Așa tată, așa fiică...

Pentru că mi-au intrat piticii ăia mulți în cap și lucrez din greu la carte, mi-am cam lăsat blogul de izbeliște. Dar promit că revin cu povestea schimbării buletinului și a permisului auto (nu am divorțat, doar îmi expiră 😂), pentru că și aici a fost o poveste, normal! Până atunci, încă un fragmențel din viitoarea carte (să nu vă gândiți că v-o prezint pe toată aici și n-o mai luați când e gata, că eu mai revin la ce-am scris deja, în funcție de cum mi se mai ordonează și mie ideile prin cap - că e haos mare pe-acolo de obicei 😀):

"(...)Norocul meu a fost că tata, interacționând atâția ani, zi de zi, cu adolescenți, m-a înțeles. Așa cum m-a înțeles și când mi-am transformat camera într-un "sanctuar" heavy metal: cu pereții plini de postere lipite cu aracet, neapărat, ca să fiu sigură că nu vor dispărea de acolo decât cu tot cu tencuială, :))), cu bucăți de copaci adunate de prin păduri, pentru că aveau forme interesante. Sau când mai dispăreau bani din casă pentru că eu trebuia să am discografia completă a trupelor preferate, era un must have!
Și tot tata avea grijă să îi explice și mamei că e doar o perioadă, lovitura de la cap din fragedă pruncie nu necesită intervenție de specialitate, nu e cazul să apeleze la Paul, prietenul lor psihiatru. :)))
La primul contact cu rockoteca, pentru care mama îmi pregătise cu atenție un costum elegant, dresuri și pantofi, pe care eu "nu le-am văzut, că le-aș fi îmbrăcat, pe cuvânt!", din nou tatei i-a revenit sarcina de a detalia conceptul. Și motivele pentru care a doua zi de dimineață eu nu îmi mai puteam ridica scăfârlia de pe pernă, din cauză de gât înțepenit, și de ce genunchii mei arătau precum ai unui fotbalist înainte de retragerea din activitatea competițională.
Dar, exact cum a prezis Marku, odată cu începerea liceului (în care el, cum v-am spus, era profesor), epoca de răzvrătire a început să se estompeze. Parțial! Am renunțat doar la hainele de aurolac cazat în gară, la lanțuri, cruci și cranii, însă nicidecum la muzeul din spațiul meu intim și la sutele de casete cu muzica aia care speria vecinii din bloc. Pe asta nici măcar tata, un mare iubitor și cunoscător de muzică, n-o înțelegea. Țin minte cum îmi spunea, ironic și poznaș, totodată: " Fată, dacă pe tine asta te liniștește (chiar mă calmam ascultându-mi idolii), înseamnă că ceva nu-i în regulă la tine la mansardă!" Apoi, tot el, omul care întotdeauna a gândit orice chestiune din mai multe perspective, nu doar din cea a primului impuls, continua: "Pe de altă parte, dacă fac abstracție de răgetele îngrozitoare, care-mi zguduie puternic creierul, acordurile astea de chitară sunt geniale, dar nu le poate înțelege oricine". Erau multe lucruri pe care le înțelegeam doar noi doi...:(
Și dacă tot am ajuns la perioada liceului, o să vă spun că în acei patru ani m-a îndrăgostit de multe ori: de un băiat, de limba franceză, de literatură, de poeziile lui Minulescu, ale lui Bacovia și ale lui Baudelaire si de “Florile de mucigai” ale lui Arghezi… (și știu că va suna a blasfemie, însă pe Eminescu l-am urât cu pasiune). Deseori m-am identificat cu trăirile acestora, mai ales cu cele ale moldoveanului nostru din Bacău (...)
După cele expuse mai sus poate părea paradoxal ce urmează să spun, însă totuși pentru mine liceul nu a fost un “cimitir al tinereții mele”, ba dimpotrivă. A fost o perioadă pe care am trăit-o intens, de care m-am bucurat cu o plăcere nebună, în care am legat prietenii de durată (Alinuța – zisă Iepu(rașul) și Diana – cunoscută drept Heidi – fac parte și acum, după 24 de ani, dintre puținii prieteni – în adevăratul sens al cuvântului – pe care îi am), în ciuda faptului că am avut în permanență pe umeri povara, de data aceasta, de a fi “fata lui Markiewicz”, pe care nu-mi era permis să-l fac de rușine și la locul de muncă. Avusesem grijă de asta în perioada de dinainte. :) Culmea, nu tata mi-a pus această greutate în spate, ci chiar eu, cu exigența mea împinsă aproape întotdeauna până la extrem, inclusiv față de propria persoană. În ciuda celor relatate mai înainte, a firii mele rebele, mi-am respectat enorm de mult părinții, drept pentru care, pe toată perioada liceului, nu au mai fost solicitați vreodată le vreo întrevedere în cadrul căreia să li se explice ce “drăcării” am mai făcut. Pentru că nu mai făceam (cu mici excepții, pe care vi le voi povesti ulterior). Mă auto-tratasem de dependență. :) Nu, nu vreau să spun că renunțasem la rock (nu am făcut-o nici până acum, și nici nu am de gând), ci doar căpătasem un aspect mai uman, și nici nu mai aveam apucăturile lui Bruce Lee.
Așadar, perioada de care am început să vă povestesc a fost una obișnuită, zic eu, pentru orice adolescent.
Alegându-mi un profil de limbi străine (pentru că, așa cum v-am spus deja, aveam o totală repulsie pentru științele exacte – nici acum nu știu cum de am reușit să trec de proba de mate de la examenul de admitere, mă gândesc că a fost intervenția divină), am “mâncat pe pâine” franceză, engleză, latină – pe-asta n-am îndrăgit-o dar n-am avut de ales, venise la pachet – literatură română și universală.
Știu că e greu de crezut (probabil că nici eu n-aș crede dacă mi-ar povesti altcineva), dar pe tot parcursul liceului tata nu mi-a “băgat pile”. Mi-a pus în vedere foarte clar că tot ce fac trebuie să fac pe “spinarea” mea, pe propriile puteri. Probabil că ar fi fost foarte simplu să ne fi folosit de numele Markiewicz și să termin școala cu zece pe linie (oricum, fără să vreau să mă laud, am fost pe aproape), însă dacă ar fi fost așa, nu aș fi știut vreodată nici eu, nici ai mei, ce și cât pot de fapt.
Au existat însă trei situații în care intervenția tatei a fost necesară și binevenită:
1. Clasa în care învăța fi’sa lui Marku a avut parte de cei mai buni dascăli care existau la vremea aceea în oraș (exceptându-l pe el, pentru că era exclus, pentru amândoi, să-mi fie profesor).
2. Profii care ne predau “real” ne lăsau în pace, fuseseră anunțați că suntem “bâtă”, drept pentru care orele lor nici măcar nu le frecventam (nici noi nici ei – veneam de două ori pe trimestru să dăm o lucrare de control, copiată direct din manual, și uite-așa aveam noi toate (pot să spun toate pentru că aveam un singur băiat in clasă, vai de capul lui, săracul Teo…), binențeles, nota 10, și asta era. :))) Povestind despre asta fac o paranteză, pentru că îmi amintesc cum râdea tata de mine că, având media 10 pe linie și la mate și la fizică, și cum pe-atunci începuseră anumite facultăți să înlocuiască examenele cu concursul de dosare, aș putea intra prima la Politehnică. :) “Ce contează, tată, că ieși tot prima? Măcar pot să mă laud și eu câteva zile că fi’mea mi-a călcat pe urme, și-ncă în ce fel!”
3. În clasa a doișpea profu’ de fizică (“nenea Doru”, așa-i spuneam, pentru că-l știam de când aveam vreo doi ani) a trebuit să ne părăsească. Ajunsese inspector general și nu mai preda. Iar pentru noi erau doar două variante: să ne preia Stoica (iar dumnealui nu ținea sub nicio formă cont că la o clasă umană nu te poți aștepta să știe fizică la fel cum o stăpâneau cei de la info de exemplu, și nu ar fi avut nicio strângere de inimă în a ne lăsa corigente în prag de bacalaureat), sau tata. Alegerea era la mine. Am optat pentru a doua variantă, normal, m-am gândit că nu m-o lăsa tocmai propriul părinte repetentă…:)
Trebuie să recunosc, însă, că uneori profitam de faptul că îmi puteam permite să mă mai amuz din când în când și mai făceam câte o poznă nevinovată, mai ales că eu și tata eram foarte apropiați, ne povesteam toate cele, și știam că atâta vreme cât nu întrec măsura, am “concursul” lui (că era recunoscut ca fiind foarte hâtru și ștrengar adeseori).
Îmi amintesc dară că în clasa a noua am avut un prof de mate care chiar dorea să facă măcar un minim de materie cu noi. Ceea ce a și încercat. Nu mai știu cum a fost cu ceilalți, dar cu mine nu i-a ieșit. Fi’sa fiind la info, în clasa a doișpea (neexcelând deloc la fizică), și avându-l pe tata dirig, între el și al nostru domn Manolache exista un acord tacit: fiecare îl lasă în pace pe plodul celuilalt (ceea ce pentru tata însemna să nu lase fata cu pricina corigentă – cum cică ar fi meritat, având în vedere, repet, că frecventa un profil cât se poate de real – iar pentru al meu dascăl să îmi dea de rezolvat probleme cu un grad de dificultate de maxim clasa a doua. :) Până și eu știam cât fac 2+2, dacă mă lăsai să mă gândesc puțin. :))) Dar credeți că pentru mintea mea diabolică asta era de ajuns? Nici vorbă! Fiind totuși o elevă silitoare și cu simț civic, îmi făceam datoria de a șterge tabla. Până sus, sus de tot, că eu dacă fac o treabă o fac cu spirit de răspundere. Nimic ieșit din comun, nu? Păi am uitat să menționez că la ora de mate uniforma obligatorie pentru mine conținea o fustă atât de scurtă încât putea fi lesne confundată cu o batistă. Vă puteți cred imagina cum se brodea asta cu întinsul pe tablă ca să nu rămână vreun colțișor neșters.
Și tot legat de “superba” matematică, în următoarele două clase am avut parte de minunatul prof “Sadam” (era negricios și cu barbă, avea o înfățișare de arab), cu care am colaborat tot pe sistemul mai sus amintit (doua lucrări pe trimestru, nota 10 și doctoratul în aritmetică). Din păcate într-a doișpea ne-a lăsat și el…Cred că s-au aliniat planetele în anul ăla, altfel nu-mi explic. A fost înlocuit de un proaspăt absolvent de facultate, care, în mod cu totul firesc, dorea să-și facă meseria cu simț de răspundere. Nu mai știu exact ce treburi importante am avut eu de rezolvat, însă la prima oră pe care dânsul a ținut-o la clasa noastră am ajuns și eu pe la jumate…am intrat nonșalantă (ca să nu spun nesimțită), m-am dus în bancă, n-am apucat bine să mă așez că-l aud: “Domnișoara care a întârziat, la tablă vă rog! (Ceeeeeeee? Care tablă??!! Ce-i aia tablă??!! – mă întrebam eu, intrată deja în stare de mare șoc în cap). Cum vă numiți?” “Markiewicz”. “Bine, stați jos”. M-am așezat tâmpă, nu înțelesesem nimic, normal. Ajung acasă și îi povestesc pățania tatei (a-propos, câteodată mai aveam chef și eu să chiulesc, ca tot omul, și în prealabil validam cu tata, să nu spună că n-a știut), care nu se mai oprea din râs. Mda…destul de amuzant, dar chiar așa??!! Păi chiar așa, că pare-se că profii “veterani” din liceu îi făcuseră “botezul” fostului student. “Băi băiatule, vezi că la a doișpea G învață fi’sa lui Markiewicz! Să nu te pună necuratul s-o asculți vreodată, că-i vin nervii lui Marku, că ăsta-i nebun, nu se știe dacă te apucă trimestrul al doilea pe aici!” Aaaa…acum am înțeles…:))) (...)
"