Dezamăgire

Neața dragilor!!! Cred că a sosit din nou momentul să mai lansez și eu în online câte-o interogare/problematică "existențială", că începem să ne plictisim și nu e bine. 😉
Și când spun asta, cred că v-ați obișnuit deja, am în minte chestiuni care mă chinuie pe mine, în primul rând. Dar, oricât m-aș crede de unică (folosință) 🤣, mă gândesc totuși că o mai exista în lumea asta mare și alte ființe frământate de aceleași întrebări ca și mine, sau, și mai bine, care au găsit și niscaiva răspunsuri pe care le pot împărtăși posterității.
Așadar, azi vreau să vorbim despre dezamăgire. Cred că-i un subiect vast, cel puțin eu așa l-am perceput, de-a lungul experiențelor mele, trecute și prezente. Dar, ca să stabilim, din nou, termenii de la început, nu mi-aș dori ca discuția, dacă va fi una, să graviteze în jurul dezamăgirii din dragoste. Bineînțeles, oricine va dori să interacționeze pe acest topic, poate aduce în dezbatere și asta, spun doar că eu n-o voi face. De ce? Pur și simplu pentru că mie mi se pare asta cea mai..."simplă" formă de decepție. Știu, sună ciudat, voi încerca să mă explic.
Probabil că simt așa din mai multe motive. Unul dintre ele este că s-ar putea să fiu superficială. 😀 Am avut în viață dezamăgiri în iubire, dar le-am depășit destul de ușor, prin diverse metode. Prima a fost plânsul, desigur. E eliberator. Apoi au urmat planuri de răzbunare, bine puse la punct în imaginația mea debordantă, pe care, în general, NU le-am dus la bun sfârșit. Mai exact, o singură dată, puștoaică fiind, am gustat din paharul "răsplății", și nu mi-a plăcut deloc. Așa că, ca o paranteză, nu vă recomand să încercați asta, it's no fun! Apoi m-am îndrăgostit din nou, pentru că mi-am spus..."cui pe cui se scoate". 🙄  Sau am fugit de dragoste ca dracu' de tămâie, pentru siguranța personală. Dar toate astea au trecut, sunt trecut. În prezent? Sunt o idealistă care crede că iubirea dintre el și ea există, doar că îmbracă diverse "haine": de la celebrii fluturi în stomac până la afecțiune, grijă, respect, ceartă, gelozie, împăcare...
Revin însă, nu despre asta voiam să povestim. Oricât de mult ne-am iubi partenerii, oricât de perfecte ar fi viețile noastre de cuplu, cred cu tărie că, fiind animale sociale, avem nevoie de oameni lângă noi. Nu ne suntem suficienți unul altuia ca atare, asta ar însemna dependență, ceea ce it's no good! Și oamenii, prin natura lor, greșesc. Și dezamăgesc.
Pare simplu, dacă știm asta, atunci suntem pregătiți și n-ar trebui să doară. Și totuși...
Ca să păstrăm tematica proaspăt stabilită a paginii, femeile sunt mai predispuse să fie dezamăgite decât bărbații?
Sunt ei pragmatici, noi idealiste, și, prin urmare, ne supunem mai frecvent riscului decepției?
E o întrebare la care eu nu am găsit răspunsul. Și-l caut de ceva vreme. Și-mi place să cred despre mine că-s o persoană realistă. E drept, am lucrat mult la asta, m-am autoeducat. M-au ajutat și alegerile pe care le-am făcut în plan profesional (comerțul și visarea nu prea merg împreună...😆) și sfaturile primite de la puținele persoane pe care le-am ascultat vreodată...
Cu toate astea, am trăit de atâtea ori dezgustătorul sentiment al dezamăgirii, încât uneori mi se pare că am gura amară. Doar gura.  😉
Și, în discuțiile pe care le-am avut eu cu mine, găsisem pe undeva explicația logică, sau poarte greșeala pe care mă încăpățânez s-o repet la nesfârșit: vreau să cred că toți oamenii pe care-i întâlnesc sunt ca mine. Nu, n-o să m-apuc să-mi aduc elogii, că nu-mi stă-n fire. Doar că, dacă eu sunt, de regulă, sinceră și directă, am...pretenția aberantă, pare-se, sau, mai bine zis, așteptarea ineptă ca și restul lumii să fie la fel. Și uite că nu e, și viața mi-o arată cu aproape orice ocazie, și eu nu renunț și vreau să-i demonstrez contrariul. Până acum n-am reușit. Eu sunt la 1%, dumneai la 99%. Nu e destul de clar? 😀 Detaliez: dintr-o sută de persoane, să zicem, pe care "destinul" mi le-a scos în cale, în 99 nu am găsit ce bănuiam eu că voi afla. Nuuuu! Am găsit ipocrizie, trădare, interes, răutate gratuită, lipsă de bun simț...și lista se poate întinde pe alte câteva rânduri. Și pot să înțeleg asta, pentru că mi-am pierdut demult inocența și naivitatea. Ce nu pot înțelege (și, cu orice risc, sper să nu reușesc vreodată, pentru că asta ar însemna să devin o scorpie cinică și acră) este CE plăcere, CE satisfacție poți simți în a "păși pe cadavre", în a folosi orice fel de arme ca să poți călca în picioare, eventual încălțat/ă cu bocanci militărești, pe cel/cea care, într-un moment (sau mai multe) de vulnerabilitate, te-a "invitat" în sufletul lui/ei. Care-i bucuria pe care ți-o furnizează asta? Te certifică pe tine ca ființă superioară???!!! Îl/o face pe celălalt/cealaltă un/o prost/proastă???!!! Și dacă ar fi așa, cum această "prostie" poate fi amuzantă și generatoare de împliniri???!!!
Stați! "Vorbind" cu voi și cu mine, cred că am aflat un posibil răspuns: ca să faci cele descrise mai sus trebuie să fii atât de mic/ă, atât de frustrat/ă, atât de invidio(a)s/ă, atât de lipsit/ă de orice bucurie în viață, atât de singur/ă, atât de neevoluat/ă, atât de temăto(a)r/e, atât de împietrit/ă sufletește atât...atât...atât...
Evrika!!!! O să par, pentru unii, din nou, infatuată, arogantă, idealistă, naivă înspre prostuță...dar nu-i nimic! Sunt câte puțin din fiecare. Și e atât de bine, dacă mă gândesc că alternativa ar fi să fiu o "vrăjitoare" care să nu facă altceva decât să aplice legea talionului celor mulți care înțeleg puțin. Nu, eu vreau să rămân așa, pentru mine și pentru ăia puțini cărora haosul ordonat din mintea și sufletul meu nu le stârnește hohote tâmpe de râs!
Haide bine pa!