Înspre trecut

Tu spui că te-am mințit, dar nu a fost așa,

Te-am părăsit, dar Cerul mi-este martor, nu din vina mea.

N-am vrut să plec, dar nici să stau n-am mai putut,

Nu când atâtea mii de umbre mă-ndreptau către trecut.

Și m-a durut amarnic rugămintea ochilor tăi mari,

Și gândul că nu vocea mea o să te facă iarăși să tresari.

Dar n-am putut, o, n-am putut să mă întorc, deși am vrut,

Căci mult prea multe voci mă îndemnau înspre trecut.

Și parcă m-am înfiorat puțin când tu mi-ai spus

Că visul nostrum, fericirea, le-ai distrus,

Și inima-mi în piept eu am simțit ce tare s-a zbătut

Când dintr-o data mi-ai strigat: “Nu te întoarce-nspre trecut!”

Descoperiseși, în sfârșit, misterul ce în mine-atât de-adânc îl ascundeam,

Aflaseși, așadar, de ce în fiecare clipă, puțin câte puțin, muream.

Și-ai înțeles atunci, fără măcar să-ntrebi, de ce su singur’-am crezut,

Că era cel mai bine-așa: să mă întorc cuminte, încet să plec înspre trecut.