În momentul în care distinsul domn Nicolae Mușat mi-a lansat
invitația de a realiza o lucrare despre credință, m-am simțit, în același timp,
extrem de onorată dar la fel de copleșită. Trebuie sa recunosc, am pus în
balanță bucuria de a scrie cu povara fricii de a nu dezamăgi.
Cine sunt eu, o păcătoasă înaintea Celui de Sus, să vorbesc
despre credință? Am eu oare căderea să abordez un concept atât de
atot-cuprinzător? Ce este credința, m-am întrebat? Credința adevărată, sinceră,
simțită cu sufletul, nu declarată cu vorba șuatat de vânt. Biblia spune: “Şi
credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. (Evrei 11:1)
După o noapte întreagă de frământări și gănduri, am ales ca
scrierea mea sa ia forma unei confesiuni despre relația mea cu Divinitatea, pe
care de copil am fost învățată să o percep și să o simt ca pe ceva unic.
Provenind dintr-o familie în care, pe linie paternă, descendenții mei au fost
catolici (religie în care și eu am primit sfânta Taină a Botezului), iar pe
linie maternă ortodocși, îmi amintesc și acum de vorbele bunicii mele: “Fata
mea, Dumnezeu nu este catolic, ortodox, sau protestant…Dumnezeu este Creatorul
a tot ceea ce tu vezi, și mai ales a ceea ce nu vezi. Uită-te la cer, uită-te
la un fir de iarbă, întoarce-ți privirea oriunde și-l vei vedea pe Dumnezeu.
Copile, nici noi nu suntem, în final, catolici sau ortodocși. Suntem creștini,
să nu uiți asta vreodată”. Era, pe
atunci, greu de înțeles pentru un copil de câțiva anișori. Dar vremea a trecut
și vorbele pline de esență ale bunicii mi se întipăriseră în minte și au
început să capete sens. Îl aflam pe Dumnezeu din ce în ce mai mult, din ce în
ce mai des. Până când am realizat: Dumnezeu e lângă mine. Oricând. Și mi-am dat
seama că asta înseamnă să crezi: că Dumnezeu nu pleacă vreodată de lângă tine.
Doar tu omule, pleci de lângă El. Când, în vanitatea ta nemărginită, Îl judeci,
considerându-te nedreptățit.Și te întorci, umil, înapoi către El când puterea
pe care ai crezut că o ai nu-ți mai e de ajuns. Pentru că puterea vine de la
Dumnezeu. Crede cu tot sufletul, cu toată tăria că ți-o va da, și-o vei primi.
Ultimii patru ani din viață mi-au luat patru dintre cele mai
dragi ființe, eroii copilăriei și ai adolescenței mele. De fiecare dată mi-am
simțit sufletul atât de pustiit, cum nu mi-aș fi imaginat vreodată că este
posibil. Și de fiecare data a fost mai greu, și mai greu. Și din nou, de
fiecare dată credința s-a cuibărit acolo, în inima mea pe care mi-o simțeam
zdrobită, și mi-a dat puterea să merg mai departe. Și să înțeleg.
Prima a
plecat nana, sora tatălui, draga mea dragă care, după bunica, m-a învățat să
vorbesc cu Dumnezeu. Când mi-e rău, dar și când mi-e bine. “Nu-ți aminti de El
doar când ai necazuri, Oana, nu intra în biserică doar de Paște și de Crăciun.
Roagă-te, dar nu uita să-I mulțumești!” Tot ce mi-a spus nana îmi amintesc de
parcă am fi vorbit ieri. La fel cum îmi amintesc clipa în care a plecat, și
rugămintea tatei de a nu veni să o văd așa…”Ești însărcinată, fata tatii,
trebuie să ai grijă de copilașul tău!” I-am promis că n-o să vin…aveam sufletul
greu…am adormit vărsând lacrimi amare și-n vis nana m-a rugat să vin. “Tată,
sunt pe drum, nana mă așteaptă și Dumnezeu va avea grijă de copilașul meu!”
Mi-aș fi dorit să-l cunoască, i-am spus tatei. Și Dumnezeu mi-a spus c-o să-l
cunoască…și L-am crezut.
Legătura
fraternă a fost atât de puternică încât puțin după un an tata a plecat și el.
Fulgerător. Am ridicat privirea în sus și am întrebat: “Eu ce fac, Doamne? Cum
să merg mai departe fără el?” Și totuși, șocul dispariției celui care fusese
icoana vieții mele s-a transformat în revelația puterii credinței. Așa mi-am
explicat, așa m-am consolat. Cum a ales Dumnezeu ca tata, căruia nu i-a fost
niciodată frică de moarte, care a privit-o întotdeauna ca pe o continuare
firească a vieții pământești, sa plece lin, în somn, așa cum și-a dorit, așa
cum spera ca va fi sfârșitul…Cât de mult a crezut în Tine, Doamne, cât de mult
l-ai iubit și l-ai cruțat de suferință, și l-ai chemat la Tine în zi sfântă de
Bobotează?
Mai bine de
doi ani mi-am așezat capul seară de seară pe perna udă de lacrimi, când toți ai
casei dormeau, cu sufletul sfărâmat în milioane de cioburi, și totuși seară de
seară Dumnezeu mi-a dat puterea să cred ca tata este. Mai este. Acolo, undeva,
mai aproape de El, mai fericit, mai împlinit decât a fost vreodată aici. M-am
încăpățânat să cred cu tărie, cu disperare, cu forța pe care El ți-o dă dacă
știi să o primești.
Iar dacă
plecarea tatei a fost fără “preaviz”, a urmat, ca într-un fel de ciclicitate lugubră,
din nou la puțin peste un an din clipa în care i-am mângâiat pentru ultima oară
fruntea brăzdată de riduri, momentul sfâșietor în care sora mamei și-a luat și
ea rămas-bun de la noi. Rememorând, mi-am dat seama că nu m-am rugat o viață
întreagă așa cum am făcut-o în răstimpul aflării veștii despre boala celei care
mi-a fost a doua mama și cruntul moment al finalului. Am crezut cu atât de
multă ardoare într-o minune, încât minunea s-a-ntâmplat. Sufletul meu drag s-a
trezit din comă și ne-a mai bucurat cu pofta ei molipsitoare de viață, cu
optimismul ei incurabil, cu forța pe care numai credința în Dumnezeu putea să
i-o dea, încă un an. Din nou, sfârșitul a venit cu o durere greu de descris în
cuvinte. Dar și cu consolarea credinței. Oare egosimul nostru, provenit din
dorința de a o mai avea, cu orice preț, lângă noi, justifica teribilul și
cumplitul ei chin? Cu siguranță că nu. Mi-am luat mama copleșită de întristare
în brațe și nu i-am spus “Adio”, ci doar “La revedere, scumpa noastră frumoasă!”.
Se spune că primăvara
vine cu noi începuturi, Anul acesta primăvara mea a venit cu un sfârșit. Năucitor?
Pentru copilul din mine da. Copilul rămas singur pe lume, incapabil să
înțeleagă răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea lui obsesivă “De ce???!!! De ce
eu? De ce mie?” Eliberator? Pentru adultul care poate, din nou cu aroganță și
vanitate, are îndrăzneala de a gândi că înțelege puterea divină, da! Am plâns și
am râs în același timp. Mi-am urlat cu toată forța ființei mele durerea
paroxistică, am vrut vrut să-mi smulg inima din piept, s-o calc în picioare până
nu mai simte, m-am uitat la cer și am zâmbit, mulțumindu-i că ea, că ei toți
sunt acum împreună. Pentru ca eu nu am rămas singură aici, așa cum ei erau unii
fără ceilalți. Și le-am mulțumit și lor. Pentru că au fost, pentru ce au fost,
dar cel mai important pentru că m-au învățat să cred. Pentru că m-au învățat ca
întotdeauna să îl rog pe Dumnezeu să-mi arate jumătatea plină a paharului,
pentru că mi-au spus ca nu e de ajuns să ceri, dacă ai renunțat la speranță și
încredere.
Astfel m-am
obișsnuit ca, așa cum Îi cer în fiecare zi zeci, sute de lucruri, să-mi
amintesc să-I cer și puterea de a nu renunța vreodată la credință. Pentru că
asta ar însemna cu adevărat sfârșitul. Să nu uit să-I mulțumesc pentru ziua
care începe și pentru cea care se termină. Pentru timp, pentru o rază de soare
și o picătura de ploaie.
Și am mai
învățat ceva: să cred în oameni. Chiar dacă e greu, chiar dacă tentațtia de a-i
privi pe cei din jur circumspect, cu bănuială și suspiciune e mare, eu cred în
oameni. Pentru că Dumnezeu mi-a trimis, și nu o dată, oameni-îngeri îm viața
mea. Oamenii aceia care m-au ridicat de jos când credeam că acolo e finalul,
oamenii care au râs și au plans odată cu mine, care nu m-au întrebat de ce,
care nu mi-au cerut nimic la schimb, cărora nu am avut sa le ofer decât
dragostea mea necondiționată. Și a fost de ajuns.
Mi-am
început eseul cu întrebarea “Ce este credința?”, având drept raspuns un citat
din Biblie. Îl voi încheia cu aceeași întrebare, dar cu răspunsul oferit prin
prisma percepției mele: credința e iubire. Credința e speranță. Credința e
lipsă de ipocrizie, de falsitate, de aroganță, de vanitate. Credința e tăcută,
nu se strigă, nu face paradă.
Credința? E
cel mai frumos dar. Cu credință poți muta munții, trece oceanele, cu credință
poți atinge infinitul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu