Amintiri

Epilog

Totul a început într-o după-amiază de martie, după o zi dificilă, o zi din aia grea...în care parcă toate îți merg alandala, în care ți le iei pe bandă, la pachet...sau cum vrei să îi zici situației...și toată durerea pe care te-ai chinuit să o ții undeva ascunsă bine de tot, năvălește dintr-o data furioasă peste tine, decisă să de doboare…Era cât pe-aici să o facă. Tocmai o pierdusem și pe mama, ultimul dintre eroii copilăriei și ai adolescenței mele…mă simțeam complet dezarmată. Copilul din mine, care mă acaparase, era singur pe lume. Brusc!

Aveam impresia că sunt pe cont propriu, eu cu mine, și n-aveam ce sfat să-mi dau. Și nu voiam să disper, dar o făceam. Repede și sigur. Că nemernica asta era mai puternică decât mine. Teama că n-o să pot s-o scot la capăt îmi depășea autocontrolul.
Te simți cu un picior jumate în prăpastie. Și parcă golul de dedesubt te strigă:

- Hai, vino, să terminăm bâlciul, că nu mă poți învinge!

Și singură nu puteam. Și nu pot. Cât de puternică aș fi, uneori NU pot. 

Mă simțeam judecată, “cântărită”, condamnată…Eu, cea care am susținut aproape întotdeauna că nu-mi pasă de gura lumii (iar pesoanele a căror părere contase până atunci se grăbiseră să dispară, rând pe rând, ca într-un joc de v-ați ascunselea lugubru) ajunsesem în punctul ăla în care nu știam ce vreau, pe cine vreau, dacă mai vreau. Îmi doream să fiu lăsată în pace și luată în brațe în același timp. Nu căutam compasiune dar îmi doream înțelegere, fără ca eu să mă pot pricepe.

Am considerat în permanență că mă pot exprima mai bine și mai ușor în scris (pe deasupra, așa îmi pot și cumpăni mai bine cuvintele, pe care de multe ori le arunc fără să țin cont că nu le mai pot lua înapoi, crezând că doar moartea e ireversibilă; greșit!) și că, pe cale de consecință, așa voi și fi percepută în felul în care credeam că-mi doresc.

În felul ăsta, eternul canal de socializare pe care mulți îl folosim cu o indârjire care frizează penibilul devenise principalul meu “aliat”. Acolo îmi vărsam orice “of”, orice frustrare, în speranța că așa va trece, totul…și că “prietenii” vor ști să citească printre rânduri, dacă va fi nevoie. M-am înșelat. Amarnic. Cei care puteau face asta, îmi pătrunseseră direct în suflet. De la prima întâlnire. Dincolo de ziduri și de aparențe (voite sau nu). Ceilalți…vedeau doar “cancanul”, un motiv în plus de bârfă și atât.

Așa m-am hotărât: “îmi voi face un blog”. Pentru mine. Și poate, dacă cineva va fi interesat să-l urmărească, o va face. Ideea a stârnit reacții diverse, majoritatea de dezaprobare exprimată prin ironii răutăcioase, câteva, puține dar calitative, de încurajare. Carla și Răzvan, doi oameni pe care îi admir, m-au îndemnat să scriu, că aș avea talent. Am râs, n-avem eu timp de asta…O să explic doar “lumii” cine și de ce sunt și atât…Și-o să mă repet de câte ori va fi nevoie. De câte ori voi simți EU nevoia, mi-am zis. Atâta vreme cât nu forțez pe nimeni să mă urmărească, de ce n-aș face-o cum și când vreau eu???

Doar că vorbele lor m-au urmărit. Mi s-au întipărit în minte cum intră ploaia în pământ după secetă și încet-încet, după care din ce în ce mai mult, am început să scriu. Orice, oriunde, frenetic. Uneori fără cap și fără coadă. Uneori sarcastic, alteori ironic, câteodată sensibil spre deprimant...exact așa cum simțeam. Dar mi-era puțin mai bine. Timid, oamenii au început să mă citească. Să mă combată, să mă dezbată, să mă stimuleze, să mă descurajeze...important este că am avut sentimentul că nu scriu degeaba, atâta vreme cât stârnesc reacții. Dar, și mai important a fost faptul că, pentru prima oară în mai bine de doi ani, de la dispariția tatălui meu (urmată la prea scurt timp de cea a mamei), am început să am zile în care nu am plâns. Pentru că mă simțeam împlinită și cumva mai aproape de ei…

Pe parcurs, ideea blogului s-a transformat în cea a unei cărți. Să fie un jurnal, o autobiografie, o “culegere” de pamflete?...Mi-au trecut mii și mii de gânduri prin cap. Nu vreau să-l plagiez pe Creangă, sper că nu voi da impresia că o fac (deși deja mi-am propus să-l citez la un moment dat), dar am ales până la urmă să fie o lucrare de memorii. Cu ceea ce mi s-a “întâmplat” mie, de când am realizat că mă aflu pe acest pământ și până acum, când mă frământă întrebarea “De ce mă aflu aici? Care-i scopul meu?..”. Te rog, așadar, dragă cititorule, dintru început, să-mi ierți neprezentarea faptelor în ordine neapărat cronologică, și poate câteodată eventuale repetări. Toate se datorează importanței amprentei pe care fiecare amintire, fiecare eveniment, și-au lăsat-o pe sufletul meu, pe felul meu de a fi, pe modul în care acționez, reacționez și interacționez. Așa că în povestea mea vor alterna momentele amuzante cu cele triste, exact așa cum le-am trait, așa cum, pâna la urmă, le trăiește oricine.

Și dacă, așa cum deja am menționat, conceptul inițial de la care a plecat blogul a fost acela de a spune cine sunt eu, în diferite ipostaze ale mele, o să-mi încep și scrierea tot cu asta. O să-ți spun ție, celui care vei avea curiozitatea să mă citești, ce și cum sunt, și, în același timp, ce și cum nu sunt. N-o fac din infatuare (chiar dacă, pe parcurs voi arăta, cu siguranță, de multe ori contrariul – dar este doar o modalitate de “auto-apărare”; bună sau rea..nu știu…poate până la final ne vom da seama împreună). După ce îți vei fi făcut, poate, o părere despre mine, vei decide singur dacă lectura memoriilor unui om sucit va merita timpul tău.

Tot de la început aș vrea să știi, dragă cititorule, că ironia, auto-ironia și sarcasmul sunt principalele “unelte” pe care le folosesc atunci când pun mâna pe “condei”. Toate “asezonate” cu nițică nostalgie și un pic de melancolie…

Așadar, voi începe prin a spune, pentru cei care mă cunosc deja într-o oarecare măsură (mai mică sau mai mare) că nu vreau să fiu nici mai bună, nici mai rea decât am fost până acum.

Voi părea o scorpie? Asta sunt! Voi părea un înger? Și asta sunt. Diferența o fac situațiile și oamenii cu care mă întâlnesc. Oamenii de care în continuare am nevoie. Să mă rănească, să mă iubească, să mă doboare, să mă ajute să mă ridic. Un lucru e sigur: nu-s pregătită să renunț. Și planul e să nu fiu vreodată.

Am spus că sunt KO? Am fost. Și cu siguranță o să mai fiu! Doare? Îngrozitor, pe cuvânt! Doar că iar e o chestiune de alegere. Cât vreau să-mi plâng de milă? Puțin, doar puțin. Că după aia pic în penibil. Și nu-mi place să fiu ridicolă. Și-ncă ceva: doar eu pot să mă compătimesc. Pe mine, adică. Nimeni altcineva. Să-mi plângă cineva de milă și-o să-i sar la beregată ca un câine turbat. Chiar dacă acum două minute mi-era drag. E reflex, știi? Nu e nici ipocrizie, nici psihologie inversă. Urăsc clișeele. Urăsc ipocirizia (dar n-o să mint, le folosesc pe ambele în situații de maxima necesitate). La fel de mult ca gesturile făcute și cuvintele spuse din falsă politețe. Dacă cineva pretinde că știe ce simt și cum gândesc, atunci n-o să plângă odată cu mine, din spirit de solidaritate, nici n-o să râdă prostește la vreo glumă de doi bani, doar pentru că mie mi se pare distractivă. Nu, o să mă în brațe, dacă-i loc de asta, o să mă "scuture" dacă e nevoie, dacă ține.Și dacă mă cunoaște, știe ce, cât și până când ține. N-o să-mi gâdile inutil orgoliul, nu mă va trata ca pe-un copil naiv. Știi, eu când am nevoie de atenție, o cer. Și n-are nimeni cum să nu-și dai seama. Pentru că da, mă alint mai ceva ca o mâță care se vrea scărpinată. Și da, în cea mai mare parte a timpului mă comport, probabil, de parcă aș fi buricul pământului. Într-o oarecare măsură, și cred asta. Și mi se pare foarte firesc s-o creadă și restul lumii. N-am ce să fac, așa sunt genetic programată. Cum sunt de altfel setată și să nu mă bălăcesc prea mult în stări de frustrare, auto-compătimire și pesimism. Sunt programată să trec peste aproape orice. Mai ușor sau mai greu, iarăși depinde de factori, externi și interni.

Am luat de multe ori contact cu solul, am căzut și pe pământ, și pe asfalt. Dar nu-mi place acolo, că nu-mi place să stau în genunchi, decât în fața Providenței. Și chiar dacă unele răni nu s-au închis, aleg să nu le dau totuși toată atenția mea.

Ranchiuna și răzbunarea nu fac parte din ADN-ul meu. Dar nici uitarea, din păcate. Am o memorie de elefant când vine vorba să stochez fiecare moment în care lucrurile nu s-au întâmplat așa cum am vrut eu, în care oamenii nu au fost așa cum am crezut eu. Și uneori mai fac câte-un inventar. Deh...defect profesional. Și cum sunt obsedată de rezultate (e tot treaba cu defectul), când "sar" peste previziuni mă destabilizez. Un pic. Sau mai mult. Dar cât încă am resurse, o să mă repun pe traseu. Poate-l reconfigurez, poate-o iau de la capăt, nu știu. Depinde. Cert e că, atâta vreme cât mai am cui să-i spun câte-un "Mulțumesc!", nu renunț! Adică...haștag rezist!     

Totodată, nu m-am considerat vreodată o persoană atât de importantă încât să se stea la coadă la ușa mea pentru “autografe”. Nu caut asta nici acum. Pe de altă parte, nu sunt nici mai modestă decât e necesar, nici proastă. Deloc. Decât când vreau eu. Pe cale de consecință, nu pot să ascund faptul că știu că există multe, prea multe persoane, care mă consideră destul de importantă încât să se "prostitueze" pentru atenția mea/în prezența mea. Pentru că, în viziunea lor mult prea îngustă, e bine. Adică le e bine. Că așa-mi cumpără "prietenia". Cât le e necesară. Doar că...prietenia mea nu-i de vânzare. Că nici eu nu-s de vânzare. Unde mai pui că nu-i întotdeauna amuzant să-mi fii prieten. Că-s dificilă. Uneori imposibilă. Și alintată. Și capricioasă. Și posesivă. Și lista poate continua. 

Și nu-mi aleg prietenii după capacitatea de a-mi pupa posteriorul (știu, e greu să te abții), nici după îndârjirea cu care o fac. (De fapt, nu-mi aleg prietenii deloc. Viața mi-i scoate în cale. Rar, ce-i drept, pentru că de lucrurile bune nu dai la tot pasul). Dar când se-ntâmplă să o fac, atunci nu mă interesează câtuși de puțin nici aspectul fizic, nici situația financiară, nici poziția socială. Că parol, toate astea-s atât de trecătoare...nu știm unde o să fim mâine, nu știm DACĂ o să fim mâine. Așa că vreau lângă mine oameni care-s acolo pentru că au văzut ceva mai mult decât niște aparențe, o funcție (pe care, a-propos, n-am "fluturat-o" vreodată ca să atrag atenția, și nu recomand nimănui s-o facă, ar fi mult prea frivol), o pârghie de-a trece la nivelul următor, care-o fi ăla.

Vreau lângă mine doar OAMENI. Cu care să pot fi eu. Și înger, și drac. Care să nu-mi bage cuțitul în spate și apoi să mă-ntrebe, îngrijorați, dacă mă doare. Mă doare! Dar sunt setată să trec peste. Ceea ce urez oricui! Treci peste! Nu te bălăci vreodată în invidie și neputință! Și fii întotdeauna conștient că alegerea e la tine!

Și ți-aș mai spune că acum, când bat bine înspre patruzeci, deși nu mă simt (m-am blocat pe undeva între douăzeci și douăzecișicinci…încă aștept să-mi "dea" măselele de minte, dar n-a apărut nici un semn deocamdată…) realizez că, făcând o trecere în revistă preliminară, unele lucruri nu s-au schimbat. Când eram mică, de exemplu, biata mama, după ce s-a convins că nu sunt mută, a concluzionat că o să mă "mănânce câinii pe stradă". Că greu scotea omul un cuvânt de la mine... Am mai crescut apoi și cică lăsam impresia că-s oleacă tâmpițică. Sau încrezută. Sau ambele. Depinde de percepția fiecăruia. Acum sunt ditai femeia (la figurat, că am fost și la propriu și i-a zis o doamnă de etnie rromă lui bărbată'miu că-s prea bătrână ca să fiu femeia lui și m-am traumatizat…) și las în continuare aceeași (primă) impresie. Și din nou, acum ca și atunci, mă doare la vreo câțiva metri de posterior. De ce puii mei să dau din clanță ca găina când se ouă dacă n-am nimic de împărtășit? Risipă de energie. Sau dacă nu-mi place fața cuiva, și nici lui/ei fața mea, la ce bun să facem schimb de amabilități și când ne-ntoarcem cu spatele să ne dăm șuturi în partea dorsală? Nu, eu prefer să “lovesc” direct, pe față, dacă-mi vine, și fără multe cuvinte. Dar DOAR cu ele.

Cam asta sunt, stimate cititor, dacă te-am convins să mergi mai departe, eu asta voi face. Îmi voi spunea povestea, așa cum știu eu mai bine, adresându-ți, din nou (cu riscul de a părea vanitoasă și arogantă, dar te asigur că nu sunt – sau cel puțin asta îmi place să cred despre mine), o ultimă (promit) rugă.

Rugă către cititor

         

Nu vrea să fiu abecedarul tău.

Nici o fițuică de can-can.

Nici vreun cotidian de mare tiraj.

Nici Biblie nu vrea să-ți  fiu.

Vreau să fiu povestea ta de seară. Cartea pe care să n-o termini niciodată de citit, pentru că eu n-o să termin niciodată de scris.

Nu îndoi pagina, ca să nu uiți unde ai rămas. Ia-mă de la capăt. Fără semne de carte.

Nu mă răsfoi. Devorează-mă încet. Cu fiecare virgulă, cu fiecare semn de întrebare, cu fiecare uitare, cu fiecare aducere aminte.

Și scrie-mi tu notele de subsol…

De la plăpânda copilărie până la încurcata adolescență

M-am născut în anul 1979 în Botoșani - am fost vecină cu Eminescu, cum ar veni :) - , într-o familie cu origini poloneze, evreiești și românești…

“Nu știu alții cum sunt”, ca să-l parafrazez pe Nică, însă eu am amintiri de când eram un bebeluș (nu, nu am fost un copil chiar atât de precoce :), memorez doar, acum, ce-mi povestea dragul de tata). Știți că am aterizat în cap din pătuț, când aveam doar câteva luni? Asta explică multe acum… :)))

Când am început să rostesc primele cuvinte, tot tata, al cărui program era mai flexibil și care petrecea mai mult timp cu mine (atunci când nu mă căra efectiv, cocoțată pe umerii lui – pentru că refuzam cu încăpățânare să mă deplasez pe propriile picioare pe distanțe mai lungi de câteva sute de metri – acasă la părinții săi), a creat un sistem de comunicare cu mine, ceva de genul interfoanelor pentru bebeluși din zilele noastre, astfel încât să mă poată servi prompt oricând aveam vreo solicitare, indiferent dacă nu se afla lângă mine în momentul respectiv – la mine cu răbdarea a fost mai complicat dintotdeauna, așadar... Și-mi amintesc, legat de acest subiect, o istorioară pe care eu am găsit-o tare amuzantă: tata în bucătărie (unde își petrecea majoritatea timpului liber, pentru că tare-i plăcea să gătească – din păcate nu l-am moștenit în privința asta…), la un “pahar de vorbă” cu un prieten, când dintr-o dată se aude un glas de copil repetând obsesiv:

- Caca! Caca! Caca!. Reacția tatei fiind ceva de genul:

- Șșșș…șșș, amicul lui îl întreabă destul de șocat de nepăsarea sa:

- Măi, a făcut copilul caca pe el! Chiar îl lași așa, nu te duci să-l schimbi?

- Nu, stai liniștit, nu sunt un părinte atât de iresponsabil, copilul nu a avut vreun proces de defecare, mă strigă pe mine!. :)))

Adultă fiind deja, tata îmi mai amintea din când în când cât de “impertinentă” am fost cu el de mititică. :)))

Trebuie să recunosc faptul că, fiind singură la părinți, am fost un copil extrem de alintat. Nu cred că mi-am dorit vreodată ceva ce părinții mei să îmi refuze. Pe de altă parte, măiestria și dedicarea pe care le-au investit în educația mea m-au ajutat să nu “sar calul” niciodată (nu am fost, de exemplu, genul acela de plod care trebuia să primească în dar o mașină, care să-l stimuleze să ia bacul, și o excursie în “țările calde” drept recompensă că a scos un cinci chinuit). Aveam dorințe destul de “normale”: o pereche de adidași pe care îi vedeam la alt copil, treningul ăla mișto (deși mai aveam încă trei), dar pe ăsta era inscripționat “Metallica”, și era musai să-l am…și credeți-mă, recurgeam la toate metodele de șantaj sentimental pe care le știam eu ca să obțin ce îmi doream: rugăminți repetate cu o încăpățânare ce depășea orice fel de limită pe care ar fi putut-o percepe mintea umană, lacrimi amare, plâns cu sughițuri, de parcă viața mea toată depindea de asta, refuzul de a mânca, pentru că nu mi-era foame, deși mie îmi ghiorăiau mațele, promisiuni că e ultima data când mai vreau ceva, nici ziua mea nu mi-o mai “fac”, și lista poate continua. :)

Grădinița și școala primară au fost niște perioade destul de domoale, din punctul alor mei de vedere. Am fost un copil destul de liniștit, silitor, premiant chiar, că fără coroniță intram în depresie. Unde mai pui că am fost și comandant de detașament, ce mai…cireașa de pe tort și perla coroanei. Ce-mi mai plăcea să-mi aliniez toți colegii la apel și să le dau directive, pe care să-i fi ferit Cel de Sus să nu le respecte…Am suferit extrem de mult când a căzut dictatura comunistă, pentru că eu eram abia în clasa a patra și nu apucasem să ajung și comandant de unitate, următorul proiect pe care mi-l înscrisesem pe listă.

Prin clasa a doua tata a remarcat, nu știu cum, că aș avea o înclinație către limbile străine. Drept pentru care mi-a adus acasă un coleg, profesor de engleză, neamț la origini – Edward Gobbel. L-am îndrăgit și pe el și limba britanicilor. Din nou, tata nu se înșelase…

Pe de altă parte, încă de pe atunci mi-am dat seama că îmi place să mă joc “de-a cuvintele”. Adică de mică mi-a plăcut să scriu. Școala primară, școala generală, liceul...toate au fost pentru "puiul de fizician" din mine ocazii de a așterne pe hârtie vorbe. Multe, "fără număr", cum ar spune Adrian cel Minunat dacă m-ar citi. :) Meșteșugite, îmi spuneau învățătoarea și profesorii mei. Eu?...Nu percepeam asta nici măcar ca pe un hobby. Îmi făceam datoria de elevă silitoare, cu înclinații umaniste, datoare (în mintea mea care mi-a transmis întotdeauna semnale de auto-exigență extremă) să nu-mi fac tatăl de rușine, că deh...eram "fata lui Markiewicz"...PROFESORUL Markiewicz, și chiar nepoata DOCTORULUI Markiewicz!!! Era și așa destul de șocant faptul că nu alesesem să mă îndrept către un profil real, că-mi exprimam cu vehemență repulsia pentru științele exacte, și, ce era cel mai greu de înțeles pentru toată suflarea din târg, era că nu-mi plăcea fizica!!!

- Taică’tu este prof de fizică! TREBUIE să îți placă fizica!!!

Hai serios! Să fi primit câte un bănuț de fiecare data când am auzit această replică…acum eram în Tenerife, Maldive, pe Lună sau pe Marte, nicidecum la muncă. Dacă pe vremea aia Dan Diaconescu ar fi făcut vestitele sale emisiuni de maximă audiență, sigur aș fi ajuns vedetă: "Senzațional!!!! Fiica unui recunoscut profesor de fizică din Botoșani nu îi calcă pe urme!!! Stați să vedeți ce urmează! În loc să îmbunătățească legea lui Newton, a lui Ohm, a ORICUI până la urmă, dumneai preferă să citească, să învețe limbi străine și să umple caiete întregi cu comentarii, eseuri, recenzii  conspecte și alte prostii!!!". 

Așa că, aflată în plină adolescență, adică într-o perioadă de derivă, am renunțat. M-am “reprofilat”. Dar despre asta, în partea a doua a cărții. Ideea este că, timp de douăzeci de ani, mi-am făcut uitată prima dragoste, și-am crezut că decizia de definitivă.

(Deși poate n-am început, logic, cu începutul, de-atunci și dintotdeauna îmi amintesc cu drag și din păcate cu dor, pentru că nu mai sunt aici, de părinții mei. Despre care nu pot rezuma ce-au fost, ce-au însemnat, ce-au făcut pentru mine, nici măcat în sute de pagini, darămite în câteva cuvinte…Dar vot fi cu mine pe parcursul întregii scrieri, așa cum au fost tot timpul, de altfel. Și dacă de tata voi aminti mai des, nu este pentru că l-aș fi iubit mai mult. Ci pentru că relația noastră a fost una specială. Având aceeași fire cu mama, țâfnoasă și capricioasă, ne ciondăneam des, de când mă știu. Era chiar ciudat să nu treacă o zi fără ca noi să ne certăm…din dragoste. Bietul tata, cât a avut de tras…)

Tot din perioada aceea îmi amintesc cu dor și nostalgie de joaca de-a magazinul împreună cu Magda, prietena mea de-o viață, când, pe o pătură întinsă pe iarba din spatele blocului, după ce subtilizasem fiecare din casă deodorante și săpunuri, ne exersam aptitudinile de comercianți; de poveștile pe care ni le spuneam ascunse în cortul improvizat pe bătătorul de covoare; de Cristina, fetița brunetă și cârlionțată, și de Andrei, băiatul vecinilor noștri (niște oameni cum rar întâlnești), cu care uneori, copile răutăciose, refuzam să ne jucăm din cauză că erau mai mici decât noi; de Vasi, cu claia ei de păr blond, creț și lung până la mijloc, colega mea de bancă din clasa întâi și până la terminarea facultății și totodată prietenă dragă de 22 de ani de-acum…; de șotron, “sfoara”, “rațele și vânătorii”…, de eterna replică “cinci minute mai stau”, când de pe la ferestre începeau să vină semnalele de intrat în casă; de bananele verzi ținute zile bune la întuneric să se coacă, și pe care era o adevarată sărbătoare când le savuram, alături de câteva portocale procurate “pe sub mână”, grație faptului că mama lucra la Direcția Comercială, având, astfel, oareșcari “relații”; de ciocolata chinezească pe care bunicul Henric (ilustru doctor pediatru, director al Spitalului Județean, respectat și iubit, fără exagerare, de aproape toată populația Botoșanilor, medic dedicat până la sacrificiu meseriei pe care a iubit-o) o scotea, printr-o magie, din locul lui secret; de poveștile triste dar pline de învățăminte ale bunicii Elena (care avea origini evreiești) despre experiențele dureroase trăite în cel de-al doilea război mondial (când, împreună cu familia ei, era nevoită să se ascundă perioade lungi de timp în beciuri și pivnițe, pentru a scăpa cu viață de furia nazistă, și când fiecare ieșire, literalmente, la lumină, putea fi ultima); de nana mea dragă, care își iubea motanul, pe Țiți, aproape la fel de mult ca pe vărul meu, Didi, și de fiecare dată când vreunul dintre ei dispărea din raza ei vizuală ieșea în fața blocului să-i strige, și tot cartierul intra în alertă, pentru că pe nana nu aveai cum să nu o auzi dacă te aflai pe o rază de cel puțin un kilometru :) (singura problemă fiind că nimeni nu înțelegea sigur dacă dispărutul era Țiți sau Didi, asemănarea dintre numele lor fiind destul de consistentă); și pentru că tot am pomenit de vărul Didi, cu trei ani mai mare decât mine, îmi amintesc poveștile lui de groază (nici acum nu știu cum le născocea) despre “omul cu copite”, “femeia care bea sânge” și alte grozăvii de genul ăsta, pe care le savuram în miez de noapte (că mă rugam de el să-mi nareze), după care urlam ca din gură de șarpe să vină tata să doarmă cu mine, pentru că mi-era frică…;  de prea puținele întâlniri cu tanti Cireșica, sora mamei, care locuia în Bacău și pe care am adorat-o, și de ceilalți doi veri Dragoș și Cătălin, cu care mă vedeam la fel de rar, iar când o făceam perioada de “acomodare” era prea îndelungată, după părerea alor noștri (suntem rude, semănăm, toți trei eram aproape la fel de antisociali, deci nu prea aveam multe de conversat; iar când o făceam, asta se întâmpla mai mult prin zâmbete poznașe, semne și vreo două-trei cuvinte șoptite printre dinți, pentru că urma să facem vreo nemaifăcută..); de vacanțele la țară la bunici (părinții mamei), în oaza mea de liniște, unde mi-am petrecut cele mai frumoase clipe ale copilăriei și adolescenței mele. Cred că aș putea să scriu pagini întregi doar despre subiectul acesta, despre cum făceam păpuși din mătase de porumb și apoi îi furam buncii din camera “aia bună” lucrurile adunate pentru “zile negre”, din care, neapărat cu ajutorul unui instrument de tăiat, le confecționam haine; despre cum bunicii NICIODATĂ nu mă puneau la treabă (iar eu nu i-am văzut vreodată stând), dar mie îmi plăcea să îi ajut, așa cum puteam, la toate muncile gospodărești; de culesul viei, motiv de mare sărbătoare pentru mine, căci mergeam până acolo cu căruța; de prânzul delicios (alcătuit din zacuscă, ouă fierte, brănză de oaie, slană și ceapă), luat pe un țol sub un nuc; de mămăliga savuroasă pe care doar bunicul știa să o gătească și de borșul de zarzavaturi al buncii; de prispa cu șezlong pe care eu citeam cu frenezie orice carte îmi cădea în mână, iar alături tata și bunicul, fumând câte un “Carpați”, jucau table cu atâta înfrigurare de parcă participau la finala vreunui campionat mondial; de extazul care ne cuprindea pe toți duminica pe seară, când ne înghesuiam pe ușă în casă ca să fim siguri că nu pierdem vreo secundă din “Dallas”. Aș putea cred să scriu sute de pagini doar despre timpul petrecut la Bobulești la o aruncătură de băț de locul în care s-a născut Luchian, însă am simțit că pot cuprinde cel mai bine totul în câteva versuri:

Mi-e dor de o seară caldă, de vară,
Să stăm amândoi pe prispă, afară.
Bunica ne face-năuntru  plăcinte,
Și vine miros și abur fierbinte.

Mi-e dor de o după-masă geroasă,
Să stăm lângă sobă, în casă,
S-aud lemnele-n foc cum trosnesc,
Să fiu lângă tot ce iubesc.

Mi-e dor și de-o zi cu ploaie și nori,
Să stăm înc-o dat' la povești până-n zori.
Să cred că timpul nu zboară grăbit,
Să știu ce înseamnă a fi fericit.

Mi-e dor de copacii în floare,
Mi-e dor de o rază de soare,
Mi-e dor de un roi de albine,
Mi-e dor, copile, de tine!

         

          Și știți de ce îmi mai amintesc? De prieteni!

          Una din "maximele" de pe Facebook spune că prietenii sunt persoanele acelea care, după ce nu se întâlnesc o bună perioadă de timp, în momentul revederii se comportă ca și cum s-ar fi văzut, de fapt, în urmă cu doar câteva minute. Sau, oricum, ceva de genul. 

          Da, cred că și asta poate fi o definiție a prieteniei. După multe "prietenii" trecute ca trenul prin gară (sau chiar haltă) îmi dau seama că prietenii sunt oamenii ăia cu care mai poți fi copil, de care viața te-a despărțit fizic, dat nu și sufletește, de care îți spui de multe ori că o să-ți faci timp doar ca să vezi dacă sunt bine (și de prea puține ori mergi cu intenția până la capăt...). Da, sunt cei cu care, de cele mai multe ori, te vezi atât de rar, dar cu care poți fi tu; în fața cărora sufletul tău nu poartă mască; cei pentru care ești prieten și atât (pentru care nu contează nici poziția socială, nici o funcție, nici niște haine de firmă, nici dacă ești gras sau slab...și lista poate continua). 

          Însă prieteni mai înseamnă și oamenii ăia frumoși pe care, deși îi cunoști de puțină vreme, se lipesc de sufletul tău. Pentru că, din nou, cu ei poți fi tu. În toate ipostazele tale: copilul răsfățat, adultul cu probleme, cu nervi, cu bucurii, cu tristeți. 

          Prieten? E cel cu care te găsești vorbind nimicuri așa...pe nepusă-masă, și ți se pare atât de natural. E cel pe care îl simți lângă tine, chiar dacă e al naibii de departe. 

          Să fiți bine, prietenii mei dragi, de-atunci și de-acum!

          Și acum gata, destulă emoție pentru moment. :). Să trecem mai departe la depănat amintiri.

           După terminarea ciclului primar, gimnaziul a venit împreună cu o schimbare destul de majoră de personalitate. Din fericire mi-am păstrat bunul obicei de a trata școala ca pe o prioritate, însă copilul cuminte și liniștit, care nu crea probleme și de la care cu greu scoteai vreun cuvânt în societate, s-a transformat într-un băiețoi bătăuș, care ajungea periodic acasă cu hainele rupte, cu glezne luxate, ai cărui părinți erau chemați la discuții dese cu diriginta, pentru a fi informați despre cum bobocul lor de fată i-a rupt mâna lui Florin, i-a spart capul lui Silviu, i-a învinețit ochiul lui Virgil…și așa mai departe. Nu sunt lucruri cu care mă mândresc, dar cum trecutul nu poate fi schimbat, nu am decât să mi-l asum. Având în vedere, totuși, că nu am avut niciodată nota scăzută la purtare, mă consolez cu gândul că nu am fost chiar ATÂT de rea. :) Nu știu dacă ați remarcat, dar “ciocnirile” mele nu aveau loc decât cu reprezentanți ai sexului opus, și să nu credeți că eu ieșeam vreodată neșifonată din vreo altercație.

          Pe de altă parte, tot la acea vreme m-au trecut fiorii primei îndrăgosteli. Eram în clasa a cincea, el în a șaptea, și-l chema Zuzu, ca pe iaurt. :))) Doamne, cum îmi mai zburau fluturii bezmetic prin stomac de fiecare data când îmi făceam drum prin fața clasei lui. Mergeam atât de des la toaletă (aflată in imediata vecinătate) încât, dacă aș fi fost băiat, cu siguranță aș fi lăsat impresia ca sufăr prea de timpuriu de probleme cu prostata. Din păcate, după anumite calcule pe care mi le-am făcut eu cu mine în mintea noastră, am ajuns la concluzia că nu se cade să îi arăt băiatului că și eu îl plac, drept urmare, la fiecare întâlnire “întâmplătoare” pe care o avem cu el, nasul meu, care e și așa natural “în vânt” se mai ridica vreo câțiva metri, ochii mi se dădeau peste cap ca la comandă – acțiune menită să susțină enervarea produsă de privirea lui admirativă, rupeam cu mare sete fiecare bilețel de “amor” pe care, prin diverși mesageri, îl primeam de la el, și aveam, totodată, grijă ca informația să ajungă înapoi, să știe “impertinentul” că nu-s vreo flușturatecă. :))) Și uite așa, “idila” noastră a luat sfârșit înainte de a începe, când, la final de clasă a opta, amorezul meu a părăsit generala pentru liceu (de parcă ar fi fost vreo tragedie dacă rămânea și el repetent vreun an-doi), lăsându-mă singură și neconsolată. Dar nu pentru multă vreme, pentru că, la scurt timp, mi-a picat cu tronc unul din elevii tatei. Era prin clasa a doișpea, dacă nu mă înșel. Aveam deci toate șansele să mă remarce. :))) Deși eu am făcut ceva eforturi în acest sens. Spre exemplu, când Marku și-a adus odată tezele acasă, înspre a fi corectate, m-am gândit că nu ar strica să le verific și eu, o “specialistă” într – ale fizicii (de  care am fugit de altfel, ce și de matematică, chimie, biologie și cam orice avea legătura cu științele exacte, ca necuratul de tămâie).  Zis și făcut, am căutat lucrarea domnului Cronț (observați vă rog că mă “amorezam” doar de indivizi cu nume predestinate), am studiat-o cu atenție, după care am hotărât că merita o notă mai mare, pe care i – am acordat – o, binențeles! Nu m – a întrebat tata nimic despre mâzgălitura de pe lucrarea omului (știa cu cine are de-a face, că doar eram fi’sa), dar eu speram că va fi nevoit să îi explice bietului băiat de ce apar vreo trei note diferite, și el sigur o să mă caute să-mi mulțimească fierbinte. :))) Am așteptat mult și bine…cred totuși că n-a avut numărul meu de telefon. :))) Dar…vorba tatei: “răbdare și smerenie”, că astea dau întotdeauna rezultate. Așa că, la banchetul de sfârșit de liceu al domnului Cronț, la care Marku nu a putut veni insoțit altfel decât de moștenitoarea tronului, stând noi de vorbă ca doi prieteni buni ce eram, apare ante-numitul Cronț și mi-l întreabă pe tata:

          - Dom’ profesor, permiteți?

          Răspuns sec:

          - Întreab-o pe ea, mă, că nu-i nevastă-mea, e fi’mea!

          La această conversație eu beleam ochii exact precum curca se uită-n lemne, încercând să înțeleg implicarea mamei si a mea a mea în această discuție. Văzând tata că nu-i chip să procesez până la terminarea chermezei, îmi spune:

          - Du-te, fată, că te-a invitat băiatul la dans!

          Băăăăi!!! Să leșin, nu altceva! Până am intrat eu la liceu am rememorat dansul ăla…:)))

          Apoi, aproape de terminarea clasei a șaptea, când deja se presupune că ne mai maturizasem cu toții, am descoperit muzica rock, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar când spun rock, spun mai exact Metallica, Slayer, Sepultura, adică “greii” genului. Pasiunea asta a venit la pachet cu o schimbare de hobby-uri, de outfit, de trend. Era vremea la care abia apăruseră jeanșii, ciocatele, bocancii militărești, cu ținte și catarame cât mai țipătoare. Nici unele nu mi-au lipsit din garderobă. Problema era ca nici pantalonii, nici o geacă de jeans nu puteau fi purtați ca atare, era o blasfemie! Dacă hainele nu erau găurite în cel puțin câteva locuri, dacă nu atârnau ațele din ele, dacă nu purtau însemne cu cranii și oase, dacă nu aveau atașate și câteva lanțuri, nu te puteai numi rocker.

          Cum tocmai ce vă spuneam, ajunsesem la o vârstă la care ne mai venise mintea la cap (sau cel puțin așa sperau cei mai în etate decât noi), ne hotărâserăm noi, între colegi, că, decât să ne batem, ar fi mai bine să fim prieteni. Asta a făcut ca într-o frumoasă zi Bogdan, unul dintre băieții care simțise din plin efectele furiei mele scăpate de sub control (și care, am aflat ulterior, că mă și simpatiza) s-a prezentat la școală cu un cadou special pentru mine: un craniu de oaie, de care ar fi “făcut rost” de la muzeul la care lucra tatăl lui. Cred că vă puteți imagina la ce grad de maturitate ajunsesem eu, având în vedere că l-am și crezut. :)))) La fel cum nu cred că vă puteți închipui încântarea mea aproape paroxistică la primirea acestui minunat dar. Din acel moment, Bogdan a devenit cel mai bun prieten al meu. Până a doua zi, când Șerban, alt coleg cu care făcusem deseori schimb de pumni, palme și picioare (acest comportament provenind, din partea lui, din faptul că, pare-se, și el avea o slăbiciune pentru mine – ce-i drept, cine ar fi putut să nu mă îndrăgească :))) – și pe care așa considera oportun să și-o manifeste, iar din partea mea probabil cauza era căzătura din pătuț de care v-am povestit ceva mai devreme :))), s-a prezentat mândru, înainte de începutul orelor, cu un superb lanț de la fântână. Doamne, de unde atâta noroc pe mine? Păi craniul de oaie, atașat lanțului cu pricina, au avut drept rezultat “colierul” perfect (și legarea unei strânse prietenii între noi trei). Nu, nu glumesc, nu vorbesc în metafore. Eu CHIAR am purtat ante-numitul colier (și ce amar am mai plâns când, în cadrul unei dispute cu un coleg, craniul meu – adică al oii – și-a rupt oleacă nasul…). Se asorta PERFECT cu hainele zdrențuite, cu cămășile cadrilate pe care tata nu mai avea voie să le poarte, pentru că pusesem monopol pe ele (făceau parte din recuzita obligatorie a unui rocker care se respectă), și cu ciocatele îmblănite, purtate în miez de vară, pentru că nu mai reușisem s-o conving pe biata mama (care se afla aproape în permanență în stare de șoc) să-mi cumpere și o pereche de “sezon”, așa că am fost nevoită să mă adaptez situației…Ba, mai mult, pentru că mie îmi plăcea să îi fac din când în când vizite tatei la ore (el fiind profesor la unul dintre cele două licee renumite din județ) – era ca un fel de inspecție :))) – mă prezentam, inevitabil, cu accesoriile la purtător. Așezată în prima bancă, cu craniul la loc de cinste pe pupitru, ca să nu piardă careșcumva vreun amănunt din lecția zilei, eram extrem de mândră de privirile șocate pe care mi le aruncau, fără să se poată abține (era, de altfel, imposibil), participanții la oră. Priviri pe care eu, binențeles, le consideram pline de admirație și invidie, și, prin urmare, zâmbeam condescendent.

Norocul meu a fost că tata, interacționând atâția ani, zi de zi, cu adolescenți, m-a înțeles. Așa cum m-a înțeles și când mi-am transformat camera într-un "sanctuar" heavy metal: cu pereții plini de postere lipite cu aracet, neapărat, ca să fiu sigură că nu vor dispărea de acolo decât cu tot cu tencuială, :))), cu bucăți de copaci adunate de prin păduri, pentru că aveau forme interesante. Sau când mai dispăreau bani din casă pentru că eu trebuia să am discografia completă a trupelor preferate, era un must have! 

Și tot tata avea grijă să îi explice și mamei că e doar o perioadă, lovitura de la cap din fragedă pruncie nu necesită intervenție de specialitate, nu e cazul să apeleze la Paul, prietenul lor psihiatru. :)))

La primul contact cu rockoteca, pentru care mama îmi pregătise cu atenție un costum elegant, dresuri și pantofi, pe care eu "nu le-am văzut, că le-aș fi îmbrăcat, pe cuvânt!", din nou tatei i-a revenit sarcina de a detalia conceptul. Și motivele pentru care a doua zi de dimineață eu nu îmi mai puteam ridica scăfârlia de pe pernă, din cauză de gât înțepenit, și de ce genunchii mei arătau precum ai unui fotbalist înainte de retragerea din activitatea competițională. 

Cam ăsta a fost gimnaziul pentru mine…și pentru ai mei. Un răstimp în care m-am descoperit și m-au descoperit, cu năzbătii de băiețoi, cu momente de căutare a identității (am trecut de la o “pasiune” la alta mai repede decât trece trenul prin gară): am hotărât că vreau să studiez pianul, am făcut-o (din păcate, nici acest imens talent al tatei, care la vârsta de șapte ani concerta la Ateneul Român, nu s-a “prins” de mine – am renunțat). M-am gândit că aș putea moșteni talentul mamei la pictură – m-am înscris la un cerc de desen…nimic! Am vrut să fac gimnastică, scrimă, karate…pe toate le-am încercat, cu toate m-au “servit” ai mei, nici una nu mi s-a lipit de suflet. Stai, ba da! Una mi-a intrat în inimă fără să-mi dai seama, dar extrem de adânc: limba franceză. A fost dragoste la prima vedere, și nu mi-a trecut nici până acum…

Liceu

Exact cum a prezis Marku, odată cu începerea liceului (în care el, cum v-am spus, era profesor), epoca de răzvrătire a început să se estompeze. Parțial! Am renunțat doar la hainele de aurolac cazat în gară, la lanțuri, cruci și cranii, însă nicidecum la muzeul din spațiul meu intim și la sutele de casete cu muzica aia care speria vecinii din bloc. Pe asta nici măcar tata, un mare iubitor și cunoscător de muzică, n-o înțelegea. Țin minte cum îmi spunea, ironic și poznaș, totodată:

- Fată, dacă pe tine asta te liniștește - chiar mă calmam ascultându-mi idolii - , înseamnă că ceva nu-i în regulă la tine la mansardă!

Apoi, tot el, omul care întotdeauna a gândit orice chestiune din mai multe perspective, nu doar din cea a primului impuls, continua:

- Pe de altă parte, dacă fac abstracție de răgetele îngrozitoare, care-mi zguduie puternic creierul, acordurile astea de chitară sunt geniale, dar nu le poate înțelege oricine. Erau multe lucruri pe care le înțelegeam doar noi doi...:(

Și dacă tot am ajuns la perioada liceului, o să vă spun că în acei patru ani m-a îndrăgostit de multe ori: de un băiat, de literatură, de poeziile lui Minulescu, ale lui Bacovia și ale lui Baudelaire si de “Florile de mucigai” ale lui Arghezi… (și știu că va suna a blasfemie, însă pe Eminescu l-am urât cu pasiune). Deseori m-am identificat cu trăirile acestora, mai ales cu cele ale moldoveanului nostru din Bacău, drept mărturie stând una dintre primele mele poezii  – pe care o să v-o redau mai jos, exact așa cum am creat-o la vârsta aceea, și care a determinat-o pe mama să facă un adevărat atac de panică:

“E noapte grea în negrul cimitir

Și vântul bate iar printre morminte,

Și preotul corupt prepar’un elixir,

Iar eu din umbră îl privesc fără cuvinte.

E băutura vieții următoare,

Când leșuri putrede se – nalță din țărână,

Și cu mișcări sinistre, uimitoare,

Încearcă să întindă către mine a lor mănâ.

Și corpurile lor hidoase

Se-ndreaptă către mine-acum,

Și chipurile lor libidinoase

Formează-n jurul meu un cerc de fum.

Și aerul e îmbibat cu miros de cadavre

Iar groaza mă apasă cu furie,

Și peste tot se văd figuri macabre,

Mă aflu-ntr-o oribilă urgie.

Dar preotul cu ură-mprăștie licoarea,

Mai multe gropi sunt parasite,

Mai aprig mă cuprinde-acum strânsoarea,

Nu recunosc printre cadavre persoanele odat’ atât de mult iubite.

Coșmarul tot mai mult se adâncește,

Și cimitirul colcăie de glasul morții,

Dar frica – mi dintr – o data de topește,

Deoarece, fără putere, eu m-am lasat în voia sorții”

                                                          (Coșmarul – 1998)

După cele expuse mai sus poate părea paradoxal ce urmează să spun, însă totuși pentru mine liceul nu a fost un “cimitir al tinereții mele”, ba dimpotrivă. A fost o perioadă pe care am trăit-o intens, de care m-am bucurat cu o plăcere nebună, în care am legat prietenii de durată (Alinuța – zisă Iepu(rașul) și Diana – cunoscută drept Heidi – fac parte și acum, după 24 de ani, dintre puținii prieteni – în adevăratul sens al cuvântului – pe care îi am)  în ciuda faptului că am avut în permanență pe umeri povara, de data aceasta, de a fi “fata lui Markiewicz”, pe care nu-mi era permis să-l fac de rușine și la locul de muncă. Avusesem grijă de asta în perioada de dinainte. :) Culmea, nu tata mi-a pus această greutate în spate, ci chiar eu, cu exigența mea împinsă aproape întotdeauna până la extrem, inclusiv față de propria persoană. În ciuda celor relatate mai înainte, a firii mele rebele, mi-am respectat enorm de mult părinții, drept pentru care, pe toată perioada liceului, nu au mai fost solicitați vreodată le vreo întrevedere în cadrul căreia să li se explice ce “drăcării” am mai făcut. Pentru că nu mai făceam (cu mici excepții, pe care vi le voi povesti ulterior). Mă auto-tratasem de dependență. :) Nu, nu vreau să spun că renunțasem la rock (nu am făcut-o nici până acum, și nici nu am de gând), ci doar căpătasem un aspect mai uman, și nici nu mai aveam apucăturile lui Bruce Lee.

Așadar, perioada de care am început să vă povestesc a fost una obișnuită, zic eu, pentru orice adolescent.

Alegându-mi un profil de limbi străine (pentru că, așa cum v-am spus deja, aveam o totală repulsie pentru științele exacte – nici acum nu știu cum de am reușit să trec de proba de mate de la examenul de admitere, mă gândesc că a fost intervenția divină), am “mâncat pe pâine” franceză, engleză, latină – pe-asta n-am îndrăgit-o dar n-am avut de ales, venise la “pachet” – literatură română și universală (garnisite și cu oleacă de gramatică, normal, că merg mână-n mână, zic eu…). De aici probabil și profundul meu dezgust pentru oricine “măcelărește” graiul nostru atât de fermecător…și-așa-mi amintesc de versurile pline de tâlc ale lui Mateevici: “Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată…”. Pe vremea aceea nu știu cât vedeam metafora din ele, însă eram capabilă să umplu cu ușurință câteva pagini pornind de la atât de cuprinzătorul atribut "comoară"…Aș putea și acum să ticsesc câteva foi, mânată însă nu de muza poeziei, ci de pură revoltă, furie și dispreț. Disprețul pe care prea mulți (și prea mult) îl arată cu nonșalanță (aș putea să-i spun nesimțire, că de fapt asta gândesc) limbii ăsteia în care au avut marele privilegiu să se nască. Dumnezeu m-a înzestrat cu o oarecare "ureche muzicală". Prin urmare, simțurile-mi sunt brutal violate, prea des, când cohorte de afoni încearcă să compună. Fraților, asta nu-i pentru oricine! Cum n-ar trebui să fie pentru oricine nici exprimarea liberă, atunci când ea este…ineptă!
          Cred cu tărie în acceptarea condiției fiecăruia. În acceptarea propriei condiții, adică. Ești rudimentar (ca să mă exprim academic, deși aș vrea să spun cu totul altceva)? Asumă-ți. Taci, adică! Sau exprimă-te DECÂT prin semne, înțelegi ce vreau să zic? E mai simplu și pentru tine și pentru mine. Tu n-o să te enervezi că nu-nțeleg ce vrei, mie n-o să-mi vină să-ți sar la beregată de câte ori o să-mi dai picioare în timpane. Mai mult, dacă nu știi vorbi (mda...e complicat, pentru că tu nu știi că nu știi...), atunci crede-mă, cu siguranță nu știi nici scrie. Deci te rog, nu mai încerca! Nu-ți mai debita fantasmagoriile retarde pe orice canal care e prea la îndemâna oricui.  Mai bine "I-A" și te tratează, că până la urmă și analfabetismul e o boală. N-o fă incurabilă, totuși, te rog! Conluzia, astfel, vine natural, tot de la poetul-vizionar. Din păcate! “Înviați-vă dar graiul,/Ruginit de multă vreme,/ Ștergeți slinul, mucegaiul/Al uitării 'n care geme.”

(Probabil că scenariul de mai sus (adica obișnuința mea de a divaga – defect “profesional” – se va mai repeta pe parcursul acestei scrieri, fapt pentru care vă rog, anticipat, a-mi trece cu vederea și această meteahnă).

Știu că e greu de crezut (probabil că nici eu n-aș crede dacă mi-ar povesti altcineva), dar pe tot parcursul liceului tata nu mi-a “băgat pile”. Mi-a pus în vedere foarte clar că tot ce fac trebuie să fac pe “spinarea” mea, pe propriile puteri. Probabil că ar fi fost foarte simplu să ne fi folosit de numele Markiewicz și să termin școala cu zece pe linie (oricum, fără să vreau să mă laud, am fost pe aproape), însă dacă ar fi fost așa, nu aș fi știut vreodată nici eu, nici ai mei, ce și cât pot de fapt.

Au existat însă trei situații în care intervenția tatei a fost necesară și binevenită:

1.     Clasa în care învăța fi’sa lui Marku a avut parte de cei mai buni dascăli care existau la vremea aceea în oraș (exceptându-l pe el, pentru că era exclus, pentru amândoi, să-mi fie profesor).

2.     Profii care ne predau “real” ne lăsau în pace, fuseseră anunțați că suntem “bâtă”, drept pentru care orele lor nici măcar nu le frecventam (nici noi nici ei – veneam de două ori pe trimestru să dăm o lucrare de control, copiată direct din manual, și uite-așa aveam noi toate (pot să spun toate pentru că aveam un singur băiat in clasă, vai de capul lui săracul Teo…), binențeles, nota 10, și asta era. :))) Povestind despre asta fac o paranteză, pentru că îmi amintesc cum râdea tata de mine că, având media 10 pe linie și la mate și la fizică, și cum pe-atunci începuseră anumite facultăți să înlocuiască examenele cu concursul de dosare, aș putea intra prima la Politehnică. :)

-         Ce contează, tată, că ieși tot prima? Măcar pot să mă laud și eu câteva zile că fi’mea mi-a călcat pe urme, și-ncă în ce fel!

3.     În clasa a doișpea profu’ de fizică (“nenea Doru”, așa-i spuneam, pentru că-l știam de când aveam vreo doi ani) a trebuit să ne părăsească. Ajunsese inspector general și nu mai preda. Iar pentru noi erau doar două variante: să ne preia Stoica (iar dumnealui nu ținea sub nicio formă cont că la o clasă umană nu te poți aștepta să știe fizică la fel cum o stăpâneau cei de la info de exemplu, și nu ar fi avut nicio strângere de inimă în a ne lăsa corigente în prag de bacalaureat), sau tata. Alegerea era la mine. Am optat pentru a doua variantă, normal, m-am gândit că nu m-o lăsa tocmai propriul părinte repetentă…:)

          Trebuie să recunosc, însă, că uneori profitam de faptul că îmi puteam permite să mă mai amuz din când în când și mai făceam câte o poznă nevinovată, mai ales că eu și tata eram foarte apropiați, ne povesteam toate cele, și știam că atâta vreme cât nu întrec măsura am “concursul” lui (că era recunoscut ca fiind foarte hâtru și ștrengar adeseori).

          Îmi amintesc dară că în clasa a noua am avut un prof de mate care chiar dorea să facă măcar un minim de materie cu noi. Ceea ce a și încercat. Nu mai știu cum a fost cu ceilalți, dar cu mine nu i-a ieșit. Fi’sa fiind la info, în clasa a doișpea (neexcelând deloc la fizică), și avându-l pe tata dirig, între el și al nostru domn Manolache exista un acord tacit: fiecare îl lasă în pace pe plodul celuilalt (ceea ce pentru tata însemna să nu lase fata cu pricina corigentă – cum cică ar fi meritat, având în vedere, repet, că frecventa un profil cât se poate de real – iar pentru al meu dascăl să îmi dea de rezolvat probleme cu un grad de dificultate de maxim clasa a doua. :) Până și eu știam cât fac 2+2, dacă mă lăsai să mă gândesc puțin. :))) Dar credeți că pentru mintea mea diabolică asta era de ajuns? Nici vorbă! Fiind totuși o elevă silitoare și cu simț civic, îmi făceam datoria de a șterge tabla. Până sus, sus de tot, că eu dacă fac o treabă o fac cu spirit de răspundere. Nimic ieșit din comun, nu? Păi am uitat să menționez că la ora de mate uniforma obligatorie pentru mine conținea o fustă atât de scurtă încât putea fi lesne confundată cu o batistă. Vă puteți cred imagina cum se brodea asta cu întinsul pe tablă ca să nu rămână vreun colțișor neșters.

          Și tot legat de “superba” matematică, în următoarele două clase am avut parte de minunatul prof “Sadam” (era negricios și cu barbă, avea o înfățișare de arab), cu care am colaborat tot pe sistemul mai sus amintit (doua lucrări pe trimestru, nota 10 și doctoratul în aritmetică). Din păcate într-a doișpea ne-a lăsat și el…Cred că s-au aliniat planetele în anul ăla, altfel nu-mi explic. A fost înlocuit de un proaspăt absolvent de facultate, care, în mod cu totul firesc, dorea să-și facă meseria cu simț de răspundere. Nu mai știu exact ce treburi importante am avut eu de rezolvat, însă la prima oră pe care dânsul a ținut-o la clasa noastră am ajuns și eu pe la jumate…am intrat nonșalantă (ca să nu spun nesimțită), m-am dus în bancă, n-am apucat bine să mă așez că-l aud:

          - Domnișoara care a întârziat, la tablă vă rog! (Ceeeeeeee? Care tablă??!! Ce-i aia tablă??!! – mă întrebam eu, intrată deja în stare de mare șoc în cap).

          - Cum vă numiți?

          - Markiewicz

          - Bine, stați jos.

          M-am așezat tâmpă, nu înțelesesem nimic, normal. Ajung acasă și îi povestesc pățania tatei (a-propos, câteodată mai aveam chef și eu să chiulesc, ca tot omul, și în prealabil validam cu tata, să nu spună că n-a știut), care nu se mai oprea din râs. Mda…destul de amuzant, dar chiar așa??!! Păi chiar așa, că pare-se că profii “veterani” din liceu îi făcuseră “botezul” fostului student.

          - Băi băiatule, vezi că la a doișpea G învață fi’sa lui Markiewicz! Să nu te pună necuratul s-o asculți vreodată, că-i vin nervii lui Marku, că ăsta-i nebun, nu se știe dacă te apucă trimestrul al doilea pe aici!

          Aaaa…acum am înțeles…:)))

          V-am spus ceva mai devreme că în clasa a douăsprezecea n-am mai scăpat, nici eu nici el, și l-am avut pe tata prof de fizică! Și-apoi să nu credeți că ne-a mai mers așa ușor…că nu mai dădeam lucrări de control “servite”, la care eram toți ași, le dădeam pe bune! Iar tata săracul, obsedat de ideea de a nu lăsa cuiva impresia că mă favorizează în vreun fel, a rămas toată viața cu regretul și cu vina că DOAR mie mi-a încheiat media 8 la terminarea anului școlar, iar restul de colegi au avut 9…(așa cică mi-a “stricat” media generală – între noi fie vorba, de aia nu mai putem eu…). Dar asta nu-i nimic, pe lângă ce a urmat. Bacul, normal! :))) Și ia uite le ce se gândește Marku:

          - Dacă tot trebuie să vă alegeți o probă din profilul opus, n-ai vrea tu ca aceasta să fie fizica?

          Mi-au ieșit ochii din cap exact ca în desene animate, m-am tăvălit pe jos de râs, am făcut și-un atac de panică, pentru că, să mă ierte Dumnezeu, am suspectat pentru câteva momente că și-a pierdut tata mințile!

          - Cum mama ploilor să dau eu bacul la fizică?????? Tată, nu vrei să avem și noi acolo o diplomă pe perete, dacă tot am pierdut patru ani din viață ca să fac liceul???!!!

          Băi, ce-a făcut el și cum a făcut, ce ne-a zis și cum ne-a zis, că ne-a convins, șapte nebune și un smintit (vă amintiți de Teo, singurul băiat din clasă), că putem s-o facem și pe asta. Cică fizica atomică, de se făcea într-a doișpea, poți s-o-nveți chiar dacă până atunci n-ai avut tangență cu materia asta, că decât să tocim vreo biologie sau alte alea mai bine ne învață el un obiect care are logică, și noi, dotați intelectual fiind, o să pricepem…În fine, aveam mari dubii, însă am mers pe mâna lui. Și am mers bine. În anul ăla a băgat tata la fizică în noi câtă franceză nu făcusem în patru ani (și credeți-mă, făcusem oleacă, la vreo doișpe ore pe săptămână, cu trei profesoare, ca să cuprindem tot). Cum în programa școlară era prevăzută o singură oră de fizică la profilul nostru, să ne vezi pe noi cum ne prezentam în fiecare zi la laborator la tata, ca niște oi bete, ca să ne-nvețe cum stă treaba cu electronii care vin așa, fuguța, și se aranjează în jurul nucleului, și uneori rânduiala lor se mai modifică…Dacă vreun cunoscător ar fi asistat la aceste ore de pregătire, pot sa pun mâna-n foc, ar fi leșinat de râs măcar de douăzeci de ori în cincizeci de minute. Unde mai pui că eu și cu Vasi, eterna mea colegă de bancă și vecină în cartier, făceam suplimentar și acasă, că eram nițel mai lente…:))) Era râsu’-plânsu’. Într-o cameră tata avea la meditații elevi care urmau să dea admiterea la medicină, în alta pe noi…nu vreau să-mi închipui cum trăia el trecerea de la viitori mediciniști la niște filoloage…:))) Încet-încet (dar ce zic eu încet, că de fapt s-a întâmplat cu viteza luminii), am ajuns să mai avem câteva zile până la proba de foc. Tata zicea că suntem pregătiți. Nu știu pe cine încerca să convingă…pe el sau pe noi? Aveam totuși o singură mică problemă: în toată fizica aia atomică se afla un capitol, pe numele lui “reactorii”, care pare-se că nu avea vreo logică, în sensul în care trebuia învățat pe de rost, altă posibilitate nu exista. Și cum eu niciodată nu am excelat în acest sens, “toceala” n-a fost punctul meu forte, am intrat într-un nou episod de panică majoră. Avantajul meu a fost că de imaginație n-am dus lipsă vreodată. Așa că nu mi-a luat mult timp până să mă trăsnească ideea că TREBUIE să-mi redactez niscai copiuțe. Zis și făcut. Împreună cu Vasi, binențeles, am luat problema în mână și ne-am ocupat într-un mod deosebit de responsabil de dânsa (în pauzele de la Campionatul Mondial de fotbal, că nu ratam eu vreun meci...). Fițuicile noastre au fost mai exact niște cărticele micuțe (că măruțe n-aveau cum să fie, logic), capsate frumos, care la început aveau și un cuprins, să știm unde să căutăm, având în vedere că era un capitol destul de vast, pe care noi îl transcrisesem în integralitatea lui. A sosit și ziua “fatidică”. Bietul tata…a avut emoții mult mai mari decât noi. Fiind profesor în liceul în care învățasem și eu, nu a avut voie să intre în incintă pe perioada bacului, așa că s-a învârtit ca un leu în cușcă preț de câteva ceasuri, cu stomacul în gât și su sufletul pe-afară, mai ales că după începerea examenului subiectele deveniseră publice, deci era la curent că unul dintre ele era (și aici se aud bătăi de tobe!!!!) din capitolul REACTORI!!! El nu a știut în prealabil de copiuțe, n-am vrut să-i provoc neliniști și mai mari (s-ar fi gândit cu siguranță cum ar fi fost ca fi’sa să fie dată afară din bac, plus că m-ar fi pus să îi promit că nu intru cu ele în sală, iar eu pe tata nu puteam să-l refuz). Când într-un final am ieșit din încăperea de tortură, tata, roșu la chip, transpirat și tremurând (în condițiile în care el nu era tocmai o persoană emotivă – sau cel puțin nu o arăta oricând și oricui) , a început bombardamentul întrebărilor:

          - Acolo ce ați scris? La aia ce ați răspuns? La cealaltă cât v-a dat?

          Noi, care ne simțeam de parcă participasem la maraton, îl priveam aiuriți, incapabili să articulăm vreun cuvânt inteligibil. Parcă îi văd și acum expresia feței, care spunea: “E clar, n-au făcut nimic, toată truda mea a fost în zadar…bine măcar că mai e o sesiune în toamnă…” Am reușit totuși să ne deblocăm, i-am explicat noi ce și cum am consemnat pe acolo, și s-a luminat. Aha…deci era bine, aveam șanse să luăm bacul “din prima”. După care s-a-ntunecat iar (eu deja mă gândeam: “săracul tata…a luat-o razna de la atâta stres…”):

          - Dar la subiectul din reactori ce ați scris?”, ne-a întrebat cu vocea trepidândă.

          Eu, extrem de încântată, cu un zâmbet până la urechi și înapoi:

          - Am copiat!!!

          S-a înnegrit și mai rău…

          - Hai măi tata, că nu ne-a prins… (mai exact s-au făcut profii că nu ne văd, că la cum circula broșura de la unul la altul ca porumbelul călător trebuia sa fii Andrea Bocelli să nu-ți dai seama ce se întâmplă…).

          În fine, am trecut repede peste episod că se părea că o scosesem la capăt și cu deosebita aia de fizică…și a urmat așteptarea rezultatelor. Care au venit ca un trăsnet!!!... V-am speriat? :))) Fiți pe pace, tot rămăsesem cu șansa să intrăm la Poli primii pe listă, în ordine alfabetică. Am luat 9!!!! Toți!!! Pardon, aproape toți! Că Alinuța a luat 10. Dar la ea nu se pune, că e dovada clară că geniile se arată lumii cam o data la o sută de ani. Adică a fost Eminescu și apoi ea… (Nu cred că își poate închipui cineva vreodată cât de mândru a fost tata de realizarea noastră…până s-a dus săracul ne-a dat exemplu tuturor claselor de real la care a mai predat…).

          Sunt conștientă că nu prezint faptele neapărat în ordine cronologică, însă e o greșeala voită, care sper eu că-mi va fi permisă. Am ales să le expun într-o înșiruire care are la bază importanța și urmele lăsate în sufletul și in mintea mea.

          Drept urmare, îmi aduc acum aminte de bacul la română. Proba orală, îmi “pică” “Ion” al lui Rebreanu, turui de nu mă putea opri nimeni nici cu miliția. Am adorat literatura, v-am mai spus. Inclusiv pe cea universală, altă probă la bac. “Ciuma” lui Camus, aceeași poveste. Și două note de 10. Nimic ieșit din comun, mă așteptam. Nu vreau să par nici arogantă nici sacrcastică, asta era realitatea. Știam că-s bună, că-mi place, nu concepeam să iau altă notă.

Înainte de proba scrisă la română o sa fac o paranteză: unul dintre prietenii din gașca mea (despre care o să vă povestesc ulterior), cu un an mai mare decât mine, luase 9.25, în condițiile în care copiase cu nerușinare, toată lucrarea (cam cum făcusem eu la fizică – doar că la mine a fost doar un subiect “furat”). Era scuzabil, frecventase profilul “informatică”…:))) Normal dară ca eu să consider că voi lua tot 10, nu? Încă un beneficiu pe care l-am obținut prin intermediul tatălui meu a fost că am aflat notele după terminarea sesiunii de corectare, adică înainte de afișarea lor pentru “public” (știu, nici atunci nici acum nu mă va crede aproape nimeni când susțin cu înverșunare că numele lui tata nu a influențat cu nimic acordarea calificativelorș norocul meu e că nu-mi mai pasă; ). Așadar, când tata s-a interesat de performanța mea la română, și mi-a spus, extrem de fericit, că am luat 9.25, a picat cerul pe mine. La propriu. Am fugit acasă întâi, urlând din toți bojocii. Mama a crezut că am picat bacul. Nu puteam să scot vreun cuvânt inteligibil pe gură, doar plângeam cu suspine, de ți se rupea sufletul doar dacă te uitai la mine. Același lucru l-am făcut și în parc, locul nostru de întâlnire, unde făceam campionate de jucat cărți. Am ajuns acolo umflată toată, aveam niște dungi în loc de ochi, buzele încă îmi tremurau, corpul nu mă asculta. Aceleași gânduri ca și mama le-au avut și prietenii mei. Nu știau ce sa facă: să mă compătimească, să se mire?...Până la urmă au ales a doua variantă:

        - Cum măi Oana, tocmai tu să pici bacul???!!!....

        Eu, printre gemete amare:

        - Nu am picat bă, am luat 9.25, ca tine!!!!!” (că de fapt aia era problema mea).

        Vă închipuiți, din milă toți au dat-o într-un râs isteric. Cum mama mă-sii să behăi în halul ăsta din acest motiv? Adică pe bune!!! Cum????!!!!! Că la franceză, eterna mea dragoste, luasem 9.50 și nu făcusem atâta scandal. Dar de fapt complicația din capul meu era alta. Ca orice persoană normală, zic eu, avusesem emoții înainte de bac. Ale mele erau dublate de faptul că nu voiam să îl fac pe tata de rușine, și triplate pe motiv că absolut toată suflarea cu care mă întâlneam îmi spunea condescendent că mă “aia” pe mine degeaba, oricum o să termin bacul cu 10, că doar îs fi’sa lui Markiewicz. Și ce era în căpățâna mea? După ce că eu știu că tata nu mi-a “băgat” pile, dar nu mă crede nimeni, acum nici nu am 10 la bac, deci toți îl vor compătimi pe Marku…deh, ce copil tâmpit are, cu tot relații și tot n-a fost în stare să ia nota maximă. Înseamnă că e proastă rău…Consolarea în capul meu de copil naiv a fost că o altă prietenă de-a mea, de la info, al cărei tată era prof de mate în liceu, a luat 7 la materia respectivă. Deci clar, era mai “praf” decât mine (rog a se observa ironia față de cei mulți care chiar credeau că pe noi ne țin părinții în brațe în orice situație, cu orice preț). Oricum, cert este că am suferit ca un câine, mi-am făcut o grămadă de gânduri, auto-critica era la ea acasă…nu mi se potrivise “socoteala de-acasă cu cea din târg”!!! Unde mai pui că pe atunci îmi păsa de “gura lumii”.

Dar toate au trecut…așa că trec și eu la ceva mai vesel: “banda” noastră din liceu. Eram niște copii veseli, zăpăciți, plini de viață și fără griji. Am muuuulte amintiri cu ei, cu noi. O să încep prin a vă povesti că noi fetele eram în clasa a 9-a (eu la limbi străine, cum v-am mai spus, ele la info) și băieții într-a 10-a (tot la info, toți!). Până aici nimic ieșit din comun. Doar că dumnealor, “golanii”, cum le spunea cineva, :))), îl aveau pe tata prof de fizică și pe tatăl Geaninei, o prietenă din gașcă, prof de mate. Amândoi erau tare simpatici. Nu știu dacă să pun ghilimelele sau nu, pentru că termenul putea fi folosit și în sensul propriu, dar și într-un mod ironic, peiorativ.

Tata de exemplu, avea “plăcutul” obicei de a arunca, direct de la ușa clasei, catalogul pe catedră. Culmea, și nimerea!!! Concomitent își arunca și privirea lui albastră, care te pătrundea până dincolo de suflet, peste ochelari (obiceiul ăsta l-am moștenit și eu, desigur) și deja, până să deschidă catastiful, erai trecut de toate transpirațiile, ars de tot focul iadului. Ăsta, evident, nu era semn bun. Cică urma să fii ascultat. Și la Marku “ascultat” însemna să te tăvălească vreo jumate de oră (știu asta și din poveștile băieților dar și din vizitele pe care v-am povestit că i le făceam când eram îm gimnaziu, că în anul în care a predat la clasa mea n-a făcut din astea), după care, dacă evoluai corespunzător, să concluzioneze:

- Da, azi te-ai descurcat bine! Cinci!

Băăăăi! Mă lași??!!! I-am spus de multe ori că e sadic, zicea că nu-i adevărat, știe el mai bine…Cu siguranță știa, că v-am mai spus, eu la fizică mă uitam precum cornuta la un dud înflorit…Băieții din gașca mea erau cu atât mai stresați cu cât li se pusese clar în vedere:

- Fi’mea nu umblă cu derbedei!!! (dDerbedeu însemna să nu fii premiant! :)))

Săracii…erau terorizați. Pentru că dacă li se întâmpla să nu se prezinte corespunzător vreodată (și li se întâmpla, că fi’sa lui Marku nu umbla cu tocilari), imediat erau luați în primire:

- Cu c…pe gard în fața blocului aveți timp să stați, dar să învățați, nu!

 Această afirmație/exclamație făcea referire la blocul în care locuiam noi și la gardul aferent. Că “prințesa” trebuia preluată și adusă acasă în condiții de maxima siguranță, că o comoară avea Botoșaniul…

Iar proful de mate, domnul Părpăluță (zis Parpală)….nu mă pot opri din râs când mâ gândesc la el. În afară de faptul că și pe dânsul, ca și pe mulți alții, îl cunoșteam de mic copil, dumnealui m-a meditat după terminarea clasei a opta că poate-poate intru și eu la liceu (mate, chimie, fizică….erau tot aia pentru mine…le-nțelegeam cum pricepe porcul de ce-l tai de Ignat). Și când la prima întrevedere “oficială” pe care am avut-o, mi-a spus să desenez o “mărjică”, am rămas cu gura strâmbă.

- Ce să fac, nenea?...Păi să pictez mă poate învăța și mama, că se pricepe bine de tot, la ce să mai vin până la matale acasă, să ne pierdem vremea amândoi???

Stați așa că nu-i așa…că omul nu voia să mă pună la punct în vederea admiterii la facultatea de Arte Plastice, își dorea doar să schițez un cerc. :))) Oameni buni, io-s moldoveancă, am trait acolo până la 19 ani, adică eram la curent cu termeni precum “păpușoi”, “scrânciob” “harbuz”…dar până la vârsta aia nu învățasem să “desenez o mărjică”…

Dar am deviat oleacă de la subiect. Vorbeam de relația profesor-băieții din gașca noastră. Astfel, Parpală când ajungea la oră, cu gânduri belicoase, de ascultat adică, intra în clasă și rostea:

       - Magari, la tablă!” (menționez că omiterea folosirii diacriticelor în redactarea apelativului mai sus-menționat este una intenționată, EXACT așa se exprima omul!).  Și imediat, lângă obiectul citat se prezentau patru “magari”. Nu era nevoie să fie nominalizați, că se știau. Erau cei patru din grupul lui fi’sa.

Și totuși…”magarii” și “ghiorlanii” ăștia (apelativul în cauză era a lui tata) au intrat cu 10 la Politehnică. Toți! Nici așa n-a fost bine. Că noi intram atunci într-a doișpea. Și un an întreg ne-au fost dați exemplu. Mă…cum o dădeai, cum o-ntorceai, tot nu era bine! Că dacă noi nu intram la facultate, era belită, să mă scuzați. Iar eu am fost cât pe ce, dar despre asta vă povestesc nițel mai încolo.

Școala ca școala, dar activitățile extra-curiculare pe care le derulam erau mai interesante.

Și nu vorbesc de jocurile de cărți din parc (nu vă impacientați, erau distracții nevinovate, nu jucam nici poker, nici barbut), sau de “prinsa pe ouă”, la 17 ani, în  jurul blocului, când tata mă ruga demoralizat de-a dreptul să ne găsim alt spațiu în care să ne derulăm această operațiune, pentru că îl făceam de rușine în fața vecinilor…Ce-i drept e că acum realizez cât puteam fi de penibili, ditai caprele și armăsarii, alergându-ne pe sub geamurile oamenilor și strigând cu spirit de răspundere: “Pe ouăăăăăă!!!!!”

Nuuu…vorbesc despre taberele și excursiile în care mergeam frecvent, invariabil cu domnul director (acum – atunci doar profesor de istorie) Onofrei, care nu știu cum reușea, dar ne ducea în cele mai faine locuri, la cele mai faine tarife. Iar ce urmează să vă spun o să vă sperie, dar acordați-mi vă rog clemență. Eram doar un copil. Puțin sărit de pe sine, dar totuși un copil (fie, adolescent, ceea ce e și mai rău). Prima tabără în care am mers în liceu a fost la Mamaia, cu cazare la hotel, adică despre ce vorbim…(nu era un hotel de patru stele, dar totuși, UN HOTEL). Aveam camere de câte două persoane, noi ne înghesuiam câte opt într-una singură, că pe atunci nu sufeream de claustrofobie…:))) Și ce ne tună nouă . fetelor, într-o după-amiază (noroc mare că a fost a doua zi a sejurului – o să vă dați seama în curând de ce spun asta)?...Să vedem și noi cum o fi să te “amețești”, că sigur trebuie să fie ceva mișto din cale-afară. Așa că îi informăm pe băieți că noi nu mergem la plajă. Vai de mine….ce să faci la țărm de mare, vara, când poți sta frumușel în cameră să constați ce gust, dar mai ales ce efecte, are lichiorul de banane??! Asezonat cu scrum de țigară! (Rog a se consemna că eu pe vremea aia nu fumam – m-am prostit la bătrânețe, când am terminat facultatea mai exact – dar auzisem că efectul e garantat dacă pui cenușă-n băutură, și cum eram singura nefumătoare, a avut cine să mă ajute). A avut gust bun parcă…doar că cerea suc după fiecare gură, nu știu de ce. Am servit câte un pahar (cred că l-am confundat cu băutura răcoritoare – am zis că dacă e apetisant și dulce se consumă în cantități mari) și apoi am ieșit în vestibulul hotelului să stăm la taclale. Nu-mi amintesc despre ce am vorbit, probabil am dezbătut “Critica rațiunii pure” a lui Kant. Îmi aduc însă aminte că mie mi se părea foarte amuzant absolut tot ce se întâmpla în jurul meu. Dacă trecea o persoană pe lângă noi (că mei erau și alții cazați acolo), mă crăcănam de râs… La un moment dat m-am ridicat brusc cu scopul de a pleca în cameră. Nu știu de ce, dar trebuia să ajung musai la destinația propusă. Ceea ce am și făcut, însă cu o mică oprire pe traseu (fac o paranteză aici, pentru că e neapărat necesară: știți pereții ăia cu “calciu”, zgrunțuroși, care se “purtau” pe vremuri? Ei, așa erau paravanele la noi în incintă). Odaia noastră era pe partea stângă, iar eu, din “neatenție”, și grăbită tare fiind, am încercat să dărâm ușa pe partea dreaptă. Singura problemă a fost că pe latura respectivă nu exista acces. Ca o consecință firească, am intrat în contact direct și puternic cu zidul. Ca să fiu mai exactă, figura mea a avut parte de acest “tratament” (a se înțelege prin figură: frunte, nas și gură – pe interior, pentru că probabil mai aveam ceva de comunicat în momentul în care m-am luat la trântă cu peretele). Următoarea amintire pe care o am este că niște persoane (câțiva muncitori care meștereau ceva în zonă și prietenele mele de pahar) erau aplecate deasupra mea, stropindu-mă cu apă, iar bieții oameni mă compătimeau…mi se făcuse rău din cauza căldurii, pare-se. Moment în care eu, auzind această opinie, m-am pus iarăși pe un hăhăit frenetic – știam foarte bine de ce-s lată pe jos, impactul frontal mă făcuse să-mi revin instantaneu din vertij…). I-am lăsat pe meșteri buimăciți acolo, am reușit să intru în camera, unde…șoc și groază! Chipul meu era tot o julitură!!! Destul de firesc, probabil, după cele intâmplate. Și m-a apucat rușinea aia mare…că tocmai ce mă “cuplasem”, cu ceva vreme în urmă, cu un adolescent (primul meu “gagic”….deja hotărâsem că va fi și ultimul…), care era plecat să se bronzeze. Dar urma să se întoarcă. Și ce va zice băiatul când mă va vedea zdrelită toată pe mutră??!!! “Aoleuuuu!!! Ce să mă fac, Doamne eu?...”. Mă bag cu capul sub pat și rămân acolo până se termină tabăra. Zis și făcut. Între timp Geanina (fi’sa lui Parpală – vă amintiți de el – a luat-o la pas prin stațiune. Râzând, am aflat ulterior. Ce-i drept, Mamaia e foarte amuzantă. Pe drum s-a întâlnit cu restul găștii, care se întorcea de la plajă. Normal că li s-a părut ceva în neregulă, nu vezi în fiecare zi o individă care umblă hlizindu-se de una singură pe străzi. Prietenul meu, deja nițel impacientat, a întrebat-o:

- Oana unde e?

Ea i-a răspuns, foarte senină:

- E-n cameră, beată!

A luat-o și nu prea în serios…oricum beată era prea mult spus…având în vedere că a fost pentru prima oară în viață când puneam alcool în gură, și nu a fost nevoie de cine știe ce ca să aibă urmări tragi-comice. A ajuns omul totuși într-un suflet în încăperea în care eu mă aflam cu scăfârlia sub divan, de unde n-am vrut nicicum să ies când mi-a solicitat. Mi-era jenă, că mă cunoscuse fată serioasă…până la urmă n-am avut de ales, era prea întuneric sub așternut, așa că mi-am arătat figura în toată splendoarea ei. După ce-am primit morala de rigoare, am stat cuminte pe toată perioada taberei, rugându-mă cu ardoare să-mi treacă semnele până la final, nu de altceva dar ai mei sigur nu m-ar fi crezut când le-aș fi spus că m-am împiedicat și am făcut bâca-buf DOAR în fizionomie…

Alte tâmpenii nu am mai făcut pe perioada liceului. Am repetat-o pe asta de vreo câteva ori, și atât. :) Știu, probabil că vă sperii, vă gândiți că am fost un adolescent care a dezvoltat de timpuriu probleme cu dependența de băuturi spirtoase și acum vă scriu între două întâlniri de la Asociația Alcoolicilor Anonimi. Nu e așa. Nu sunt anonimă. :) Iar apucăturile tinereții mele nițel zbuciumate se datorau faptului că eram o fire foarte băiețoasă, așa că ce făceau flăcăii trebuia să fac și eu, că nu mă puteam lăsa mai prejos, nu? Doar că mie nu îmi trebuia mai mult de maxim două guri de licoare ca să mă “activez”. Asta însemnând că râdeam ulterior până mă prăpădeam, fără să pot indica vreun motiv anume, și-mi turuia gura mai ceva ca lui Florin Piersic. În condițiile în care, în situații de normalitate, majoritatea oamenilor care intrau pentru întâiași data în contact cu mine suspectau că ori sunt proastă, ori extreme de încrezută. Pentru că refuzam instinctive orice fel de comunicare, altfel decât monosilabică, și aceea dacă era neapărat necesară (adică mă ruga prietenul meu frumos tare de tot să nu-l mai pun în situații jenante, că n-o mai vorbească nimeni niciodată cu el din pricina mea, va fi nevoit să aleagă între restul omenirii și mine, firește că va opta pentru mine dar totuși…). Oricum, pentru noi era extrem de comic să mestecăm la chiftele primite de la părinți când plecam în excursii, dupa care să le aruncăm pe pereți, să le asezonăm cu bețe de chibrit aprinse și să spunem că am făcut aplice…Dar și mai hazliu era să vedem cum bubuie de revelion petardele. Introduse în prealabil în sarmalele și salata boeuf din frigider. Cum vă spuneam, cam ăsta a fost liceul. Adică evenimentele pe care eu le-am găsit deosebite. Însă perioada aceea a mai venit cu ceva. Cu…

Prima dragoste

Și n-o să vă povestesc neapărat “siropurile” aici, oricine a trăit experiența asta, doar că pentru fiecare a fost diferită, nu? Mai mult sau mai puțin. Eu nu mă număr printre aceia pentru care prima “iubire” a fost și ultima. Deși la acea vreme eram convinsă că va fi așa. Nu putea să-mi scoată nimeni asta din cap. Bine…nici nu cred că a încercat cineva de fapt. Și cu cât trecea timpul, cu atât eram mai determinată în decizia mea de a spune, la un moment dat, împreună, “până când moartea ne va despărți” (știu, sună a film american, însă la catolici chiar așa de desfășoară treburile, și eu fiind botezată în această religie îmi anunțasem viitorul logodnic data, ora și adresa Bisericii Catolice la care ne vom întâlni în vederea efectuării ritualului de cununie). Ne-am cunoscut la 15 ani și am fost împreună (cu mici pause) până la 23, deci mă puteți înțelege, cred, de ce eram atât de hotărâtă.

De fapt, despre aceste “mici pauze” aș vrea să vă vorbesc, pentru că ele au făcut diferența. Și-o să fac o paranteză aici. Tata îmi spunea întotdeauna:

- Fată, pe bărbat să nu-l sufoci, mai lasă-l la o bere cu amici dacă vrea, lasă-l să mai respire și fără tine în ceafa lui.

Și l-am ascultat. Nu știu nici acum dacă ăsta a fost motivul primei sincope din relația noastră. Cert este că s-a întâmplat la sfârșitul clasei a doișpea, pentru mine, al primului an de facultate, pentru el. A plecat cu gașca la mare, eu am rămas acasă să învăț. Nimic ieșit din comun până acum. Doar că în timpul sejurului dumnealui acolo, cineva mai informat decât mine a avut grijă să îmi spună că el trăiește o frumoasă idilă la malul mării. Cu o frumoasă domnișoară plecată cu el din Botoșani! Să mor, nu alta!!! N-am vrut să cred, până nu s-a-ntors și mi-a raportat în mod personal și direct crudul adevăr. Doar că în același timp și-a dat seama că tot pe mine mă iubește și că a făcut o greșeală. Care pe mine era să mă “coste” admiterea la facultate. De ce? Întrucât, copil naiv, l-am crezut. Și am zis că trecem peste. Ceea ce am și făcut, atât de ingenuă eram. Doar că prințesa nu s-a lăsat cu una cu două. A urmat o vară “toridă”, în care și dumneaei și mama dânsei (deh…educația…) au încercat tot felul de tertipuri de a-l aduce pe Făt-Frumos înapoi, de la amenințări până la un șantaj mizerabil cu o sarcină inexistentă de care trebuiau să scape împreună, toți trei, dar de care se pare că s-au ocupat într-un final doar mama și fiica sa nimfomană, renunțând totodată la principele de Moldova. De care eu nu m-am lepădat. Cu riscul menționat mai sus, cel de a rata admiterea. Printre plânsete, ascuns necazul de părinți (tata cel puțin ar fi făcut “crimă de om” dacă și-ar fi știut comoara suferind din cauza unui “derbedeu”), poezii și eseuri maniaco-depresive, am reușit să și învăț câte ceva. Și să devin studentă. Soarele răsărise din nou pe strada mea, chiar dacă eu mergeam la Cluj, el la București. Dragostea era mare, vizitele dese, scrisorile și mai frecvente (telefonul fără fir nu apăruse pe vremea aceea, decât la modul figurat), toată lumea era a mea. Până la un moment dat, când răvașele s-au oprit. Brusc. Fără “preaviz”. Iarăși dă-i și bocește…o lună, două..poate trei…asta nu-mi mai amintesc exact. Cert e că până la urmă am acceptat. Doar faptul că nu mai suntem împreună. Că în același timp mi-am promis că va suferi cel puțin la fel de mult ca mine. Știu, răzbunarea e arma prostului, dar eu n-am fost întotdeauna deșteaptă (nici acum nu sunt). Și că va veni la mine în genunchi, și eu voi șterge cu el pe jos…și multe alte scenarii pe care mi le făceam în nopțile de nesomn. Care, conform zicalei românești “ai grijă ce-ți dorești” au devenit realitate. Rugăminți, lacrimi, promisiuni, păreri de rău, preș pentru picioare mai pe scurt. Exact cum îmi dorisem. Doar că între timp eu îmi aflasem consolare, mă credeam îndrăgostită iar. Așa socoteam eu…o fi fost o flacără, dar s-a stins rapid. Și a urmat a treia “șansă”. Eu chiar eram prostuță rău, bag de seamă. Dar nici asta nu a durat mult. Altă vorbă din popor, care spune că “ciorba reîncălzită” nu mai are același gust, și-a dovedit veridicitatea. Se acrise zeama. Așa că am renunțat. De data asta eu! Ce tare am fost! Doar că nu acesta a fost finalul-final. Dar trebui să fac din nou o paranteză, probabil ceva mai lungă de data asta.

Când eram prin anul 3 la facultate, stăteam într-o garsonieră mai mare cu două fete, tot din Botșăni (v-am spus că am fost o alintată, nu am stat nici la cămin). Una din ele, pe la 15 ani, avusese o “relație” (care se terminase de ceva vreme bună) cu un tip (mai mare cu 10 ani decât ea, care era, la rândul ei, cu 3 mai tânără decât mine), catalogat pe atunci ca “golănaș de Germania”. Tot orașul îl știa, nu se putea altfel, că ne cam cunoșteam toți între noi, măcar din vedere. Cert este că tipa părea încă obsedată de el. Pentru că în fiecare seară acesta era subiectul de “noapte bună”. Cred că știam și ce număr poartă la pantofi, pe lângă alte detalii mult mai intime. Băi!!! Eu nu înțelegeam!!!! Eram șocată!!!

- CUM SĂ FII CU ĂLA???!!!

 Mi-l aminteam ce pe o “chestie”, mare, cu un păr lung prins într-o coadă slinoasă, îmbrăcat în piele, și despre care se zvonea că nu abordează vreo femeie decât în moduri foarte brutale. Și verbal și fizic!!! (Așa ceva…). Ea nu și nu! Era o dulceață de băiat, Ganu ăsta (așa ne vom referi la el – tot de la colega mea de apartament “citire”! Asta nu mai știu dacă e vorba românului sau a americanului, dar “niciodata să nu spui niciodată”. Căci:

După terminarea anului 3 de facultate a trebuit să fac un stagiu de practică la o societate cu capital francez. Neapărat! Așa că am mers acasă și, frumușel cu tata de mânuță și cu prietena zisă Heidi însoțitor, am mers la o bancă. Unde lucra, binențeles, și un fost elev de-al lui Marku. Cât timp acesta din urmă a stat de vorbă cu individul (supranumit, și el, desigur, Bombonel) care urma să se ocupe de mine pe perioada stagiaturii, noi fetele am rămas afară să-l așteptăm. Heidi stătea cuminte așezată pe un gărduleț, eu în fața ei în picioare (nu mă puteam așeza, deoarece aveam la purtător o fustă extrem de scurtă, care nu-mi permitea să fac asta). La un moment dat o văd pe “fetița munților” că se albește la față și îmi murmură printre dinți:

- Nu te întoarce!

Prea târziu! Îmi răsucesc imediat curioasă scăfârlia și în spatele meu văd un tip tuns foarte scurt, îmbrăcat la costum, mare cam cât un dulap, care mă măsura pofticios din cap pânâ în picioare.

- Sunt bună! – mi-am zis plină de infatuare în timp ce mă uitam mirată la Heidi. Ce-ai tu, te oftici că se uită barbații după mine?!

Ea, cu vocea stinsă și tremurândă, nu a mai putut spune decât: “

- E Ganu!...

- Și??!!

- Și s-a uitat doritor la tine!

În fine, discuția a mai continuat puțin, până a venit tata, nu v-o mai redau pe toată, ideea era că mai mult ca sigur Ganu urma să mă viole(nte)ze! Pe mine, și cu paranteză și fără. Pe ea, doar cu paranteză.

A doua zi am început practica. Tot atunci am aflat că Ganu deținea un magazin de termopane perete în perete, la propriu, cu banca unde urma să-mi desfășor activitatea. Și uite-așa se face că în fiecare dimineață când veneam conștiincioasă la lucru, dumnealui ieșea din prăvălie (știa ora la care trebuie să ajung) și, de la colțul străzii până la intrarea în incintă, mă “scana” cu un zâmbet râvnitor. Eu (care de pe atunci eram rea de gură) mă gândeam:

- Ăsta până la urmă o să mă abordeze. Necuviincios, că altfel nu știe. Și eu o să-i răspund. La fel de obscen, că altfel nu pot. Deci Heidi a avut dreptate. Într-un final o să mă viole(nte)ze…Nașpa!

Doar că au trecut două luni în care fiecare zi s-a scurs la fel, după același ritual descris mai sus. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și a venit și data la care urma să-mi termin stagiul. Ce miracol, ce minune! Scăpasem ne…nimic, mi-am zis eu după ce am ajuns la ghișeul unde fusesem repartizată, și unde se făceau operațiuni cu carduri. Dar “norocul” urma să mi se schimbe. Că la vrei doua ceasuri cine intră în bancă??!! Chiar el!!! Omul negru!!! Vorbind zgomotos (ulterior am aflat de la el că doar se prefăcea) cu directorul instituției, la care se interesa cine e “roșcățica focoasă” pe care a angajat-o, că e drăguță foc…și alte complimente care în mod normal m-ar fi flatat. Dar atunci m-a luat cu stări de lipotimie. Aveam și un client de care trebuia să mă ocup, nu puteam să fug (acțiune la care mă gândisem din prima secundă în care l-am văzut în cadrul ușii), Bombonel era dispărut în misiune….deci…

- Descurcă-te, Oano!.. Gata! – mi-am zis – Începe circul! Chiar trebuia să se întâmple aici???!!!

Mă blocasem complet! Mai ales când a venit cu un zâmbet șmecher și s-a așezat în spatele mușteriului pe care îl serveam. M-am rugat în gând să apară Bombonel până termin cu nenea, să-l preia pe “spaima târgului”. Nu s-a întâmplat asta…

- Doamneeee!!!! Așa păcătoasă am fost eu să merit asta??!!!

 Îmi întinde mâna, o îndrept și eu pe-a mea tremurândă către a lui, mi-o pupă și-mi spune:

- Săru’mâna!

Din cauza șocului am leșinat nițel sub tejghea, m-am ridicat ulterior și i-am explicat că nu facem transfer de bani acolo (că asta îl interesa), să meargă la altă tanti, și asta a fost. A zâmbit, și-a luat “la revedere” și a plecat! Am ajuns și eu după-masă acasă, am sunat-o direct pe Heidi și i-am spus:

- Azi s-a întâmplat nemaiîntâmplatul!!!

- Ceee???!!

- Am interacțtionat cu Ganu!

- Și?... Ești la spital?...Teama de răspunsul care urma să vină i se simțea pregnant în voce.

- Nu, sunt acasă! Și am pus-o la punct cu toate detaliile anterioare.

“Asta a fost”, ne-am zis noi. Am scăpat. Eu de sex forțat și violent și ea de bătaie (oricum, n-am înțeles niciodată de ce considera că o s-o altoiască, era clar că omul cu mine avea ce avea). Doar că mai aveam vreo câteva săptămâni de vacanță, pe care le-am petrecut tot pe plaiuri moldovenești. Tot acasă, mai exact. Și era inevitabil să nu ne întâlnim, în fiecare seară când ieșeam la plimbare, noi pe jos el cu mașina (o Calibra care pe atunci era fiță de fiță…). Și aveam iarăși un ritual: el încetinea, lăsa geamul jos, ne spunea “Săru’mâna!”, eu îi răspundeam, Heidi tremura, după care fiecare își vedea de drumul lui. Eu rămâneam cu șocata de lângă mine, care îmi explica iar și iar:

- O să ne-o “luăm” până la urmă de la ăsta…

- Măi femeieeee!!!! E mai clar c alumina zilei că n-o să ne bată!!!! Cel puțin, pe tine sigur nu! Iar de la mine e clar că vrea altceva. Dar nu înțeleg de ce nu-mi spune odată, ca eu să-i spun că nu-s disponibilă și să finalizăm bâlciul. Într-un fel sau altul. Doamne-ajută fără spitalizare!

Am ajuns și în MAREA zi dinaintea plecării înapoi la Cluj, pentru reluarea cursurilor. Înainte am dat o tură pe la bancă. Aveam nevoie de niște acte care să certifice efectuarea stagiului acolo. Cum nu m-am grăbit să merg la ora obișnuită (și oricum trecuse vreo lună de când nu mai fusesem pe la ei), nu mă mai aștepta nimeni în poarta magazinului de termopane. Ce tare! Pe drumul înapoi către casă…soarta! Ganu stătea liniștit de vorbă cu un domn, iar eu n-aveam nicio posibilitate să-l evit, eram deja pe trecerea de pietoni la capătul căreia se afla. Mă făceam de toată rușinea dacă făceam cale-ntoarsă pe mijlocul “zebrei”. Așa că i-am dat înainte cu tupeu. Am ajuns lângă el, i-am zâmbit destul de forțat (remarcând totdată că nu arată chiar rău îmbrăcat în costum) și am dat să trec mai departe. Tot zâmbind și dânsul, m-a apucat de brat și m-a tras către el. (Vă pun la punct cu toate aceste detalii pentru că sunt foarte importante.) În momentul în care m-am lipit efectiv de pieptul lui, că n-am avut timp să reacționez (adică s-o iau la goană), și i-am adulmecat parfumul, mi s-a rupt filmul. La propriu. Nu știu ce s-a mai întâmplat după. Eram în aer. Cert este că am ajuns acasă, am sunat-o pe Heidi și i-am spus că m-am îndrăgostit.

- Când, că aseară nu erai amorezată?!... Și mai ales DE CINE???!!

- Acum. De Ganu!

M-a sunat peste câteva ceasuri, după ce și-a revenit din starea de inconștiență pe care i-am provocat-o. M-a bruftuluit până s-a plictisit, că eu o țineam pe-a mea, dar a concluzionat că e în regulă, a doua zi urma să plecăm, deci avea să-mi treacă starea de nebunie temporară. Aș! Numai la el mi-era gândul la Cluj. Ce să fac eu și cum să fac?...Și mi-a venit ideea salvatoare: pe firma de la intrarea în magazinul său avea numărul de telefon, am făcut rost de el și l-am “contactat” așa într-o doară…într-o seară…cu un mesaj sec:

- Bună!”. Semnat: Roșcățica.

- Îmi amintesc că ești bună. Păcat că nu te-am prins.

- Uffff! Ce bine că nu te-a lăsat memoria…, mi-am zis.

Terenul pentru următoarea vizită la Botoșani, în vacanța de iarnă, era pregătit. Am păstrat legătura “vie” prin mesaje în acest răstimp. Heidi punea acatiste zilnic, poate-poate îmi revin în simțiri, eu nu și nu! Număram zilele până la vacanță. Care au trecut taaare greu! Dar au trecut!

Am ajuns înapoi acasă, întâlnirea stabilită. Nu mai știu din ce motive, dar prima oară nu am reușit să ne sincronizăm, adică să ne “găsim”. Heidi era în extaz. Eu în depresie. El…nu știu. Doar că un Leu și un Săgetător, după ce că se potrivesc, nu pot renunța atât de ușor. Pe cale de consecință, nu am făcut-o nici noi. Am insistat, am fixat a doua întrevedere. Care nu a mai eșuat. M-am pregătit temeinic. Cu câteva minute înainte însă, frica bolnavă a lui Heidi m-a pocnit și pe mine!

- Unde mă duc eu??!!! Cu cineeee???!!! Eu nu mai merg nicăieri!

- Ba te duci, că ai stârnit fiara și dacă-i tragi țeapă ne bate!!! Normal! Veșnica problemă!

Închipuiți-vă cât îi era de frică lui Heidi de această posibilă consecință gravă a răzgândelii mele, dacă a fost capabilă să mă târâie la propriu până la mașina lui, în care mă aștepta de câteva minute deja. (În mintea prietenei mele exista posibilitatea să ne-o luăm amândouă și din cauză că am întârziat!!! De remarcat că nu mă lăsa niciodată singură la greu!) M-am suit în mașină, mi-a spus omul că își cere scuze, dar mai are ceva de rezolvat, și, ca să fie sigur că nu mă mai scapă, o să facem o oprire de câteva minute înainte de marea întâlnire oficială. “Stai liniștit, că parcă nici eu n-aș vrea să pierd și ocazia asta”, mi-am zis în gând. În timp ce purtam o conversație prietenească, îmi dau seama că noi ieșim din oraș. Intrăm pe un drum de țară, nepopulat, beznă cât cuprinde…am început să mă impacientez. “Ăsta mă duce în pădure și mă lasă acolo, cu integritatea știrbită!!!” Dar nu ziceam nimic, mă țineam tare! Ajungem în fața unei mari porți, omul se dă jos, vine înapoi contrariat, să-și ia telefonul, mormăind ceva de genul:

- Ăștia m-au chemat și nu e niciunul aici???

- Aoleuuuuu!!!! Sunt mai mulți??!!!!

N-am apucat să-mi termin gândul care mă terifia că poarta s-a deschis și afară au năvălit două namile de câini. La fel de repede am zburat și eu din mașină. Ador aceste animale. Și ele pe mine, de obicei. Am uitat de pericol, de unde suntem și de ce (nu că mi-ar fi dat cineva această infomație) și am început să mă rostogolesc fericită cu ei prin zăpadă. Pierdusem din vedere și faptul că scopul meu inițial nu era să mă tăvălesc tocmai cu ei, dar socoteala de-acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg…Ganu între timp și-a rezolvat chestiunea pentru care mersesem acolo (era ceva legat de termopanele lui) și mi-a spus că plecăm, în sfârșit, la marele și mult-așteptatul rendez-vous. L-am rugat să luăm și cățeii, mi-a promis că data viitoare. S-a ținut de cuvânt. Și am plecat în treaba noastră. N-o să vă povestesc ce-am făcut…că nu a fost nimic ieșit din comun. Cam ce fac oamenii la prima întâlnire (programată cu câteva luni înainte, e important de luat în calcul acest amănunt). Am ajuns acasă pe la orele trei ale dimineții și am sunat-o pe Heidi (îmi pusese foarte clar în vedere s-o anunț când revin). Nu dormea. Aștepta.

- M-am întors!

- Ești bine? Te-a lovit??!!

- Sunt FOARTE BINE!!!! Nu m-a bătut, m-a…legănat pe picioare!!! – aici înlocuiți voi “bătut” cu termenul cu care rimează..

- Și-acum lasă-mă să dorm, că-s obosită! Morala mi-o faci mâine!

Au urmat câteva luni de un fel de relație, eu în Cluj el în Botoșani (chestia asta cu legăturile la distanță era să devină povestea vieții mele), în care eu mi-am dat seama că gura lumii vorbește vrute și nevrute, fără să aibă habar de ce, pentru că omul chiar nu era așa cum i se dusese “buhul”, ba dimpotrivă. Iar el era foarte încântat că nu-s proastă (se pare că nu avusese parte de prea multe muieri cu creier, cel puțin astea erau spusele lui, nu mi-au murit lăudătorii…). Avea totuși oareșcari dubii în legătură cu deplinătatea facultăților mele psihice, pentru că refuzam obsesiv să mă afișez cu el în locuri publice. Nu, nu mi-era jenă. Doar că exista posibilitatea să ne întâlnim cu “prima dragoste” și dacă ăla comenta ceva, sigur nu scăpa netrosnit…Din nou mi-a promis că n-o s-o facă, din nou și-a respectat angajamentul.

Problema a fost că după o vreme am concluzionat eu că ar fi o idee bună să mă împac cu fostul. Iar! Ceea ce am și făcut, că el fusese disponibil pe toată perioada stării mele de nebunie temporară. I-am spus din start să se gândească foarte bine, să nu-mi scoată ochii pentru aventura mea fierbinte, pentru că s-a derulat în timp ce noi eram despărțiți și acum s-a terminat. A zis că nu, Doamne ferește! Pân’ te nimerește! Că n-a fost capabil să facă ce-a spus! În câteva luni a realizat că el nu poate trece peste ce am făcut eu, deci ne luăm “adio!”. L-am înțeles cumva (nu atunci, mai târziu). Omul îl complexa. Avea și cu ce! Și ca să am eu ultimul cuvânt, i-am și spus asta:

- Oricum, e de zece ori mai bărbat decât tine!!!

N-am vrut DOAR să fiu rea, chiar asta era realitatea! Și nu aveam intenția să fiu frivolă, adică nu mă refeream (decât) la sex, din păcate! Între băiețașul care dădea bir cu fugiții la cel mai mic hop (fără să aibă puterea să mă privească în ochi) și bărbatul care putea tine fruntea sus în pofida “faimei” pe care și-o crease, intenționat sau nu, era o diferență ca de la cer la pământ. Am înțeles apoi că această replică l-a urmărit muuultă vreme!!! Ce bine!

Așadar, se terminase. Definitiv. Pentru mine. Că mi-am dat seama după vreo doi ani (da, nu e o greșeală de tehnoredactare), că pentru el nu.

Eram în București, mă angajasem, îmi vedeam liniștită de viața mea, axată numai pe viitoarea carieră. Într-o seară, pe când eram la muncă (ieșeam la ora zece), primesc un telefon. Era Gigel (să-i spunem așa), care urma să plece a doua zi în Canada și înnopta la capitală. Și-și dorea să bem o cafea împreună. De ce nu?...Erau o grămadă de restaurante în mall-ul în care lucram. Ne-am întâlnit, am povestit…am crezut că ne-am maturizat și putem rămâne prieteni. Doar am crezut. La vreun ceas după ce m-am întors la muncă, îmi sună iar telefonul. Tot Gigel. Era singur acasă la amicul lui (plecat din localitate se pare) și îi era urât. Sau frică de întuneric, nu știu sigur. Cert e că i-ar fi plăcut să vin să-i țin companie.

- Ce faceeeee măăăăă?????!!!! Tu chiar ai impresia că o să-ți pic din nou în….brațe de parcă lumea începe și se termină cu tine???!!! Ești senil? Ai uitat ce ți-am spus când ne-am despărțit??? Nu mi-am schimbat părerea!!!

Dar replicile astea se derulau doar în capul meu. Alături de un plan. Așa că i-am spus că mi-ar fi mai comod să vină el la mine (eu locuiam cu o colegă și cu prietenul ei într-un apartament cu trei camera, una era deci disponibilă, veți înțelege imediat pentru ce). Colega urma să fie la lucru în noaptea aceea, rămâneam doar eu cu Miți (iubitul ei) acasă, și ne propusesem deja să facem o partidă de remi cu Nicu, alt amic. Când Vio (care era la curent cu tot ce v-am povestit până acum) a venit la muncă și am anunțat-o că o să am musafiri, s-a schimbat la față.

- Ai zis că nu te mai împaci cu el! Nici acum nu ți-a trecut? Merită să suferi iar pentru o noapte??!!!!

- Taci tu, că n-o să fie nicio noapte! Nu împreună!

Nu m-a crezut, era convinsă că mă va găsi în pat cu dânsul de dimineață…

Am plecat acasă, a venit și Gigel, și Nicu, am jucat remi…Noi trei (adică fără Gigel) râdeam, glumeam și-l cam ignoram – asta le trasasem scurt celor doi în prealabil. Când ni s-a făcut somn Nicu a plecat, eu m-am retras puțin cu Miți într-o cameră unde am râs cu poftă de cum a crezut “animalul” că poate să vină să mi-o mai “tragă” o dată (fie-mi iertat limbajul de cartier, dar asta era realitatea) de dragul vremurilor de altădată…După care i-am pus în brațe o pernă și o pătură, m-am făcut că nu remarc intenția lui vădită de a-și petrece restul serii cu mine, i-am urat “noapte bună” și m-am retras în iatacul meu. Dimineață la orele șase începeam lucrul, drept pentru care l-am trezit pe la cinci jumate, i-am zis să se îmbrace repede că ne grăbim, l-am încărcat în mașină și când am ajuns la destinație, adică la muncă, l-am poftit jos și i-am spus “La revedere!”. De fapt era “Adio!”, că am plecat, lăsându-l oleacă nedumerit, și nu m-am mai uitat înapoi. Atunci ne-am despărțit. Definitiv!

Facultate

Nu vreți să știți de câte ori m-am gândit și m-am răzgândit până să mă hotărăsc ce facultate să frecventez. Nu că mă așteptau toate pe mine cu “brațele” deschise dar…am trecut de la litere la jurnalism, la psihologie, la drept (mă apucasem chiar de învățat istoria românilor – de tocit, de fapt, ce-mi “plăcea” mie mai mult și mai mult…). Până la urmă m-am hotărât ca istoria universală e mai subțirică și că Studiile Europene (profil Șiințe Politice) sunt mai “de viitor”. Zis și făcut. Între două zbateri interioare, două reprize de plâns isteric sau două scrieri compulsive, am reușit să învăț cât să prind și eu un loc, la coada listei “fără taxă”. Am fost puțintel complexată, pentru că Vasi intrase printre primii la aceeași secțiune, Iepu și cu Heidi la fel, doar că la celaălalt profil, de Management…dar m-am consolat cu gândul ca am avut “circumstanțe atenuante”.

Ce euforie pe noi când am plecat în Cluj…ce forfotă și hărmălaie inter-județene…Ne-am luat cățel, purcel, pat și dulap, și câte-o gasonieră la două persoane (închiriată prin bunăvoința părinților, că noi nu produceam nimic): eu cu Vasi și Iepurașul cu Heidi.

Și ce șoc, ce groază, ce înfiorare, când am ajuns în orașul de pe Someș!!! Nu mi-a plăcut. Aveam impresia că mă strânge tot, că nu pot respira, c-o să pice clădirile alea uricioase pe mine în orice moment. De oameni nu mai spun…nu ne puteam înțelege…ei molcomi și domoli, eu iute și puțin țicnită, cu glume de autobază întotdeauna la purtător…era un vis. Mai exact un coșmar. Am cunoscut-o totuși atunci pe Blonda, colega fetelor, o ardeleancă atipică. Făcea cât trei moldovence la un loc, atât de sprintenă și focoasă era. De-aia ne-am și împrietenit.

După perioada de acomodare (care pentru mine oricum a durat vreo patru ani, până am plecat la capitală), am început în forță cursurile. Eram studentă! Cu acte în regulă! Doar că de data asta n-a durat mult până să îmi dau seama că nici facultatea mea “de viitor” nu îmi place! Deloc! Doar că alt lucru care nu îmi place este să las treburile neterminate. Așa că mi-am zis c-o voi duce până la capăt, resemnându-mă cu gândul că la final mi-o găsi și mie mama vreun post pe la Prefectură, să plimb toată ziua două acte dintr-un birou în altul, pentru că de mai mult n-aș fi fost în stare. Norocul meu că n-am apucat să le expun planul “măreț” și alor mei, probabil că m-ar fi dezmoștenit.

Și-am dus-o, cu chiu cu vai trei ani. Că în ultimul am luat bursa. De merit. Din greșeală :))) Dar o să ajung și acolo…

Mergeam pe la cursuri ca la cinematograf. Foarte rar, când chiar nu găseam altceva de făcut. Nu înțelegeam nimic, doarece nu mă interesa. Examenele le luam destul de onorabil, în general, pentru că, așa cum am spus, îmi propusesem să am măcar o diplomă acolo…să fie la dosar. Totuși, ca orice student care se respectă, trebuia să am și eu o restanță acolo…nu? Așa se face că la examenul de geografie politică, unde am copiat cu nerușinare toată lucrarea de la colega Svetlana, eu am luat un minunat patru, în timp ce ea a luat opt. Eram foarte sigură că extemporalele noastre erau identice, drept pentru care m-a luat o amețeală pe la cap, pe bază de nervi, când am văzut rezultatele! Existau două variante: ori moldoveanca se…simpatiza cu dascălul, ori ăluia nu-i plăcea fața mea. Greu de crezut…nu pentru c-aș fi vreo frumusețe nemaîntâlnită, ci pentru simplul motiv că nu mă văzuse vreodată. Oricum ar fi fost, trebuia să aflu, mi se făcuse o mare nedreptate. Și de unde puteam obține informația corectă, dacă nu direct de la sursă?...Drept pentru care m-am interest cum îl cheamă pe dom’ profesor, unde are cabinetul, și m-am prezentat la dumnealui bățoasă ca un trandafir plin de spini:

- Bună ziua! zic eu.

- Bună ziua! îmi răspunde nedumerit.

- Am fost studenta dumneavostră la cursul de geografie politică.

- Cum vă numiți? (Eu nu considerasem necesr să mă prezint, se pare).

- Markiewicz.

- Așa, și ce doriți? mă întreabă deja evident agasat de prezența mea acolo.

- Doresc să știu de ce mi-ați acordat nota patru! îi răspund eu și mai agasată.

- Pentru că atât ați meritat! (Deja mă enervasem rău, tot eu!)

- Și dacă ați punctat după merit, atunci de ce colega Svetlana, care a avut teza întocmai cu a mea, a obținut nota 8??!!!

După ce am rezolvat chestiunea mi-am dat seama cât tupeu nerușinat, combinat cu o doză mare de tot de inconștiență, am avut. Atunci eram atât de pornită, încât demersul meu mi se părea unul foarte firesc. Și nu înțelegeam de ce omul se uită la mine de parcă l-ar fi văzut pe Karl Ritter reîncarnat.

- Haideți să vedem…îmi spune evident șocat. Da, lucrările sunt identice, dar dumneavoastră nu ați fost la nici un curs tot semestrul…

- Și ăsta este un motiv să nu mă “treceți”???? întreb eu extrem de contrariată…Atâta vreme cât am învățat, nu văd unde este problema! Sau și Svetlana merita să pice dar asta nu s-a întâmplat din alte motive??

Nu știu care a fost până la urmă logica profului, probabil o fi citit pe fața mea că n-o scoate ușor la capăt cu așa smintită, ori s-o fi gândit că de cât să-mi mai suporte obrăznicia și în toamnă, mai bine facem un pact la fața locului, ca să scăpăm unul de altul. Așa că mi-a spus:

- Bine, vă trec, dar mai mult de cinci nu vă pot da!

- E perfect așa, mi-am spus eu în mintea mea, că am de cules via, nu am timp de restanțe!

Aceea a fost singura noastră întrevedere, soldată cu mare success, din punctual meu de vedere.

Dar cum vă spuneam, știți că românul are o vorbă: “N-ai restanță, n-ai prestanță”. Păi tocmai maiestății mele să i se întâmple așa ceva? Am soluționat-o și pe asta, rapid: am picat examenul la franceză. Nu, nu e o greșeală de tehnoredactare, e chiar realitatea! Dar există o explicație: proba a avut loc într-o luni. Dimineață. Prea dimineață. În condițiile în care eu în ziua precedentă mă aflasem la București, ca o catolică practicantă ce eram, ca să mă întâlnesc cu Papa (venise în vizită în România, așa ceva nu puteam rata). Și cum de la capitală am revenit cu puține ceasuri înainte de începerea probei, nu am avut timp să dorm. Și m-a tuflit oboseala aia mare taman în timpul examenului. Drept pentru care mi-am așezat frumușel capul ostenit pe foaie și am așteptat să se scurgă timpul alocat. A trecut repede, probabil pentru că am ațipit nițel. Nu fabulez deloc, nu am scris un cuvânt! Nimic! Normal că nu aveam cum să “scot” un cinci. Deci până la urmă am “sărit” de adunat strugurii și m-am prezentat la runda a doua. Ocazie cu care proful, care mă știa (că dacă pe dânsa, adică pe franceză, am iubit-o de mica, mergeam și la cursuri), a fost atât de drăguț încât mi-a spus că dacă îi pot explica de ce i-am predate o coală alba nu ne mai pierdem vremea cu reexaminarea, pentru că îmi cunoaște nivelul. Binențeles că am fost capabilă să-mi justific momentul de absență totală, relatându-I faptele exact așa cum au stat. Se pare că adevărul merge cel mai bine…am plecat acasă cu un binemeritat zece.

Toate acestea se întâmplau prin anul trei…după cum v-am spus, la final de facultate am fost premiantă. De ce? Și pentru asta există “demonstrație” logică: am studiat foarte mult drept în acea perioadă, așa era programa. Și mi-a plăcut. Destul de mult încât să merg la cursuri și să-mi iau notițe, dar nu îndeajuns de mult ca să renunț la nerușinarea care mă consacrase. Așa că, după ce m-am hotărât să-mi dau licența în drept commercial, mi-am informat și profesorul despre această decizie a mea, iar dumnealui s-a arătat mai mult decât disponibil să mă susțină și să mă ghideze. Ceea ce a și făcut, sugerându-mi niște modificări pe care ar fi trebuit să le fac în teza scrisă. Dar cum aroganța mea depășise limitele, nu m-am sinchisit să-l ascult. Drept pentru care, deși ceilalți membri ai comisiei de examinare mi-au dat nota maxima, dânsul mi-a acordat un nouă (“tras de păr”, am concluzionat singură la ceva vreme), spunându-mi doar:

- Știți de ce…(știam, desigur).

Totuși, în apărarea mea trebuie să vin cu un argument puternic: eram la acea vreme ocupată cu alt proiect extrem de important, și de această data chiar “de viitor”. Dar pentru a vă putea pune în temă trebuie să mă întorc puțin în timp, respective la debutul celui de-al doilea an de Studii Europene.

Atunci Alinuța, după o vizită făcută la Târgul de Universități, s-a prezentat foarte încântată la noi acasă, zicându-ne:

- Băi, am văzut un franțuz drăguț tare de tot! Mișto rău, ce mai…

- Unde??!!! TREBUIE să-l vedem și noi!!!

Ne-a explicat fata ce și cum și am decis ca a doua zi să ne prezentăm cu toatele acolo, să vedem “piesa”. Zis și făcut. Ne-am înființat în locație, l-am remarcat de cum am intrat, mai rămânea să găsim o modalitate să și conversăm cu el. Drept pentru care ne-am dus “glonț” la standul Universității pe care o reprezenta, prefacându-ne interesate. Am auzit ceva de deschidera unei filiale în cadrul ISE-ului, și-ncă ceva de Managementul și Gestiune Întreprinderilor, și cam atât, că pentru noi conta doar priveliștea și să stăm cât mai mult pe acolo. Normal că în momentul în care ne-a întrebat dacă vrem să parcurgem un test de franceză nu ne mai dădeam rând…I-am predat repejor foile, necăjite că nu mai avem motive să mai pierdem vremea pe lângă el, și am plecat extaziate de ce vizionasem. Nu știu dacă pe moment am înregistrat sau nu că vom fi contactate dacă trecem testul, că nu ne ardea nouă de altă facultate, asta era stabilit deja. Drept pentru care, în momentul în care am fost sunate pentru o programare la un interviu, deja nu prea mai știam despre ce este vorba. Ne-am amintit totuși, și în speranța că îl vom revedea pe Don Juan, ne-am prezentat la sediului facultății de Științe Economice. Feblețea noastră nu era, din păcate, acolo, însă am dat peste niște oameni tare faini, viitorii nostril profesori, care ne-au intervievat, ne-au testat, după care ne-au transmis că vom fi anunțate dacă am fost sau nu admise. Peste câteva săptămâni am primit “avizul pozitiv”. Super, ne-am zis! După întrevederea avută cu domniile lor chiar ne făcea cu ochiul noul proiect. Mai rămânea o singură mica problemă: banii, că pe asta trebui s-o plătim!! Ne-am sunat fiecare părinții, iar discuția a fost cam aceeași:

- Mamă, tată, m-am înscris la facultate!

- Păi nu ești mama deja în anul doi?...

- Ba da, dar mai vreau să fac una.

- Bine, mama, cum crezi tu…

- Stai, că n-am terminat. Am nevoie de patru sute de euro. Anual. Durează patru ani. Dar stai liniștită, că nu știu sigur dacă o să fiu în stare s-o termin, că cică e grea. Dar dacă iau examenele, primesc o diplomă după fiecare an…Și sigur o să ajung departe cu ea…Haaaaaiiii! Te rooooog! O să meargă și Alinuța, și Heidi, și Vasi, și Blonda…numai eu să rămân pe dinafară?...

Normal, așa ceva nu era posibil. I-am convins fiecare pe ai noștri, și așa am început cursurile Institutului Franco-Român de Gestiune.

Noi pline de entuziasm, dascălii puțin (mai mult) îngrijorați (după cum ne-au spus chiar ei la ceva vreme, pentru că nu auziseră cele mai bune lucruri despre România și români, surpinzător!!!). Dar, ca să nu vă induc, de fapt, în eroare, p săîncep prin a vă spune că dumnealor nu erau profesori la bază. Erau profesionști în diverse domenii (economie, management, gestiune…), care țineau cursuri la facultate. Probabil că tocmai asta a făcut diferența. Faptul că oamenii ăia nu ne predau, nu deschideau o carte din care citeau vreo două ore și noi scriam după dictare, după care mergeam frumușel acasă, aruncam fițuicile într-un coț și le luam la tocit cu vreo câteva zile înainte de examen. (Cunoscându-i pe ei mi-am amintit de profii din liceu, care-și făceau meseria din pasiune…). Nu, totul curgea ca o poveste, teoria era aproape inexistentă, totul se învăța din exemple practice, din experiențe reale.

Ei își petreceau în țară câte două săptămâni pe lună. Perioadă în care făceam cursuri zilnic, de luni până vineri. Aceeași materie, o zi întreagă, de dimineață până pe la șase ale după-amiezii (cu pauza de rigoare la prânz). Și NU ne plictiseam, nu știam când a trecut timpul. Mi-l amintesc pe M. Mathonnat, fost negociator FMI. Păi când începea omul ăla să vorbească, rămâneai tâmp. Îl urmăreai ore în șir cu gura căscată, ca un copil care ascultă poveștile spuse de bunici la gura sobei (știu, asta nu se mai “poartă” acum, dar cei care au cel puțin vârsta mea vor înțelege comparația…). Mi-a rămas în minte și M. Chenevoy, veșnic jovial și zâmbitor, care pufăia ca o locomotive din nelipsitele sale Gauloises…

Dar cel mai tare m-a marcat, și cred că nu doar pe mine, M. Fenies, proful de control de gestiune. Urâtă materie, mi-a luat muuuult s-o înțeleg. Norocul meu că în afară de ante-numitul geniu, Alinuța, care era bună la orice, oricum, oricând, Heidi și cu Blonda pricepeau bine de tot “chestia” asta – drept dovadă stă faptul că imediat după terminarea facultății au profesat exact în acest domeniu. Și-mi mai explicau și mie acasă. De vreo sută de ori, cu desene (cam cum făcea tata cu fizica). Nu eram nici eu nici ele ferm convinse că m-am dumerit (de fapt asta s-a întâmplat la ceva vreme după ce m-am angajat), dar măcar nu rămâneam “bâtă” de tot.

Mai devreme v-am spus că le transmisesem părinților că nu se știe dacă vom duce la bun sfârșit toți cei patru ani, și n-am glumit. Examenele erau dure. Dure de tot. Nu se punea problema de copiat, că nu aveai de unde. Și parcă ți-era și rușine să o faci. Până și mie mi-ar fi fost. Dar pentru că ne plăcea ce se întâmplă acolo, le treceam. Cu brio aș spune.

Eeee….cu proba la control de gestiune a fost totuși o poveste...Dar înainte să v-o relatez, trebuie să menționez că eu eram recunoscută, atât de colegi cât și de profesori datorită faptului că râdeam. Mult, zgomotos și colorat. E important acest aspect în înțelegerea derulării evenimentelor viitoare.

Așadar, iată-ne în dimineața extrem de temutului examen. Vine M. Fenies, ne trântește niște subiecte pe care le-am privit preț de câteva minute precum se uită curca la lemne (daaa, inclusiv Alinuța făcea asta, ceea ce pe mine m-a panicat și mai rău), după care ne-am apucat de rezolvat…în timp ce ne gândeam cum ne vom lua “la revedere” unii de la alții și cu toții de la profesori, că n-avem nicio șansă să trecem peste această încercare. Vreodată! Am încheiat, am predat care de care mai plouați lucrările, urmând să luăm prânzul (de parcă ne mai ardea de mâncare atunci), după care să ne întoarcem la același domn Fenies, pentru a mai primi niște informații pe care oricum consideram că nu le vom mai putea folosi, având în vedere că experiența noastră la IFRG luase sfârșit. În cele două ore de pauză am mers acasă la Heidi, care locuia cu prietenul ei, să ne hrănească și pe noi cineva, că ne anemiasem de atâta efort intelectual. Și eventual să ne plângă și de milă. Măcar puțin, de poftă. Că noi oricum am ajuns bocind, care mai de care…Însă Luci ne-a întâmpinat senin:

- Ce faceți, fetelor? Ce-ați făcut la examen?

- Nimic!!! N-am făcut nimic!!! A fost îngrozitor de greu, o să picam toate…e vai de capul și de zilele noastre…Special a făcut-o ăla, ca să nu trecem noi anul!!!! Ne întreceam una pe alta în reproșuri, invective și lacrimi amare…

- Hai, măi fetelor, ce-o fi o fi! Vă pun câte un pahar de vin să vă mai treacă necazul?

- Pune! Am strigat în cor (bine, corul era format din mine, Heidi și cred că și Blonda).

Și-a pus. Și noi am servit, să ne-necăm amarul. Eu cred că mi l-am sugrumat de tot. Nu neapărat din cauza cantității de băutură, care nu a fost considerabilă, ci mai mult a combinației dintre aceasta și soarele arzător, de iulie, care m-a bătut în creștet pe drumul de întors. Așa că nu-i de mirare (cel puțin pentru noi nu era) că dintr-o data situația a-nceput să mi se pară deosebit de amuzantă. “Ha! Ha! Ha! Ce mișto e să pici un examen și să fii sigură că n-o să-l treci veci!” Ajunse înapoi în băncile noastre, îl așteptam, în hohote isterice de râs, pe prof. Mai puțin Alinuța, care era neagră de supărare și a avut grijă să se citească asta pe fața și în ochii ei, care mai pluteau în lacrimi încă.  Probabil că nu era, totuși, singura necăjită (eram noi trei, cu mine comandant de pluton, singurele turmentate de-acolo…). Deci când Fenies a intrat în sală s-a regăsit în mijlocul unui soi de priveghi, la care totuși două individe chicoteau ușurel, iar ce-a de treia, rectae eu, nu se putea opri din hăhăit. O fi cumpănit însă că ăsta e ritualul la români, drept pentru care s-a apucat de predate, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar probabil că săgețile ascuțite aruncate de Iepurașul nostru i-au pătruns adânc în spinare, pentru că s-a întors rapid, a venit către ea întrebând-o destul de îngrijorat ce s-a întâmplat. Asta i-a trebuit…că a început prietena Alinuța o tiradă despre cât de dificil a fost, despre cum ne vom rata toți viitorul (din cauza dumnealui), că noi am tras și-am învățat dar la așa subiecte nici Einstein nu putea să răspundă, etc. Mai că-l făcuse pe om să-i pară rău că și-a bătut joc de niște biete suflete tinere, cu mari dorințe de afirmare. Doar că eu care (fără voie), în timpul acesta le declaram solemn, și în scris, colegilor, că nu mai vin niciodată amețită la școală, nu mai pridideam cu amuzamentul. Oricărui om normal i-ar fi fost aproape imposibil să înțeleagă situația, ba chiar ar fi crezut că e luat la mișto. Numai că mâhnirea Alinuței era atât de veridică, încât proful a insistat:

- Atunci domnișoara Markiewicz de ce râde?..a întrebat vizibil contrariat.

- Așa reacționează ea la stres…și acum e foarte stresată…

În câteva zile am reușit să ne obișnuim, mai exact să ne resemnăm: am făcut doi ani de management și gestiune, dar tot administrația ne “paște”! Aia e…viața merge mai departe. La fel cum am făcut-o până la urmă și noi, în anul următor, că am trecut examenul. Se pare că eram mai inteligente decât am fi crezut!

De curând v-am spus că profii noștri francezi stăteau pe meleaguri românești doar două săptămâni pe lună. Ceea ce înseamnă că în restul de zile, în care binențeles că nu frecventam prima facultate, decât extrem de accidental, făceam cursuri la ISE. Și binențeles că și aici m-a marcat ceva (acum realizez la câte trauma am fost eu supusă în viața asta…). Și anume contabilitatea. Ce matematică, ce fizică, ce control de gestiune???!!!! Doamne apără și păzește…așa ceva nu poate exista pe lume! N-a putut să mă facă să înțeleg chestia asta…niciodată! Nu i-am găsit nicio urmă de logică, așadar pentru examenul aferent am fost nevoită să învăț pe de rost (că tot fugisem toată viața de asta). Îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri de cartea mare, roșie cu un pic de galben pe coperți, din care a trebuit să memorez un întreg capitol. Și cum, în fiecare seară, repetam, în loc de rugăciune, poezia “Conturile”, de Iacob-Petru Pântea. Probabil că și eu m-aș fi tăvălit de râs dacă n-aș fi fost implicată în mod direct în problemă. Dar am trecut și peste asta.

Și am ajuns și în prag de an terminal. Care a venit la pachet și cu un interviu de angajare. Compania franceză care ne-a ales și pe care am ales-o a ajuns cu “caravana” și pe la noi. Așa că ne-am programat pentru un interviu, evident toate. Se pare că traversam o perioadă în care nu făceam nimic pe cont propriu. În ziua cu pricina (în care delegații firmei au început ziua cu o prezentare generală a ceea ce urma să fie viitorul nostru loc de muncă, într-o sală destul de mică, eram puțini studenți – e important de specificat), eu, care pe perioada verii mă angajasem asistent manager (deja termenul de secretară devenise desuet), am întârziat, pentru că nu-mi permiteam să lipsesc prea mult de la serviciu (nu mă angajasem demult, nu dădea bine…). Drept urmare, am fost imediat remarcată când am intrat în “clasă”, spre finalul prezentării, urmată de întrevederea individuală. Erau două comisii, eu am “picat” la Ana și M. Iffly. Cea dintâi m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și călduros, care mi-a mai tăiat din emoții, însă nu pentru mult timp. Pentru că imediat domnul mai sus menționat, care avea o expresie complet impasibilă, pe fața căruia nu puteai citi absolut nimic, m-a întrebat, sec:

- De ce ați întârziat, domnișoară?

“Gata, până aici mi-a fost”, mă gândeam eu în timp ce încercam să găsesc un răspuns care să facă impresie bună. Nu mi-a venit altceva în minte decât, din nou, adevărul, pe care i l-am relatat cu exactitate. Nu am putut să-mi dau seama dacă l-am convins sau nu, dacă m-am făcut și mai rău de rușine au ba, cum v-am spus, figura lui nu exprima nimic! Deloc! A urmat apoi un șir de întrebări cărora nu cred că le-am mai dat mare importanță, fiind deja sigură că interviul devenise de la debut doar o formalitate. Am ieșit, am anunțat pe toată lumea că nu am trecut de primul pas, deci nu vom mai fi colegi, și am plecat necăjită acasă. Dar, încă o data, planetele s-au aliniat pentru mine, și după câteva zile sărbătoream împreună cu fetele viitoarea mutare la capitală (unde urma atât să fim salariate, cât și să continuăm ultimul an de IFRG)! 

În câmpul muncii

Aici debutul a fost greu. Tare! Eram o moldoveancă tare-n gură, pentru prima dată în București, aterizată aproape la propriu într-un colectiv format în majoritate din muieri pornite strașnic să mă facă să dispar de acolo cât mai curând. Nu era normal, după ce munciseră "pe brânci" vreun an, să vin eu să le "iau locul" (mă angajasem manager de raion stagiar - doar că numai "menajer" n-am fost eu o bună bucată de vreme, ceea ce era și firesc, NU AVEAM CUM! Pentru că nu aveam experiență - facultatea e una și practica e alta - dar eram dispusă și dornică s-o capăt). Șansa mea s-a numit Carla, primul meu mentor, care mi-a ținut mâna pe umăr până am reușit să-mi iau "zborul". E important să precizez că nu eram singura stagiară, ajunsesem la "fața locului" împreună cu Alinuța, Heidi (le stiți deja) și Blonda. Geniul (adică prima nominalizată), era repartizată cu mine la Textile - doar că ea - care este, de altfel, mai a naibii decât mine - își făcuse deja un stagiu practic acolo (pe vremea când eu făceam carduri la banca de lângă magazinul de termopane), deci oamenii se obișnuiseră întrucâtva cu ideea prezenței ei (eu am fost însă bomboana de pe colivă). Heidi și Blonda erau la sediu, pentru ele era deci mai simplu...din punctul ăsta de vedere. Se mai impune încă un mic amănunt, important zic eu, după care trec la subiect. În apartamentul menționat în povestea anterioară locuiam la timpul acela eu, Heidi și Blondi. Iepurașul (adică fi'sa lui Einstein) domicilia la câteva blocuri distanță, împreună cu o colegă din alt departament, Raluca. Ne grupaserăm după gradul de seriozitate (dar asta face subiectul altei dezbateri).

Dar în acest capitol nu vă voi povesti doar întâmplări petrecute la serviciu, ci și evenimente care au avut loc în perioada de când m-am angajat, pentru că de vreo șaisprezece ani îmi petrec mai mult timp aici decât acasă, și oricum orice “pățanie” are legătură cumva cu locul de muncă. :)))  

Așadar, ca să nu mai divaghez: cum vă spuneam, startul a fost aneveoios (mai ales că prima vizită pe care am făcut-o când am ajuns la capitală a fost la spital, fiind proaspăt mușcată de un câine…). Cu multe hopuri. Și la muncă, și acasă, unde în fiecare seară noi trei, locatarele apartamentului, ne întâlneam după serviciu pentru a ne plânge iubirile pierdute (da, binențeles că toate sufeream din dragoste). Și cum bâzâitul fără băutură e ca baba fără moș, ne asezonam tânguielile cu câte un pahar de gin tonic, într-un mod ritualic. Știu, probabil că deja vă întrebați dacă va urma și o narațiune despre cum am ajuns la dezintoxicare. N-a fost cazul, la un moment ne-am potolit. Doar că mai avem de depănat până atunci…După o vreme am remarcat că ginul merge și fără tonic. Și îl serveam ca atare. Numai că într-o seară ne-am ospătat și cu câteva felii de salam “nemțesc”, după care ne-a fost taaaare rău (drept pentru care am hotărât ca pe viitor să renunțăm la mezeluri, nu fac bine la stomac). A doua zi aveam examen. Nu m-am putut prezenta, pe motiv că dacă mă ridicam din pat aveam stări de vertij și de grețuri matinale. Așa că, neștiind ce să fac pentru a scăpa măcar de suferința fizică, l-am sunat pe tata, l-am asigurat că nu sunt gravidă ci doar mahmură, și l-am întrebat încotro s-o apuc. Mi-a explicat ce tratament să-mi aplic și în câteva ceasuri am fost ca nouă (și până la urmă am făcut rost și de o restanță pe bune).

                      Primul chef

Dacă am început să rememorez “tabieturile” noastre de la domiciliu, trebuie să vă spun și basmul primului chef pe care l-am dat în apartamentul nostru. Contextul era următorul: sărbătoarea Sfântului Ioan (adică onomastica mea), eu îndrăgostită între timp de un coleg din departamentul vecin, de la muncă (în care lucra și Mișu, prietenul Alinuței, și Raluca, amorezată la rândul de ei de Dan, camard cu sus-numiții), și tot eu, chioară de-mi puteai băga degetele-n ochi fără să-mi dau seama. Aici fac din nou o paranteză, pentru a vă spune că acest ultim amănunt e foarte important. Cu ceva vreme înainte de eveniment eu îmi spărsesem ochelarii. La dioptriile mele lentilele, ca să nu arate ca niște funduri de borcan trebuiau subțiate foarte mult, ceea ce însemna că și costau la fel de mult, banii nu mă dădeau afară din casă, deci a durat până să-i înlocuiesc. Eram de râsu’-plânsu’, mă izbeam de pereți prin casă ce mai…Și cam în acea perioadă am avut și revelația de a mă fi înamorat. În fiecare seară le explicam fetelor cât de drăguț, de frumușel și de pofticios este Robert, și nu înțelegeam nedumerirea de pe fețele lor.

Acestea fiind spuse, revin la subiect: imediat după ce am luat decizia de a mă aniversa așa cum se cuvine, am făcut lista invitaților, începând, desigur, cu cei trei colegi-vecini, Alinuța și Raluca. Și alți câțiva, total neimportanți. A sosit și seara mult-așteptată, mare bairam, băutură multă, am zis noi, dar care s-a terminat repede…așa că s-a impus ca eu și Raluca să mergem la non-stop-ul de lângă bloc să reaprovizionăm, eu ca o gazdă bună ce mă aflam, ea ca o prietenă de încredere care nu m-a lăsat să umblu noaptea singură pe străzi. Zis și făcut. Am rezolvat problema rapid, iar când am revenit mi s-a părut de bun-simț să-i întorc favoarea, adică să am, la rândul meu, grijă de ea. Când am încercat să intrăm înapoi în casă dar am avut oareșcari dificultăți în deschiderea ușii, pentru că Heidi se afla într-un moment de tandrețe pe covorul din hol cu Dan (tipul la care v-am spus ca jinduia Raluca), fapt care mie mi s-a părut foarte firesc (deși nu auzisem în prealabil de vreo atracție între cei doi), dar dânsei evident că nu, și mi-a spus:

- Eu o să plec acasă! i-am răspuns numaidecât:

- Cum să pleci???!! Distracția abia a început!

- Nu, sunt obosită, vreau să merg la mine să mă odihnesc! Eu nu înțelegeam nici să mă pici cu ceară. Și nu am scuza că aș fi băut, că nu consumasem cine știe ce…eram doar prostuță uneori.

- Vai, dar nu te pot lăsa să pleci!!! E noapte, sunt atâtea pericole!!! Rămâi neapărat și te repauzezi aici, fără probleme!!! insistam eu pășind calmă peste Heidi și Dan.

Nu știu dacă până la final a reușit să scape, am abandonat-o rapid, aveam și eu invitatul meu special de care trebuia să mă ocup. Ceea ce am și făcut. Cu spirit de răspundere. Nu m-am mai dezlipit toată noaptea de el. Problema a fost a doua zi de dimineață, când m-am trezit cu el pe perna mea. Și, cât de mioapă eram eu, de la distanța aceea mi-am dat seama că toate însușirile fizice pe care i le atribuisem până atunci erau false (cel puțin din punctual meu de vedere; nu spun acum că băiatul era urât, oricum asta este o chestiune tare relativă, ci doar că mie de fapt nu îmi plăcea; doar că am realizat puțin mai tardiv). Am fugit în camerele fetelor, le-am trezit și le-am convocat la bucătărie, unde era sala noastră de ședințe:

- Băăăăăiiii!!! Ce-am făcut????!!!! Voi nu sunteți întregi la minte???!!! De ce m-ați lăsat???!!! Binențeles, ele erau principalele vinovate…

- Păi da’ n-ai zis tu că e un dulce și un scump și are “ochi de căprioară”?!!! mi-au răspuns ele răzând cu lacrimi.

- Mda…foarte amuzant! Măcar eu n-am avut ochelari, dar voi ce scuză aveți???!!!

- Noi am încercat să-ți sugerăm că nu suntem de accord cu tine, dar n-ai vrut să înțelegi! Acum culege ce-ai semănat!

- Intelectualelor ce sunteți! le-am spus eu trântindu ușa după mine, poate se trezește și căpriorul să plece de la mine de acasă.

S-a dezmeticit, i-am spus că eu am o treabă foarte importantă de făcut și l-am poftit să meargă la domiciliul lui. Și asta a fost. De a doua zi, la muncă, într-un mod extrem de matur, nu l-am mai băgat în seamă.

Chestiunea acesta fiind rezolvată, a urmat Heidi la “cancelarie”:

- Dar tu ce făceai întinsă cu Dan pe hol, panaramo care ești???!!!! Că nu ne-ai spus că ai “bucurii” la el!

- Păi n-am!

- Păi și-atunci?...

- Nu știu, că eram “obosită”.

Aha…măcar bine că nu fusese ceva serios, puteam s-o pun în temă și pe Raluca…Doar că am făcut asta în propriul meu stil și, firește, n-a fost tocmai drăguț!

Și anume: la două-trei seri după marea destrăbălare, Dan și pretendenta lui au venit pe la noi să recupereze un casetofon (da, încă mai existau!). Ne-am întins la vorbă, și, din una în alta, am ajuns la o discuție despre câini și despre cât de mult îmi plac mie. Și am aflat că și lui. Și că deținea doi ciobănești mioritici. La el în apartament (deh, fiecare cu “fluturii” lui…), situau nu departe de noi. Pe care urma să îi scoată la plimbarea de seară:

- Vrei să vii cu noi să îi vezi?

- Normaaaal! am zis eu repezindu-mă deja către ușă.

Și duși am fost. Toți trei. După ce am aerisit cățeii, am urcat în casa omului, eu cu scopul de a mă prosti cu ei, iar Ralu cu Dan. Ideea era, cred, că pentru a se produce a doua acțiune trebuia să părăsesc eu întâi incinta. Ceea ce nu planificam să fac prea curând, între mine și namile fusese dragoste la prime vedere, nu ne puteam despărți așa ușor. A așteptat fata cât a așteptat, după care a început să bată niște a-popos-uri fine (prea subtile pentru mine):

- Eu o să plec…

Nu știu Dan ce i-a răspuns, cert este că eu nu auzeam, nu vedeam. De fapt, deslușeam ceva, dar sinapsele au avut loc abia a doua zi. Așa că, după ce a repetat această frază de câteva ori, la intervale destul de mari de timp, aștepând probabil, să spun că mă mișc eu, sau că măcar plec împreună cu ea – eu neavând de gând să fac nici una nici alta – fata s-a retras până la urmă…Cred că au trecut ceva ceasuri bune până să-mi dau seama că nu mai e acolo. Și mi-am zis că ar trebui să dispar și eu…Doar că ne aflam în miez de noapte, așa că după niște calcule făcute în grabă am hotărât laolaltă cu stăpânul “cățelușilor” să rămân acolo până dimineață. Ceea ce am și făcut, și parol că nu s-a întâmplat nimic în afară de nani-nani. Mă cunoașteți deja, știți că v-aș spune…dar n-am ce!

Ba da! Dimineață el trebuia să ajungă la muncă la ora șase, eu pe la nouă că aveam un curs. Nu avea deci rost să plec acasă cu noaptea în cap, mai puteam dormi vreo două ore. M-a rugat doar atât:

- Eu sunt în întârziere deja, crezi că poți duce tu câinii afară înainte să pleci?

- Sigur că da, e plăcerea mea.

- În regulă, uite cheia, dar vezi să nu încui ușa de două ori, că se blochează. Și când îi aduci înapoi să-i bagi în camera lor, că eu nu-i las singuri prin toată casa, fac dezastru…

- Da…am zis eu chioară de somn.

N-am făcut nimic din ce mi-a spus. M-am întors de afară și am meșterit vreo jumătate de oră până să intru în casă (inevitabilul de produsese, yala se blocase), timp în care vecinii care plecau la muncă mă priveau foarte suspicios (ce-i drept, dacă nu aveam animalele cu mine putea lesne părea că vreau să dau vreo spargere). Până la urmă am reușit, doar că deja zăbovisem și eu prea mult, așa că le-am făcut vânt în casă (în toată casa), am încuiat (tot de două ori) și am fugit la mine să mă schimb și să ajung și în timp util la curs (care avea loc la muncă). Înainte să intru în sală însă, am avut grijă să cobor în department la Dan și, de față cu toți colegii lui (implicit și cu Raluca), să îi spun, senină:

- Poftim, ți-am adus cheile!

Nu, nu sunt rea. Tot timpul. Uneori sunt doar blondă. Și atât.

Excursie

Dar să ne întoarcem la muncă, după cum îi șade bine omului gospodar. Acolo…mai mult boceam decât munceam (și totuși nu, n-o să vă relatez decât poveștile care au o anumită doză de haz , în capitolul ăsta).

Așadar, cum în viață eu am fost în permanență însoțită de o doză sănătoasă de noroc, am reușit să mă împrietenesc rapid cu niște băieți faini, de la Recepție Marfă (loc în care nu puteai intra decât pe bază de programare prealabilă). Biroul lor era refugiul meu. Eu aveam voie să merg acolo ori de câte ori urma să prestez o criză de isterie, care nu se cădea a fi vizualizată de viitorii mei proprii angajați.

Așa că, pe lângă Carla, care se ocupa profesional de mine, i-am mai avut aproape și pe Cătă (managerul doi pe doi), Drăgoșel (adjunctul cât jumate de buletin), Florinel (băiatul bine făcut după care suspinau toate femeile), Gullit (tipul care semăna izbitor cu marele fotbalist) și pe Ionuț (tata, cum îi spuneam eu, având în vedere că atitudinea lui față de mine îmi amintea de cea a părintelui meu). Și binențeles, nu lipseau din gașcă cele două prietene și colege de apartament.

Așa se face că puținul timp liber pe care îl aveam (voiam să fac impresie, mă uita Dumnezeu pe la muncă) ni-l petreceam, de regulă, împreună, Și de obicei prin cluburi. Mai exact într-un pub situat în imediata vecinătate a magazinului în care ne desfășuram activitatea, ceea ce era un lucru foarte bun. De ce? Pentru că eu, fiind singura care lucram aproape în fiecare weekend (nu vă impacientați, nu eram exploatată, aveam liber în timpul săptămânii), ajungeam rapid, dimineața, de la destrăbălare direct la muncă ("duceam", nu glumă, pe vremea aia...).

Se mai întâmpla totuși să facem și ieșiri în afara "localității". Una dintre ele a fost la Vălenii de munte, la părinții lui Mache, unul dintre băieții din Recepție. Când ne-a lansat invitația, ne-am "înscris" rapid vreo 20 de persoane. Mai mulți flăcăi, mai puține fete (mai exact eu, Heidi și soția lui Ionuț - Blonda devenise între timp serioasă, avea prieten deja). Așa, ca o paranteză la paranteză, personal am avut întotdeauna o înclinație aparte către genul masculin (știu, nu vi se pare nimic ieșit din comun, mai ciudat ar fi fost să nu fie așa, nu?), în sensul în care marea majoritate a celor mai trainice prietenii ale mele, din adolescență și până în zilele noastre, s-au legat cu reprezentanți ai sexului tare.

Pffff!!! Iarăși divaghez. Nu mă pot dezbăra de această meteahnă.

Ca să mă-ntorc la subiect, ne-am "îmbarcat" de vineri după-masă, care pe unde am putut, înarmați până în dinți cu băutură și manele, tot ce ne trebuia (permiteți-mi să consemnez că eu ascult, de principiu, orice fel de muzică, iubesc rockul și ascult manele cam tot atât de des pe cât audiază un călugăr budist Sepultura). Am ajuns la destinație, și probabil că părinții lui Mache au avut un șoc puternic în momentul în care au văzut că cei "câțiva prieteni" ai fiului lor le-au invadat gospodăria, destul de generoasă de altfel...Ne-am împărțit fiecare pe unde și-a găsit loc (corturi, mașini etc). Eu și Heidi am fost repartizate într-o cămăruță, depedință a construcției principale a cărei ușă nu se putea încuia (detaliu foarte important în derularea evenimentelor viitoare). Prima zi a fost de "acomodare", de sâmbătă dimineața a început destrăbălarea: băutură, grătare și, binențeles, manele! Tare!!! Cât să se-audă-n toată Prahova. A fost chiar nevoie să reîmprospătăm stocul de lichid pe după-masă (mâncare aveam destulă), că doar nu ne băgam la somn odată cu găinile...Așa că s-au mai achiziționat câteva navete de licoare produsă pe bază de hamei și ceva gin, pentru "domnișoare" (păi ce, nu eram "golance" să bem bere???!!!).

În ceea ce mă privește, ori de câte ori gust ceva pe bază de alcool, am două variante la dispoziție: ori râd a proastă din orice, ori devin filosoafă (mă lansez în dezbateri foarte profunde, cu oricine și despre orice, uitându-mi statutul consacrat de "antisocială"). Atunci le-am pus pe ambele în practică. Și pe rând, și concomitent, și repetitiv. Și am început și o bere (iarăși un amănunt extrem de relevant pentru mai târziu).

Astfel, la un moment dat mă aflam într-o deliberare foarte adâncă a unui subiect atât de important încât nu-mi amintesc nimic de el, cu numitul Croitoru (eu sprijinită de o poartă, pentru a-mi asigura echilibrul lăuntric, el în fața mea). Și chiar dacă memoria m-a mai lăsat, știu sigur că discuția NU era una intimă. Așa că vă puteți închipui mirarea (dar ce zic eu???!!! - uluiala, iritarea, scârba și multe alte sentimente la fel de pătrunzătoare) care m-a cuprins în clipa în care, din senin, individul a încercat să-și plaseze o mână pe o parte a corpului meu neexpusă publicului larg. M-am sustras rapid, și, fiindcă sticla de bere pe care o desfăcusem zăcea la nivelul solului, deci nu am putut să i-o așez afectuos direct pe căpățână (așa cum mi-aș fi dorit), am decis că nu am de ales de cât să mă retrag pe divanul de dinaintea porții și să plâng. Dar ce spun eu??? Urlam de parcă se sfârșise lumea. Cu suspine și aproape cu tăvăleli. Primii care m-au "interceptat" au fost Heidi și Gullit. Au venit lângă mine dar nu au reușit să mă facă să le explic motivul crizei de țăcăneală care se afla în plină desfășurare. Au urmat, pe rând, ceilalți băieți care mă luaseră mai demult sub aripa lor protectoare, și care remarcaseră în prealabil că eu purtam un dialog de mare însemnătate cu sus-numitul, în care au considerat că nu se cade să intervină. Astfel, Florinel, destul de iute la mânie, ca și mine, de altfel, mă întreabă:

- Grasule, ce ți-a făcut ăsta că-l omor???!!!

Cine să-i răspundă?...Că hohotele mele nu erau inteligibile. Doar foarte sonore. Așa că i-au atras și pe Cătă și Ionuț. După multe insistențe, am reușit să le comunic motivul istericalelor mele. De aici planul a luat contur foarte rapid: "Gullit, tu fă câțiva pași cu Oana pe uliță ca să se liniștească, în timp ce noi discutăm puțin cu Croitoru", a trasat Cătă (că deh...era șeful). Zis și făcut. Noi am plecat la plimbare, ei l-au convocat pe iubăreț la o "ședință" în grădină. De pe drum eu am surpsins câteva frânturi (care erau cât pe ce să fie fracturi) din conversația apărătorilor mei cu "inculpatul"...cert e că am reușit să mă calmez (mai bine zis, să fiu potolită). Dar nu pentru mult timp, căci la întoarcerea în bătătură poziția lui Cătă, care mânca un măr (nu știu nici până acum de ce mi s-a părut mie că-și ținea mâna la ochi) mi-a generat alt atac de panică. "Mâncase" bătaie din cauza mea... Normal, m-am pus iar pe bocit, ce era să fac???!!! Dar m-am domolit rapid, când Cătă, printre hohote de râs, de data asta, mi-a spus:

- Băi Oana, tu ești nebună??!!! Tu nu te uiți la mine?? Cum ar putea să ma bată ăla??!!.... Și asta era adevărat...Deci treaba era bună.

Aș pe naiba, s-o credeți voi! Se făcuseră vreo două ale dimineții, cheful se cam stinsese, mai eram câțiva "rătăciți" care mai stăteam la palavre prin curte. Când întorc, într-o doară, capul, îl văd pe "pretendentul" meu așezat singur la o masă, aflată taman vis-a-vis de camera în care urma să mă odihnesc eu cu Heidi, SINGURE, fixându-mă cu privirea. Aoleu!!!! Teroare iarăși! "Noi nu putem încuia ușa, deci după ce toată lumea va adormi, ăsta o să vină peste mine și...am belit-o", să mă scuzați. Vă întrebați dacă m-a umflat plânsul? Logic!!!!! Drept pentru care Florinel m-a întrebat dacă doresc să rămână cu noi peste ce-a mai rămas din noapte. "Da! Da! Da!". Și-a oferit sprijinul și Drăgoșel, care era jumate cât mine, deci aveam toată baza că mă poate scăpa de pericol...Ne-am retras într-un final în odaie, unde ne-am aliniat toți patru într-o bucățică de pat, în care, de cum au pus capul pe pernă, vitejii mei au trecut în lumea viselor. Eu, care în prealabil montasem un scaun sub clanță (așa cum văzusem în filmele cu americani), stăteam cu urechile ciulite. Și bine am făcut. Că nu a trecut mult și ușa a început să se zgâlțâie, cu tot cu obiectul montat pentru siguranță, și de-afară de auzea obsesiv și amenințător: "Oanaaa!! Oanaaa! Oanaaa!" Am țâșnit din plapumă, m-am lovit de tavan, după care am început să trag cu disperare de corpurile obosite ale tuturor celor cu care împărțeam așternutul, într-o ordine aleatorie. "Săriți!! Săriți!!! A venit!!!". Mi s-a părut că a durat vreun ceas până să se dezmeticească vreunul. Ceas în care glasul din noapte s-a stins...și, aproape de necrezut, m-a învăluit și pe mine somnul.

De dimineață, când ne-am trezit și l-am găsit pe omul cel rău la aceeași masă la care îl lăsasem, doar că acum dormea, probabil foarte confortabil, ne-am dat seama de două lucruri, și anume: în primul rând, cu câteva ore înainte, numitul NU mă pironea pe mine cu căutătura, ci doar se uita în gol, de turmentat ce era; în al doilea rând, nu era responsabil nici cu vocea pe care o auzisem eu în întuneric...Deci mai rămânea varianta ca eu să fiu nebună, greu de demontat, din păcate. Ferice de mine că individul care totuși încercase să pătrundă prin efracție în incintă, și care mă și chema tânguitor, a ieșit în față și a recunoscut că el a fost "autorul". Nu a putut totuși să ne explice DE CE mă striga pe mine, când de fapt avea nevoie de Drăgoșel, să-i fie partener la o nuntă care avea loc în sat și la care bănuia că a fost poftit, dar pierduse invitația și se afla și în mare întârziere...

Într-un final așadar, toate misterele și problemele au fost dezlegate și rezolvate și Croitoru, obligat-forțat, și-a cerut scuze pentru impertinența de care a dat dovadă în ceea ce mă privrea. Nu l-am iertat. Nici până azi. Așa cum sunt sigură că nici părinții lui Mache nu și-au mai revenit vreodată din șocul provocat de adunătura de vandali care le-a invadat ograda...

Tragi-comedie

De data asta vreau să vă împărtășesc o poveste tragi-comică, ok? Vă avertizez, pe alocuri va fi cu sudalme. :)  N-o lungesc, intru direct în subiect.

Aveam vreo 25 de ani, lucram într-un hypermarket din Grozăvești, adică din buricul târgului (nu vreau sa mă dau mare, :) e un amăunt important în derularea evenimentelor viitoare), când, brusc, am început să am niște căderi în cap. La propriu. Prima s-a întâmplat într-o seară la muncă (lucram până la închiderea magazinului la data respectivă). Eram la birou, vorbind la telefon cu eterna mea Heidi (țin minte că era ceva amuzant, pentru că mă împrăștiam de râs), până când, la un moment dat, m-am rarefiat de tot. Adică m-am trezit lată pe birou, cu telefonul pe lângă mine pe jos...probabil că leșinasem un pic. Mi s-a părut foarte amuzant (v-am zis că sunt tralala...😂. Am coborât în prăvălie, unde, povestindu-i unei colege ce tare m-am distrat eu, mă dezmeticesc întinsă lângă un raft, cu camașs de pe mine ruptă pe la poale, și cu femeia aplecată deasupra mea, galbenă ca ceara.

- Aoleu, Oana, ai leșinat!!!

- A da??!! Din nou??!!! Hmmm...

- Hai să te duc sus, îmi zice ea cu vocea stinsă

Șotânc- șotânca o luăm înspre zona birourilor. Pe drum, fata îmi spune:

- Poți să urci singură, să rămân eu să-ți iau niște fructe?..

- Sigur, stai liniștită!!

Am putut. Doar că de la scări până la open-space mai era un coridor de străbătut. Prea mult pentru mine, pare-se...M-am deșteptat din nou lungită pe jos, doar că de data asta, când am deschis ochii, am văzut o băltuță de sânge lângă căpișorul meu amețit. Ceea ce m-a cam panicat. Nu foarte tare, totuși. Nu am amintiri despre cum m-am ridicat și cum am ajuns la cabinetul medical din incintă, știu doar că m-am pomenit întinsă pe un pat, cu câțiva colegi panicați forfotind în jurul meu, cu sângele șiroindu-mi pe față în jos (ulterior am aflat că o lovitură la cap, chiar dacă nu este majoră dă sângerări abundente, din cauză că zona e puternic vascularizată) și cu doctorița terifiată, îndensâdu-mi cu spirit de răspundere pe gât niște calciu, și repetând obsesiv:

- Rana, nu văd rana! Nu știu unde e rana!!!

- Uitați-o, doamnă, aici! îi răspunde o colegă îndreptând mâna către tâmpla mea.

- O să mor?!...întreb și eu neliniștită deja oarecum...

- Nu cred...

Fain răspuns, mi-am zis, îm timp ce doamna doctor explica disperată la dispeceratul ambulanței că are un traumatism cranio-cerebral și nu știe ce să facă...Mi-a sunat foarte apocaliptic (tot mai târziu am aflat că ăsta este termenul medical utilizat pentru orice pălitură în zona tărtăcuței) și am concluziont că sigur mă curăț, fără să fi apucat măcar să-mi fac testamentul...:)

După vreo jumătate de oră în care prima salvare nu a nimerit locația, m-a prelat și pe mine un echipaj și m-a transportat la UPU. În săatele nostru, un prieten cu mașina. Ajung acolo, un doctor foarte sictirir întreabă:

- De unde ați adus-o?

- De la..."Sculeni".

- Și ce treabă avem noi cu "Sculeni-ul"??!!!

Începeam să mă enervez! "Plm, dacă mă găseau moartă de beată prin vreun șanț nu cred te mai interesa pe matale de unde am venit!!!" - mi-am zis eu în gând.

M-a dat pe mâna unui rezident să mă coase (har Domnului, că măcar ăla nu era bădăran), după care mi-a făcut vânt să-mi fac o radiografie, cred. Aveam un pulover peste cămașă pe care a trebuit să-l scot, pentru că era dotat cu fermoar și interfea pe acolo cu nu știu ce...M-au iradiat oleacă, după care m-au poftit pe hol până ies rezultatele. Peste câteva minute iese un nene și îmi spune:

- Vă chem imediat înapoi să repetăm, e foarte probabil să aveți fractură craniană!

Băi să-mi dau palme! Să leșin din nou, nu altceva! Prietenul meu se făcuse și el albastru...era belită, cum s-ar zice. Până să intru, apucă să îmi zică totuși:

- Nu-ți mai ține, tu, ecusonul ăla agățat de nădragi, că ești la urgențe acum, nu interesează pe nimeni unde lucrezi.

Încerca să mai detensioneze atmosfera...așa că l-am ascultat. Am lăsat obiectul la el și m-am întors pentru investigații. Rezultatul a fost în regulă, se pare că lucrul împricinat bruiase aparatura. Așa că am fost trimisă acasă, unde am fost păzită toată noaptea de Heidi și de Condrea.

Dimineață, arătând precum o mumie, cu căpățâna bandajată toată, i-am anunțat că eu pe seară urmează să merg la lucru, avem niște chestiuni foarte importante de rezolvat.

- Băi femeie, tu ești complet nebunăăăă???!!!

- Da, de ce mă-ntrebi?...vorba unui clasic în viață.

- Unde naiba să te duci în halul ăsta la serviciu???

- Lăsați că îmi pun o șapcă, și oricum noaptea nu prea e nimeni, n-are cine să mă vadă...

- Nu fi tâmpită, că nu e vorba de cât de bine arăți!!! Ai căzut de trei ori și ultima dată ți-ai spart țeasta!!! Îți iei medical!

- Îmi iau pe draq! N-am nevoie! Sunt ok, mi s-a crăpat doar pielea!

Biata Heidi a sunat la birou și a anunțat că nu ajunge în ziua aia, ca să stea cu mine...și bine a făcut. Că am mai dat ochii peste cap de vreo câteva ori, în timp ce stăteam lată-n pat, iar apogeul a fost când, de pe scaun din bucătarie, am plonjat din nou jos, trecând razant cu moaca pe lângă flacăra aragazului. A fost momentul în care am fost luată cu japca, suită în mașină și dusă la o vestită clinică privată. Acolo o doamnă doctor (pe care atunci am considerat-o complet ineptă, că mă pricepeam și la medicină eu...), după ce m-a ciocănit nițel în genunchi mi-a spus s-o-ntind la neurologie rapid, că nu-i a bună! Eu beleam ochii buimacă, așa că Heidi a întrebat:

- Suferă amânare până mâine dimineață? Că nu suntem pregătite...

- Da, i s-a răspuns, dar trebuie să ajungă neapărat la Municipal!

Ne-am întors acasă, a venit și Blonda, mi-au făcut bagajele și a doua zi, la spital! Unde preț de câteva ceasuri nu m-a băgat nimeni în seamă, deși sprijineam pereții cu un bandaj plin de sânge deja în jurul divlei. Treceau cadrele medicale (unele cu țigara-n bot - băi, și eu fumez, mult, dar unde chiar n-am voie mă abțin, în plua mea!!!) pe lângă noi de parcă eram invizibile. De ce să ne ascundem, aveam și bani pregătiți, dar nu știam cui să-i dăm! Pe mine, normal. m-au apucat dracii ăia mari:

- Să-mi bag...eu aici nu stau!

- Stai, că până la urmă o să te ia cineva!...

- Să mă ia în...n-auzi că nu rămân???!!! Ce vrei, să ajung direct la nebuni după?

M-am dat puțin mai într-o parte și l-am sunat pe tata (pe care nu îl anunțasem nimic, nu am vrut să-i sperii). Era ultima mea șansă...Săracul, a încercat să-și păstreze calmul, dar numai el știa ce e în inima lui...

- Vrei să vină tata acolo?..

- Ce să faci, tată??!! Crezi că la tine s-o uita cineva??!!! Dar eu aici nu stau!!!

- Bine tată! Poate să te urce cineva în tren, și acolo stai cuminte până acasă, și te preiau eu? Om fi noi la Botoșani, dar măcar mă cunoaște lumea...te tratează cineva, că nu poți sta așa...

- Da, tată, vin!!!!

Am închis și i-am spus lui Heidi din mers că plec acasă. Prinsesem o viteză…că abia a putut să se țină după mine. Și nu mi-a mai adresat o vorbă până când nu m-a suit în compariment, pe motriv că sunt o inconștientă.

- Taci, tu, că așa mi-a zis tata!!!

Am ajuns la Moldova, jap-jap niște analize uzuale la sânge, că rana de la cap era "frumoasă" (de album foto, ce mai...), care au ieșit bine, nu aveam carențe de niciun fel, dar totuși mi s-a prescris o terapie cu vitamine, să fie...

După câteva săptămâni în care m-am îndopat cu suplimente nutritive, căderile în bot au revenit. Eu din nou în București...ce să fac? O sun pe Magda, prietena mea din copilărie, care la momentul acela era medic rezident la spitalul de neurologie din Iași. Îi povestec toată tărășenia, de-a fir a păr, și-mi spune:

- Nu vii tu frumușel la mine, te duc la vraciul cu care îmi fac rezidențiatul, că e prof universitar și doctor în medicină, și vedem ce ai?

- Hai că vin!

Și dusă am fost! Acolo, prima dată, același protocol: niște ciocăneșe în genunchi și pe la coate, oleacă de gâdilat în tălpi, și niște discuții purtate preponderent în termeni medicali, din care am reținut doar ceva de niște reflexe mai slabe pe o parte și de un sindrom piramidal...ce-o fi fost ăla! Și doamna doctor care mă întreabă:

- Ce notă ai luat la naștere? Doamneeee....mă gândeam eu (care întotdeauna am trăit în lumea mea puțin paralelă), astea se droghează...

- Păi eu până în clasa I nu am luat note...

- Sun-o pe mama ta, te rog, și întreab-o cum au decurs sarcina și nașterea. Acum! Tonul a fost destul de hotărât, așa că m-am executat.

- Mi-a spus că sarcina a fost normală, doar că la momentul expulzării fătului (rectae eu), bataile inimilor noastre s-au suprapus, drept pentru care doctorii au decis că bebelușul e decedat, vor încerca s-o salveze pa mamă, dar nu înainte de a încerca să tragă copilul afară. Nu au reușit, așa că au recurs la o cezariană rapidă...și uitați-mă, că nu-s fantomă!!!

- Hmm...înțeleg. Și bag seamă că v-au tras de-un singur picior, că celălalt e puțintel mai scurt și aveți și coloana strâmbă din acest motiv. ("Mamăăăăă!!!Ăia mai trăiesc???!!! Ca să-i ucid eu, nu de alta! Păi de asta m-am chinuit eu cu ani de kinetoterapie și purtat de corset???!!! Din cauza animalelor ălora incompetente???!!!") Dar asta-i cea mai mică problemă. Trebuie să vedem ce e cu capul. ("Buba, ce să fie, mi-am zis..."). Facem trei zile de EEG consecutiv.

Am plecat buimacă de acolo, deja intrată în fibrilații. A încercat Magda să mă mai calmeze, mi-a explicat ce-i cu sindromul ăla piramidal (ceva cu creierul care trimite prea multe impulsuri deodată către corp și acesta din urmă nu poate suporta și cedează...)

- Dar vedem exact ce ne spune după electroencefalograme!

- Ce să fac tu, dacă-mi funcționeză cerebelul la capacitate peste limita maximă admisă...

După cele trei zile doamna doctor era aproape sigură că prognosticul inițial era cel corect, însă a decis ca înainte de a prescrie vreun tratament să fac și-un RMN.

- Ce-i ăla? o întreb eu pe Magda (că pe atunci nu era așa la modă).

- Un fel de tomograf!

- Cum adică "un fel"???!!! Vezi că eu în "coșciug" nu mă bag vie!

Magda, care nu știa că fobia mea de spații închise nu e doar un moft (eu dorm iarna cu fereastra puțin deschisă, că altfel n-am aer) mi-a zis că nu.

- Nu, doar te întinzi și-ți plimbă ceva pe deasupra capului!

- Bine, fie, hai că mă duc...Dar o să mă plictisesc o oră acolo... (că atâta mă anunțase deja asistenta că durează).

Și m-am dus. Aproape de tot. Că, după ce mi-a pus tanti o pătură pe mine, care îmi venea până pe stern, a apăsat pe un buton și eu intram, încet și sigur, într-un tub. Îngust. A început teroarea. Am auzit-o spunându-mi să nu care cumva să mă mișc, să vorbesc sau să deschide ochii, că-i bai. După care a ieșit. Și eu am rămas singură acolo. În sicriu. Cu urme de viață în mine. Așa frică nu cred că mi-a fost vreodată...Înăuntru era un microfon prin care ea putea comunica, într-un singur sens, cu mine (că eu n-aveam voie să dau din clanță), și mi se tot burzuluia că dacă mă mai foiesc mă dă jos de acolo..."Nu mă mișc, proasta din porumb, îmi tremură corpul și nu mă pot controla! - îmi ziceam eu în sinea mea. Și nici nu mi-ai spus, handicapato, că ăsta e stricat, că altfel n-are cum să duduie așa...Scoate-mă dracu' de-aici că dacă nu ies singură, și-ți las și aparatul daună totală! ". Velința de pe pieptul meu? O simțeam ca pe o cărămidă, pe cuvânt! - și-acum, când îmi amintesc, mă ia cu senzații de asfixie...Pe la jumate intră dânsa, mă scoate de acolo, eu dau să mă ridic, și-mi spune:

- Stai, că mai e jumate de oră! Trebuie doar să îți injectez niște substanță de contrast! ("Injecta-i-ai lu' mă-ta!!!") Strânge pumnul! (Ce pumn să strâng, că mie-mi fâcea mâna mai ceva ca la un bolnav de Parkinson).

- Nu pot, doamnă!

- De ce??!! Ori ție ți-e puțin frică?

- Puțin???!!! M-am c...t pe mine de frică!!!!

- Și vrei să intre prietena ta cu tine?

- Dacă se poate, daaa!!!

- Păi și de ce nu ai zis de la început?!!

- Pentru că nu m-ați întrebat! ("Unde mai pui că dacă Magda, rezidentă la neurologie, știa că nu are voie să stea cu mine în încăpere, de unde mă-ta-n c.. de toanta satului să-mi treacă mie prin dovleac să-i spun vină înăuntru??!!!")

În fine, a intrat Magda cu mine, următoarea jumate de oră a trecut cât de cât mai bine, că-mi ieșeau labele afară și mă ținea de gleznă și-i mai auzeam și glasul...măcar nu crăpam singură acolo...Am scăpat...când m-a scos din raclă am zbughit-o cu acul în venă, noroc că n-a trebuit să alerge aia mult după mine să-și recupereze accesoriul, că m-am prăbușit pe primul scaun. Am mai stat câteva minte să îmi revim, că nu mă ascultau picioarele, după care am plecat, nu înainte să-mi întindă cornuta o foaie, să fie acolo...N-am studiat-o decât acasă, unde am și făcut o criză de nervi:

- PLM!!! Eu p-asta o dau în judecată!!! Păi tu vezi ce scrie aici???!!! Că dacă sufăr de claustrofobie trebuie să fiu sedată??!!! Păi s-o tufe câinii, nu trebuia să se intereseze înainte??!!! Dă-te, că mă duc la ea s-o omor!!!!

- Stai, măi, Oana, că nici eu n-am știut că fobia ta e chiar așa reală...

- Ce contează??!!! Vițica trebuie să întrebe, era obligația ei! N-auzi să te dai, că mă duc să-i crăp capul ăla de melc??!!!

- Stai, Oana, că iar ți se face rău! Hai să așteptăm rezultatele...Și m-a sunat și taică-tu și e speriat, nu-l mai supune și la alte șocuri...cu asta m-a convins.

A venit și verdictul în câteva zile, l-a preluat Magda (care mi-a spus ulterior că a făcut puțin pe ea de emoție până l-a scos din plic). Era ok, nu se vedea decât o sinuzită de care știam. Ne-am întors la doamna doctor care mă consultase inițial, al cărei prim diagnostic fusese corect, care m-a pus în temă cu ceea ce Magda îmi explicase deja, dar mi-a mai spus că aceste "crize" se datorează unei leziuni pe creier, cauzate de ștrangularea mea cu cordonul ombilical la naștere, când nenii ăia au încercat să mă scoată din...burta mamei ca pe un sac de cartofi.

- Nuuuuu!!! Că ăia chiar nu mai scapă de mine dacă mai sunt în viață! În două ore ajung la Botoșani și îi trimit direct la cimitir!!!!! Să vadă și ei cum e la sarcofag!

- Hai taci, că bați câmpii! mi-a spus Magda, fericită că problema nu era așa de gravă până la urmă. Se rezolva "doar" cu cinci ani de tratament, fără cafea și alți excitanți ai sistemului nervos central.

- Adică ce??? Acuma m-ați scos nebună??!!!

- Ți-am zis să taci! Sistemul nervos central n-are legătură cu țicneala! Nu că n-ai fi, dar asta-i altă discuție!

Păi mai bine smintită ca mine, decât proastă grămadă ca doamna farmacistă la care am fost și care, când am întrebat-o dacă are doctoria indicată, ne-a spus consternată:

- Nu eliberăm medicamente pentru boli psihice fără rețetă!

Magda, într-un mod profesionist și foarte calm, îi spune:

- Doamnă, în afară de faptul că avem prescripție, neurologia e una și psihiatria e alta, să știți!

I-am zis și eu, că n-am putut să mă abțin:

- Nesimțito ce ești! Mă faci sonată??!!! Scoate în decedații mă-tii pastilele că te joc, dacă tot sunt bolnavă psihic!!!! Și le-a scos. :)

Și cam atât, ca mi-a fost de ajuns,

Și nu, nu v-am povestit asta ca să-mi plângeți de milă...nici nu-mi place și au și trecut vreo zece ani de când nu mai am căderi în cap, decât cauzate de faptul că nu mă uit pe unde merg. :) Doar ca să vă puteți explica de ce uneori îmi mai filează câte o lampă pe la mansardă...:)))  

                           Încă un stagiu

În perioada în care s-au întâmplat cele de mai sus nu v-am menționat că eram manager de raion în magazinul din Grozăvești, respectiv mă ocupam de Textile (o parte din ele), sub atenta îndrumare a Carlei, șefa mea și primul om datorită căruia am ajuns acum unde mi-am dorit. Următorul pas era să ajung manager de departament, tot la “țoale”. Ceea ce s-a și întâmplat. La Constanța (da, am bătut țara în lung și-n lat). Doar că, înainte să mă relochez la mal de mare, a trebuit să mai execut un al doilea stagiu. În primul magazin, deschis la margine de București, sub supravegherea domnului director Mihai, decanul nostru de vârstă. Nu am foarte multe amintiri de acolo, pentru că perioada a fost scurtă, doar trei luni, însă o povestioară amuzantă tot îmi vine în minte.

Nea Mihai era și este o persoană serioasă. Când vrea dumnealui. :))) Un om deschis, cu simțul umorului foarte bine dezvoltat, dar pe care nu este indicat, totuși, să-l calci pe “coadă”. Eu, vrând să-i câștig încrederea în calitate de nou membru al echipei, prestam foarte rapid, respectiv prima, orice ne trasa, atrăgându-mi astfel antipatia colegilor mai vechi:

- A venit asta aici să facă impresie…

Și mie tare-mi plăcea. Mă simțeam ca la grădiniță, când mă dădea tovarășa exemplu în fața clasei. :)))

Așa se face că, foarte aproape de finalul stagiului (deja venise și colegul care urma să mă înlocuiască, pentru a-i preda ștafeta), când nea Mihai mi-a solicitat să execut niște reduceri pe Textile, pentru că nu dorea să avem stocuri mari, m-am ocupat prompt de problemă, nu înainte de a-l întreba:

- Știți, chestia asta trebuie validate întâi cu Achizițiile, conform procedurii…

Pe mine întotdeauna m-a dat corectitudinea afară din casă.

- Lasă, iubita, faci listele cu propuneri de preț și mi le dai mie să le văd. Le aprob eu. Dar vezi că vreau să scăpăm de ele.

- Să trăiți, am înțeles!

A doua zi m-am prezentat ca o floare cu foile în biroul dumnealui, am primit confirmarea (semnătură, ștampilă, totul ca la carte)         și le-am “dat în cap”. Atât de bine că am vândut aproape tot ce ne propusesem. Super-încântare! Pentru patina vreme, însă. Dimineață, când am revenit, l-am găsit pe colegul Droopy privind oarecum înspăimântat în monitorul pc-ului. M-am apropiat rapid, simțeam că ceva nu e în regulă, timp în care l-am și întrebat:

- Probleme?

- Da….am primit un mail de la sediu. Dar nu prea înțeleg ce zice. Mailul era în franceză, venind din partea directorului de Achiziții, care pe atunci nu era roman.

- Oops! Dă să văd! Și-ți explic.

Mă pun eu pe citit și tradus…situația nu era foarte roz, ba dimpotrivă, textul exprima foarte multă agasare provocată de nerespectarea procedurii, de marja care avea un minus în față…și de altele. Nu am terminat de parcurs toată scriere, când aud glasul iritat a lui nea Mihai:

- Oana!!! Vino!!!

Aoleu…am belit-o, mi-am zis eu. Acum, când eram pe picior de plecare…nu mai ajung eu pe litoral…Dar l-am luat pe Droop cu mine și am purces.

- Iubita, ce plua mea vrea ăsta, că nu înțeleg! (Dumnealui vorbea germană, nu limba lui Moliere).

- Păi să vedeți…m-a certat că am făcut reducerile alea…și am afectat grav marja…și așteaptă explicații…

- Și nu i-ai spus că eu te-am pus??!!!

- Nu i-am zis, că abia am ajuns, nici nu citisem mailul bine!

- În regula, du-te și răspunde-i!

- Gata, șefu’!

Am întins-o la mine la birou, zâmbind satisfăcută, și-am procedat la a răspunde întrebărilor primite. În timp ce tastam zor-nevoie, nea Mihai se înființează în spatele meu:

- Ce scrii acolo, iubita?

- Ăăăă….ce mi-ați spus.

- Auzi? Spune-i că nu-l tufe pe el grija ce am făcut noi în magazin! Să-și vadă de treaba lui! Dar EXACT așa să îi scrii!

- Da, cam ăsta va fi mesajul!

- Iubita, tu nu-nțelegi???!!!

- Ba da, șefu’, dar nu pot să mă exprim așa…

- Pui ghilimele, spui că ai citat și AȘA îi transmit!!!

Deja se enervase, m-am gândit că e mai sănătos pentru integritatea mea să nu-l mai contrazic. Așa că am răspuns cum m-a tăiat capul (oricum, semnificația era cea solicitată), într-o manieră oficială, totuși, sperând că nea Mihai n-o să-și caute alt traducător. :))) Nu a făcut-o, și nici vreo replica la acel mail nu am mai primit…Deci am scăpat basma curată, ba, mai mult, mi-am făcut și bagajele ca să plec la Marea Neagră, cu cel mai tare șef pe care l-am avut vreodată, și anume Cătălin.

Constanța

Răstimpul petrecut pe litoral, în interes de serviciu, binențeles, :))), a fost, cred, una dintre cele mai mișto perioade ale vieții mele profesionale. Îmi amintesc cu mare nostalgie și melancolie fiecare zi, fiecare lacrimă și fiecare hohot de râs. Da, au fost din toate, alternate. Și a fost un vis frumos.

Iar tot ce s-a petrecut acolo a avut, inevitabil, legătură cu Cătălin, șefu’ adică, pentru că așa i-a rămas numele de atunci. :))) Pe cale de consecință, toate poveștile pe care vi le voi spune îl vor avea printre protagoniști. Și voi alege doar câteva, în caz contrar putând să scriu o carte doar despre viața la țărmul mării (unde, paradoxal, nu am stat nici doi ani încheiați). Dar, înainte să încep, trebuie să fac o foarte scurtă caracterizare a lui boss: un machedon extrem de pedant, de o inteligență sclipitoare, carismatic de nu se poate, deosebit de coleric, cu un limbaj foarte colorat, mic de stat dar cu un suflet enorm, pasionat de meseria sa, curios nevoie-mare, și care știe întotdeauna unde și când să te atingă, dacă își dorește. Cam ăsta e, în mare, șefu’.

Dar stați, TREBUIE să mai adaug ceva: cu ceva vreme înainte ca între noi să fie o relație de subordonare profesională, s-a legat una de amiciție. Asta, împreună cu sincera mea admirație pentru el, m-a făcut să fiu aproape obsedată de ideea de a nu-l dezamăgi, sau de a nu-l lăsa să înțeleagă niciun moment că profit în vreun fel de prietenia noastră. Și încă ceva, și gata, promit că trec la subiect. :))) Șefu’ a știut întotdeauna să facă diferența între muncă și distracție, dar să le și îmbine perfect pe amândouă. Ceea ce ne-a învățat și pe noi. A fost omul care dacă acum te porcăia de nu te spăla Dunărea toată și peste două minute te întreba dacă mergi cu el la capătul pământului, îi răspundeai fără să te gândești nicio secundă: “Da!” Și aveai și bagajele făcute. Dar…să trecem la subiect.

Eram pe șantier, adică încă nu dechisesem magazinul, când șeful ne-a arătat prima mostră a caracterului său vulcanic. :))) Eram în plin brief de dimineață, de la care nu făceam sub nicio formă rabat, când am început, în mod cu totul colegial, să ne certăm ca chiorii pe calculatoare, lize și alte active atât de necesare traiului în comun. Aia a fost…în vacarmul general care se crease, șefu’ s-a ridicat, și-a luat scaunul și l-a aruncat într-un perete, ne-a urat, pe un ton cel puțin strident, numai de bine, după care s-a retras în biroul personal, unde a aruncat și a spart diverse obiecte, printre cuvinte dulci care ne era adresate. Pe la noi s-a lăsat liniștea. De fapt era șoc, de-a dreptul. Și un pic de teamă înspre groază. Doar eu și încă doi colegi ne străduiam din răsputeri să nu râdem. Pentru că-l cunoșteam binișor, știam că se va calma mai repede decât s-a enervat. Pentru restul, terifiați, era însă ciudată detașarea noastră. Probabil că oamenii își calculau deja cam pe unde s-a putea angaja.

- Băi, ce facem? Mai stăm?...Plecăm?...îndrăznește unul dintre ei să spargă gheața.

- Stați aici, că se întoarce, și apoi îi pică iar dacă ne tirăm! i-am răspuns noi, cei trei.

În timpul acestei scurte conversații ușa de la sala de brief s-a deschis de vreo două ori, ocazii cu care am simțit câteva săgeți în spinare, urmate de ceva bufnituri și cuvinte de alint. A treia oară a fost cu noroc. S-a întors. Cuminte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și solicitându-ne să îl ignorăm, că el cu noi nu mai vorbește, doar se uită. De parcă șefu’ ar fi vreodată capabil să tacă. :))) Mai mult de treizeci de secunde. N-o să uit niciodată mirarea și nedumerirea de pe fețele colegilor, care chiar nu înțelegeau ce se îmtâmplă. Dar care s-au obișnuit pe parcurs.

Timpul a zburat, marea deschidere se apropia cu pași repezi (făcusem chiar și o probă, în care eu și textilele mele rupsesem gura târgului…eram pe val, ca la mare). Mai era mai puțin de o săptămână până la ziua cea mare, șefu’ plecat la capital la o ședință, noi harnici prin prăvălie. Eu, mândră toată de ce realizasem, am o discuție în contradictoriu, legată de boarfele care blocau accesul, cu una dintre colege. Mai-mai să ne păruim, însă i-am închis gura cu replica: “Mi-a dat voie șefu’!” Cel puțin așa am crezut eu. Că la revenirea de la București, împricinatul mă anunță să degajez, adică să-mi iau cârpele de pe unde le întinsesem eu ca să fac mare performanță economică. După o târguială scurtă, în care eu i-am spus că îmi afectează cifra, iar el mi-a răspuns că mai bine pe-a mea decât pe-a colegei (care vindea produse de larg consum, nu țoale), am plecat acasă. Unde am decretat că îmi voi prezenta demisia! Și am plâns. Mult! De seara până pe la patru ale nopții. Nu-i de mirare că a doua zi de dimineață, când am sosit la muncă, aveam două dungi în loc de ochi. Șefu’, care este foarte sensnibil la lacrimi, m-a întrebat numaidecât:

- Ce ai pățit??!!!

- Nimic, am mârâit eu!

A insistat, n-a scos-o la capăt cu mine, așa că mi-a urat un călduros “Dute-n plm!” și a plecat în treaba lui. A urmat brieful, în cursul căruia mie îmi tremura, vizibil, mâna pe cana de cafea, de oboseală dar mai ales de necaz. Ochii încă îmi jucau în lacrimi, așa că la final mi-a spus:

- Te-aștept în birou la mine!

- Nu vin!

- Măi femeie, ți-am zis să vii!

- Și eu am spus că nu! Ce-i așa greu de înțeles???!!! Aveam tupeu, că urma să-mi dau demisia. :)))

- Te rog!

Ei…așa mai merge, mi-am zis eu în timp ce mă îndreptam îmbufnată către locul în care fusesem solicitată. M-am așezat bățoasă pe scaun și am așteptat.

- Acum îmi spui ce ai pățit??!! Era evident că omul chiar se îngrijorase.

- Nimic! Ți-am mai zis!

- Băi Monkey (asta cu porecla e altă poveste, voi reveni asupra ei), ești tumefiată de cât ai bocit! Ce ți s-a întâmplat??!!

Pfff!!! Asta era chiar prea din cale-afară! Păi eu urlasem o noapte întreagă din cauza lui, și el mă întreabă senin care e problema???!!! Nu, se impune clar un nou șuvoi de lacrimi. La care i-am dat drumul imediat, și printre sughițuri am reușit să articulez:

- Eu m-am săturat! Îmi dai demisia! Mai stau până la deschidere, ca să nu spui că te las cu curu-n baltă și am plecat?

- Monkey, tu ești tâmpită??!!

- Nu, doar m-am săturat ca toată lumea să-și bage plua în gura mea în magazinul ăsta, cu tine în frunte!!

- Monkey, mă confunzi, eu nu mi-am băgat plua în gura ta! a încercat el o glumă…

- La figurat am zis-o, nu mă tufe, că n-am chef de prostiile tale, sunt supărată!!!

- Aste este evident, dar eu tot nu înțeleg de ce?!..

În fine, am binevoit să îi explic motivul pentru care eram așa de ofuscată, l-a umflat inițial râsul, dar a renunțat rapid că nu era momentul, după care a încercat să îmi demonstreze logica deciziei pe care o luase. Doar că o femeie isterică nu are rațiune. Și după ce s-a fript cu ciorbă, sulfa și-n iaurt. Așa că n-am pus eu botul la vrăjeala conform căreia după patru zile urma să mă lase să fac ce mă taie capul, eu cu țoalele mele.

- Da, așa mi-ai zis și acum o săptămână, și apoi te-ai răzgândit, că ți-a spus AIA! am bolborosit eu.

- Dar nu de asta m-am răzgândit!

- Ba da, lasă că știu eu!

- Monkey, mă jur că de luni faci ce vrei tu! Dar dă-mi răgaz până atunci, te rog! Fii înțelegătoare!

- Te juri?

- Da, mă jur, așa am ajuns!

- Bine, fie…zic eu și dau să plec.

- Acum unde plm pleci în halul ăsta? Să zică ăștia că cine știe ce ți-am făcut?! Stai naibii aici, te potolești, și abia după aia ieși!

Ceea ce am și făcut. Am mai rămas preț de câteva minute bune, timp în care șefu’ și-a văzut de treabă și eu am plâns, că mai aveam niște resturi, după care am purces să pun la punct ultimele detalii ale deschiderii.

A trecut și asta, am intrat într-un soi de rutină plăcută, întreruptă din când în când de tachinările lui Cătă, care avea o plăcere deosebită în a găsi fiecăruia punctul nevralgic și a îl “lovi” când ți-era lumea mai dragă…La mine era simplu: fire colerică, agitată, îmi sărea muștarul și dacă ploua afară…nu-i lua nimănui mult să mă scoată din pepeni. Cu-atât mai puțin lui șefu’, care nu rata nicio oportunitate…Iar eu îi promiteam de fiecare data că va veni momentul în care nu voi putea să mă abțin, și voi trece de la violența verbală la cea fizică…iar inevitabilul, până la urmă, s-a produs!

Era o după-amiază călduroasă de vară, într-o zi plină, în care aveam multe activități de desfășurat. Și eu, dar mai ales fetele mele. Pe care le lăsasem cuminți în prăvălie, să se ocupe de oareșcari sarcini importante care le fuseseră trasate, în timp ce eu îmi îndeplineam anumite obligații administrative, în birou. Dar, pentru că încrederea nu exclude controlul, mi-am rupt din timpul meu prețios pentru a scurtă verificare a statusului. Odată ajunsă la fața locului, șoc și groază!!!!! Perimetrul de lucru se prezenta sub forma unui haos total, dezordine, destrăbălare, nenorocire, ce mai…iar domnișoarele mele…ia-le de unde nu-s! Am aflat, pe drumul de retur către birou, că plecaseră la masă. Simplu, trebuiau să-și satisfacă nevoile fiziologice de bază, nu?

Așadar, cu tot sângele din organism urcat în zona capului, tremurând de nervi și înjurând printre dinți (sau nu), m-am repezit înapoi sus, în scopul de a le convoca la o mare ședință (a se citi scandal!!!). Și cum veneam eu val-vârtej, neagră de supărare, dau pur întâmplător peste șefu’, aflat în toane bune, și angajat într-o discuție amicală cu o colegă, în ușa biroului acesteia. Repet, dumnealui era persoana care nu lăsa vreo ocazie să treacă pe lângă, deci nu se putea dezminți nici de această dată. Drept pentru care, văzându-mă bolborosind singură, m-a luat în primire:

- Ce faci, Monkey, iar ești nebună?

- Șefu’, lasă-mă în plm în pace că n-am chef de prostii!!!!

- Haide, Monkey, tu nu vezi că umbli ca dementa vorbind singură pe aici?....Ce dracu’ ai mai pățit acum?...Nu ți se mai vând boarfele?...

- Șefu’!!!! În plm!!!! – dialogul a fost pe bază de multă anatomie – Lasă-mă naibii în pace că-s plină de draci, și dacă mă mai tufi și tu la creieri îți tuf și eu una de te leșin!!!

- Ha! Ha!

Dragilor, până aici mi-a fost. Autocontrolul nu s-a numărat niciodată printre multele mele calități. Drept pentru care i-am administrat, scurt, un mare pumn în stomac, cu toată setea, nervii și puterea pe care le-am avut eu la purtător atunci. Și cred că am avut ceva, pentru că, în timp ce mă înghesuiam să ajung mai repede la un telefon ca să adun gașca la circ, l-am văzut pe Cătă cum se lasă încetișor în jos, pe lângă perete. Nu am considerat că trebuie să dau atenție acestui amănunt…omul găsise ce căutase, nu? Așa că am ajuns la punctul meu de lucru, unde mă aștepta Grăsuța, aka mâna mea dreaptă (pe care și șefu’ o îndrăgea foarte mult). Până să apuc să îi spun că urmează să avem spectacol, am auzit de pe hol niște urlete care se apropiau amenințător, și am realizat că…va urma. Treaba era puțin, doar puțin, belită!!! Așa că m-am trântit pe un scaun, am tras-o pe Grăsuța drept scut și am apucat să-i spun:

- Grăsuțo, NU te miști de aici!!!! Orice ar fi!!!

Între timp, în open-space își face apariția șefu’, roșu la față și strigând cât îl țineau pe el plămânii:

- E nebunăăăăăăă!!!!! Cum dracu’ o suportați așa???!!!! Cum puteți să lucrați cu ea???!!!! Unde e???!!!! Asta m-a lovit!!!!!!

Pe parcursul acestor scandări m-a și remarcat, și a început între noi un joc de ping-pong, în care mingea era Grăsuța:

- Grăsuțo, dă-te la o parte!

- Nu te da!!!! Stai aici unde te-am pus!!!!

- Dă-te, n-auzi???!!! S-ajung la nebună!!!!!

- Dacă te dai….cu mine rămâi după aia! Cine e șefa ta????!!!!

Până la urmă s-a dat, că oi fi fost eu șefa, dar el era șeful…Așa că am rămas descoperită. Și n-am avut de ales decât să ridic picioarele, în semn de apărare:

- Dacă te apropii, dau!!! Să mor că dau!!!!

M-a crezut bietul om, tocmai ce-i cauzasem o pierdere temporară de cunoștință. Așa că a renunțat (am crezut eu). S-a întors cu spatele și a plecat, bodogănind și afurisindu-mă. Doar ca Grăsuța, cu spiritual ei fin de observație, a remarcat că sacoul lui era plin de var. De ce oare??...Și, drăguță cu era ea, îi spune:

- Șefu’, șefu’! Stați așa să va scutur că sunteți oleacă murdar!

- Păi da, în plm, că mi-a stricat asta și costumul!!!!

În timp ce presta activitatea de mai sus, Grăsuța, care nu era doar amabilă ci și foarte poznașă, se întoarce către mine și, arătându-mi că șefu’ era murdar nu doar pe sacou ci și pe partea din spate a pantalonilor, îmi spune chicotind în șoaptă:

- Mai departe nu mă bag…

Binențeles că eu, care pot trece foarte rapid de la o stare la alta, m-am pus pe un râs isteric, urmată și de ea, spre și mai marea enervare a lui șefu’, care, curios din fire, a dorit să știe de ce p…lui ne hlizim ca proastele. Nu puteam să-i spunem, că doar eram fete serioase, drept pentru care s-a iritat și mai rău și a plecat la fel cum a venit, adică țipând și urlând.

Nu știu când, pe parcursul derulării acestor evenimente, cineva apucase să le anunțe și pe cele două împricinate care mă stârniseră că trebuie să ajungă de urgență în sala de ședințe. Ideea e că veniseră, plouate și triste…știau ce va urma. Am luat-o și eu pe Grăsuța mea și am purces la tărăboi. În timp ce închideam ușa “cancelariei” am auzit din nou niscaiva strigăte venite din biroul vecin, cel în care avea domiciliul responsabilul cu securitatea magazinului:

- Săriți!!! Săriți!!!! Nebuna m-a lovit!!! Dați-o afară!!!!!!!!!!!

N-am dat atenție…fetele însă erau puțintel șocate…Dar a început circul. Răcnetele și afuriselile mele le-au acoperit pe cele ale lui șefu’. Îmi ieșisem din minți! Atâta lipsă de responsabilitate, atâta delăsare…așa ceva nu era posibil!!! Și dă-i și zbiară, amenință, izbește, dă cu pumnul în masă, fă spume și clăbuci!!! În mijlocul acestei reprezentații se deschide ușa și “don” Florică, “securistul” nostru, bagă capul înăuntru și, cu o mina foarte sobră (doar eu am putut vedea cât de tare se abținea să nu râdă) îmi spune:

- Monkey, afară!!!

Eu, care chiar n-aveam chef de glume, că abia mă pornisem, i-am răspuns:

- Bre, închideți naibii ușa că-mi pica și pe dumneavoastră!!!

- Monkey, tu n-auzi să ieși afară???!!! CUM ți-ai permis să dai în șefu’???!!!

Fetele mele, auzind asta, s-au îngălbenit de tot…nu știau ce să mai creadă…să se teamă în continuare de istericalele mele, sau să se bucure că scapă de nebună, care urma să fie data afară?...Eu, văzând că nu mă înțeleg omenește cu don Florică, acesta insistând în continuare să ies, m-am ridicat extrem de agasată cu gândul să închid ușa, eventual s-o și încui, că n-aveam poftă de spectatori, și-mi pierdeam și ideile de la atâtea întreruperi. Nu mi-a ieșit. Când m-am apropiat, domnul m-a prins de mână și m-a tras afară! Și acolo, ce să vezi! Pe lângă dânsul, și șefu’ și Motănelul, adică securistul adjunct!

- Ce-i, șefule, nu-mi faci față singur??!!! Ți-ai adus bodyguarzii??!! Hai, lăsați-mă dracu’ în pace, că vedeți că am treabă!!!!

Doar că nu m-a băgat niciunul în seamă, planul lor era deja făcut. Don Florică mi-a prins mâinile la spate, Motănelul făcea și el eforturi să mă determine să nu mă mai zbat…

- Don Cătălin, eu o țin, dumneavoastră dați-i!!!!

- Don Florică!!!! Dați-mi drumul!!!!!!!! Dacă nu mă lăsați vă dau un șut în …oaie!!!!

Remarcați vă rog politețea de care am dat dovadă. Eu nu vorbeam la pertu cu persoanele mai în vârstă!

Și, pentru că amenințările verbale nu au avut efect, am recurs la gesturi, am făcut ce am promis, am scăpat și am intrat râzând înapoi în sală. Unde mi-am amintit că eu de fapt trebuia să fac scandal, deci mi-am dat rapid un reset. Vă închipuiți că bietele copilele alea nu mai înțelegeau nimic…șefa lor, despre care știau ele că are ceva problemuțe la mansardă (dar parcă nu păruseră chiar atât de grave) ba răcnea, bă fumega, ba râdea, ba era dată afară, ba nu mai era…iar din sala vecină, despărțită de a noastră doar de un paravan, se auzeau câteva hihi-uri de la trioul masculin care asista cu încântare la teatru…

Până la urmă tot răul a fost spre bine…când șefu‘ a băgat, la final, și el, capul pe ușă, ne-a stins lumina și ne-a spus, în timp ce se pregătea să fugă, că spitalul de nebuni e mai încolo (chiar se afla în imediata apropiere a prăvăliei), nu am mai reușit să mă stăpânesc. Am izbucnit în hohote de râs, le-am zis fetelor să dispară repede până nu mă răzgândesc din nou și am plecat în treaba mea, adică să savurez o binemeritată țigară.