Grotesc

Neața, dragilor! Și rugăminte la voi: încercați să citiți cu "ochii" deschiși ce-o să scriu mai jos, înainte să mă alergați cu pietre. 😂
Azi nu mai am chef să fac parte din "turmă". Azi mă transform iarăși în ciudata pe care o va pune la colț majoritatea. Dar știți voi că de-aia mi se rupe mie. Cât încă îmi permit să spun ce gândesc, chiar dacă nu-s în asentimentul celor mai mulți, mă simt liberă și mi-e bine.
Băi, dacă ieri am avut un sentiment de mândrie, de bucurie, de speranță... azi mi-a trecut. Pentru că pe unde-mi întorc privirea nu văd decât oameni chiuind și dansând de satisfacție c-a intrat Dragnea la "bulău". Fută-l câinii, ca să zic așa, că nu mi-e drag personajul. L-am vrut dispărut din "scenă", m-am încântat când s-a întâmplat să-i spună România, prin vot, că nu-l mai dorește. Dar să salivez de satisfacție urmărind imaginile cu un nene în drum spre pușcărie, să am orgasme repetate că înfundă ăla pârnaia... ASTA mi se pare trist și din păcate emblematic pentru neamul nostru. Experiențele trecutului nu ne-au învățat NIMIC! Ne căcăm pe noi că vrem schimbare! Vrem o poolă! Ne canalizăm toată ura adunată de atâta amar de vreme asupra unei persoane, ne tăvălim că-i crapă și ăluia capra, mai aruncăm de la unul la altul, pe FB, niște glume de prost gust, și în câteva zile totul o să se stingă. Nenea o să-și ispășească, probabil, pedeapsa și la final o să se-ntoarcă la averile lui dobândite, cu siguranță, pe căi neortodoxe. Și pe noi o să ne găsească la fel de săraci, frustrați și plini de resentimente.
Prieteni, nu-s avocatul lui Dragnea... vorbesc acum la modul general. Și mă întreb (și asta mă sperie tare), dacă rezultatul alegerilor ar fi fost altul, dacă "ciuma roșie" ar fi ieșit pe primul loc, ne mai uitam astăzi la televizor la mașina neagră cu deținutul în ea? Mi-e teamă că nu... Despre ASTA e vorba! Dacă, în loc să ne risipim energia în a viziona spectacole grotești, am înțelege și ne-am dori ca justiția să nu fie sinonimă cu vendeta, să nu fie aservită politicului, ca legea să nu se interpreteze și aplice după bunul plac al celui care deține, la un moment dat, puterea... poate am avea o "țară ca afară"...
Haide bine pa!

România, trezește-te!

Neața, dragii mei!
Eu am mai zis: nu fac politică. De principiu... Dar cum să vorbești azi despre altceva? E un pas mic, mic de tot poate, dar ESTE! Mi-era dor să mă simt mândră că sunt româncă! Și așa mă simt în dimineața asta. Pentru că am senzația plăcută că poporul s-a trezit oleacă. S-a mobilizat. Haștag rezist s-a transformat în haștag votez! Din păcate, mai e muuult până departe! Celor care acuză "analfabeții" care nu știu pentru ce au ștampilat niște foi că sunt doar niște oi care se târâie după turmă, eu, pe persoană fizică, le spun că ACUM sunt încântată că fac parte din turmă. Știu pentru ce-am votat. Și pentru ce NU! N-am decis ieri, atâtea milioane de suflete, nici căderea guvernului, nici modificarea structurii Parlamentului nostru... dar îmi place să cred că a fost un vot de blam. Care, într-o țară civilizată, ar reprezenta un semnal de alarmă... La noi... om vedea. Până una-alta, pare-se că se plătește factura la gaz(e). Aia restantă din 10 august.
Haide bine pa!

Motivațional

Neața, dragilor!
Păi da! Că geme românul de-atâta cultură, de nu se mai poate exprima decât în citate. Pardon, românca! 😉 Pen'că azi îs misogină. Din nou! Sau... nici măcar! Sunt realistă. Așa c-o să spun: eu nu prea am văzut masculi (am zis masculi, nu fătălăi vulpescieni) care să se smiorcăie pe Facebook când se ceartă cu muierea. Nici când îi înșeală. Nici când nu le calcă pantalonașii și cămășuța. Nici când pleacă de-acasă că i s-a urât de prea mult... ea (nu) știe ce-a fost prea mult. În schimb noi fetele...  Plm! De fată! 🤣 Până nu ne știu toți cunoscuții și necunoscuții, până nu ne plânge de milă toată suflarea... nu suntem împăcate cu Universul. Și culmea e că de fapt căutăm atenția și rugămințile fierbinți de iertare ale "fraierului" care ne-a supărat. Dar cine să-nțeleagă? Că el e deja cu berea-n mână... și bine face! Eu știu, c-am încercat! 🤣 Dar credeți că mi-a ieșit? Aș! Mai rău i-au venit dracii. Până n-am plâns live, până nu m-am tăvălit ca-n chinurile facerii, că imaginile îs mai grăitoare decât cuvintele 😅, NIMIC n-am rezolvat. Așa că, dragelor, lăsați-le-ncolo de lozinci "motivaționale", că-s de râsul curcilor, parol! Și nu fac decât să ne crească nouă gradul de frustrare, că ei le vor da doar cu... flit! 😉 Și încă o dată: BINE FAC!
Haide bine pa!

Poligamie

Neața, dragilor! Q&A. 🤣 Întrebarea e lansată de un nene pe care, sper rușinea mea, nu-l cunosc. Răspunsul mi-l ofer eu singură. Există poligamie pentru că bărbatul are, din X motive, nevoie de o femeie în viața lui. Dar e atât de bărbat, adică atât de "sincer", încât nu ratează nicio oportunitate să-i spună acesteia că e la fel ca restul. Și, la naiba, n-o face la modul pozitiv. Ce trebuie să înțelegi tu, femeie, e că ești la fel de curvă, la fel de neevoluată, la fel de enervantă ca oricare alta! Și să-i pupi tălpile fraierului care te-a luat. Și pe tine! 😉 Iar tu, dragă bărbatule, trebuie să înțelegi că NIMIC nu îndepărtează mai rău o femeie decât mostra aceasta a ta de franchețe. Pentru că femeia e femeie! 😉 Și vrea să se simtă specială! Ca prietenă, ca iubită, ca mamă...
Iată deci, de ce s-a născut poligamia: pentru că bărbații sunt bărbați, pentru că femeia perfectă, pe care o MERITĂ, n-a fost încă zamislită pe acest pământ, iar dumnealor, cu pragmatismul care-i caracterizează, vor "fabrica" una din "bucăți". 😉
Haide bine pa!

Pulică

Neața, dragilor! Chiar așa... de ce n-o distribuim?!? Pentru că mulți nu știu ce e "obectul" din poză și la ce folosește. Pe mine m-a inspirat pentru că tocmai ce-am revenit din punctul în care era cât pe-aici să clachez. De pe tot, cum spuneam în copilărie. Din cauza unui individ fără creier, dar cu un ego care, în viziunea lui strâmtă ca o virgină, poate ține loc de sinapse. Nu c-ar ști el ce sunt alea. EL!!! Milițianul zis... Pulică (prietenii știu de ce), alias Dumnezeu pe pământ, întors oleacă mai devreme ca să împartă dreptatea și să salveze omenirea de la pierzanie. Am avut neplăcerea să-l cunosc pe acest mare "domn" în exercițiul funcțiunii mele de "conductor" de prăvălie, și al lui de ȘEF pe la un serviciu pe-acolo pe la ăia de ne oferă nouă, muritorilor de rând, siguranță și încredere.
Pe scurt, nea Pulică, pentru că așa a vrut poola lui și pentru că legea se interpretează după bunul plac al celor care ar trebui să-i garanteze aplicarea, a decis că eu îs nițel penală. Din motive obiective: probabil că funcția pe care o ocup trebuia să fie a mă-sii și i-am suflat-o  în mod fraudulos, și, mai mult, nu sunt nici umilă, așa cum ar trebui să fie orice ființă umană în fața organului! Drept și prin urmare, ca să mă exprim pe înțelesul dânsului, i-ote-mă pe mine infractoarea de la Buzău, care am vrut eu ca să ucid poporul, care le-am băgat la oameni pe gât lumânărele și fântânele de pus pe tortul la copii, care-s totuna cu petardele care ne sparg timpanele și ne mutilează pe la Sărbători, cado de la Moș Crăciun. 😉 Alea, de-s vândute legal la colț de stradă. Cu acte-n "regulă", nu ca la nenorociții de noi, care-am supt p.la, da' nu i-am supt-o și lui Pulică, și-atunci el se pișă pe documentele noastre că la el e puterea și el poate să dea muie. Măcar așa. Obligat-forțat. Ești mare, Pulică! Ești tare! Doi ani m-ai făcut curva ta... doi ani din viață mi-ai mâncat! Dar știi care-i norocul meu și ghinionul tău? Că eu am ce vezi tu-n poză. Matale... NU! Și, într-o țară strâmbă, în care prostia are rang de artă, se întâmplă și minuni! Și când poola se bate cu creierul, s-ar putea ca cel din urmă să câștige. Și știi care mai e avantajul meu și minusul tău? Că eu, ca să ajung unde-am ajuns (departe sau nu, pentru mine e perfect) și să te frustrez pe tine, care crezi că-s plină de "arfe" și stau cu dânsa-n mână și cu biciul pe "sclavi" privind galeș cum îmi intră banii în cont, am muncit ca un câine! Fizic și intelectual! Alte noțiuni care ție-ți sunt străine! Și încă o fac! Știi de ce? Pentru că-mi place! Pentru că eu mă trezesc dimineața și mă duc (și) de plăcere la muncă! Și mai știi de ce? Pentru că eu nu calc pe cadavre!!! Pentru că NU așa îți demonstrezi valoarea! Dacă o ai!
Dragilor, eu m-am răcorit! 😅 Și vă dau un sfat: fiți deștepți! NU fiți ca Pulică!
Haide bine pa!

Nemulțumire

Hei, dragilor! Am fost admonestată de vreo doi prieteni care mă citesc, pe motiv că trag chiulul. În apărarea mea pot spune că nu trec prin cea mai bună perioadă a vieții mele, deci mă confrunt și cu o oarecare scârbă existențială dublată de o lipsă de inspirație și interes pentru orice... Însă, pe principiul "încercarea moarte (n-)are", let's give it a try.
Așa o fi?... Cum zice autorul necunoscut din poză? 🤔 Bărbații nu au voie să răspundă. 😅 Nu c-aș fi vreo dictatoare, dar m-a edificat al meu deja în acest sens. Încă stau să mă gândesc de unde-i vin ideile astea... Și ce dacă mă enervez de dimineață că-mi bate soarele în ochi pentru că nu a tras bine draperia, și dacă plouă încep să plâng? Și ce dacă nu-mi convine să fac eu cafeaua, pentru că o prințesă merită să fie servită, și mă supăr dacă mă trezesc și o găsesc rece? Și ce dacă nu suport să aud voci cu noaptea-n cap (deja am avut un imbold să le rup gâtul "ciripelelor" guralive de la fereastră), și-mi sare totuși țandăra dacă stă momâie lângă mine fără să scoată un cuvânt, de zici c-am fi la priveghi? Și ce dacă sufăr de nebăgare în seamă, și mi s-ar părea firesc să mă sune la fiecare zece minute doar ca să-mi mulțumească din inimă că exist, și dacă mă sună ce-are dacă mă agasează că mă ține din treabă?... Și ce dacă?... Asta îi dă dreptul să spună c-așa-s eu, nemulțumită de toți și de toate?!?
Hmmm... dragule, noi doi trebuie s-avem o discuție. Să-ți explic ce nu-mi convine. 😅
Haide bine pa!

(NU) Yes la vot!

Neața, dragilor! Azi vă vorbesc din postura actuală corporatistă, viitoare asistată social, după cum par a evolua lucrurile în patria noastră mumă...
Încerc să nu fac politică, din simplu motiv că m-aș face și de căcat, în același timp. Și-mi dau cu firma-n cap, că nu-s atât de inteligentă precum par. 😅 Dar nu pot totuși să nu mă-ntreb, oare nu sunt alții și mai proști ca mine? Plm, nu mă caracterizează modestia excesivă, deci o să-mi răspund prompt, singurică: clar sunt!!! 😉 
Eu când nu mă uit la "Insula iubirii" 😂, mă uit la "Bravo, ai stil!". 🤣🤣🤣 Hai, că v-am mai zis, nu o mai faceți pe-a șocații. 😁 Fiecare după cât îi permite neuronul. 😜 Al meu și-a atins pragul de sus. În fine. Ideea e că când sunt reclame (care, app, nu tratează despre altceva decât despre tulburări de tranzit intestinal și afecțiuni ale vaginului), îmi mai scot câte-un ochi și-l arunc înspre telejurnal. Așa am făcut și-aseară, cine necuratul m-o fi pus... Că mi s-a dus pulii buna dispoziție dobândită după un stand-up mișto cu Micuțu și ai lui, mi-a sărit somnul și pe cale de consecință și muștarul... Mititei nu am avut așa că l-am luat în primire pe Biți...
Pe bune acum însă, am aflat cu stupoare, teamă, scârbă, nervi și alte sentimente la fel de nobile că primul om al țării, împreună cu gașca lui de "patrioți" retarzi ne pregătește ceva. 😉 Ceva prea bun, prea ca la țară. Ceva ce-o să pună pe fugă toți retailerii de pe-aicișa, adică acești sugători ai sângelui poporului nostru asuprit de hoții de alte naționalități, care s-au îmbogățit pe spinarea românului harnic, muncitor și onest!!!
N-o să intru în prea multe detalii, cine-i interesat să citească despre viitoarea lege a dublului standard, a cărei încălcare va atrage amenzi de 4% din cifra de afaceri generată. Ceea ce e de porc, parol! Dar NU din motivele pe care le vor invoca imediat cretinii care nu știu să facă altceva în și cu viața lor decât să mănânce rahat despre lucruri pe care nu le cunosc și nu le înțeleg, din cauză că sunt mult prea proști în capetele lor seci! Nu, stimabililor!!! Vă spune Isaura, sclavă la patron francez! 😉 NU suntem atât de infractori pe cât vă place unora să credeți, nici pe cât vi se arată pe la televiziuni și în ziare cărora li s-a atrofiat de tot cerebelul de la atâta pulă suptă de la stăpân! Nu, o să fie de porc din cauză de abuzuri!!! Că la prostime dau bine!!! Arată urmașii lui Decebal cum împart dreptatea și legea-n România noastră "dragă". Mai exact, cum ne dau muie!!! Da da!!! Eu recunosc: am luat atâta în ultima vreme, că nu mai cumpăr nici de mâncare! Că-s plină!
Așadar, dragi români, aveți toate șansele să vă hrăniți în curând "bio", din piață de la țărani, că ăștia care-au încercat să ne otrăvească neamul o să cam plece tai-tai! Acum rămâne de văzut cât va rezista și badea Gheorghe la tarabă, că dacă noi o să creștem șomajul cu câteva procente bune, cineva tot va trebui să stea la primire în continuare. Cu gura mare și toate găurile la vedere!!!
În concluzie, prieteni, baricadați-vă în case pe 26 mai!!! Să nu care cumva să ne dezicem și să schimbăm Doamne fer ceva!!! "Las-o bă, că merge-așa...!!!" Fi-mi-ar scârbă!
Haide bine pa!

Copiii spun lucruri trăsnite

Neața, dragilor. O scurtă anedoctă, tare mi-s obosită în dimineața asta...
Ieri un vechi prieten și-a creștinat fetița, să-i trăiască! Ocazie de revedere, de stat la un pahar de vorbă ca între amici... Am zis vorbă?... Mă scuzați, am greșit. Doar revedere, în cel mai pur sens al cuvântului. Pentru că unde se întâlnesc trei familii cu copii relativ mici, nu-i loc de altceva. Orice tentativă de discuție a fost întreruptă la fiecare 10 secunde de strigătele noastre, ale părinților, care ne îndemnam comorile să nu arunce cu pietre, să nu se ascundă sub mesele celorlalți clienți, să nu mai alerge pe scările către bucătărie, pentru că există riscul să se aleagă cu niscaiva farfurii în creștet, să nu se ascundă nici în toalete, că și alea-s puse acolo în scopuri precise și uneori urgente... A-propos de asta, aici voiam să ajung: Tudor, flăcăul meu de 6 ani jumate (detaliu important) a zăbovit la un moment dat, după părerea mea, prea mult pe la baie și m-am dus să-l caut, cu inima puțin strânsă de emoție... Mare greșeală am făcut, pare-se, pentru că mi-a retezat-o scurt: "Mami, tu NU îmi respecți intimitatea?!?"...
No comment...

Fumatul

Neața, Mărkuleți! Să mă iertați, astăzi voi plagia. Textul din poză este furat de pe blogul Mihaelei Baran. Dar e genial!!! Dar mi se potrivește mănușă, nu-l puteam ignora.
Dragă anturajule, îți dau voie să-mi mulțumești! Îți dau voie ca de ziua mea, de Moș Craciun, de Iepuraș, de sfinți și părinți, să-mi faci cado multe-multe-multe țigări! 🤣 Știu că ți-e teamă nițel că asta nu se va alinia cu pupincurismul proverbial, dar ascultă-mi sfatul, că vine din suflețelul meu plin de empatie. Pune-te pe tine pe primul loc, run for your life!!! Fugi dacă vezi că stă să se golească pachetul! Fugi și nu te-ntoarce decât cu brațele pline! N-o să te iubesc mai mult, nici tu pe mine, dar măcar ai mai câștigat câteva ore de viață! 😉
Haide bine pa!

De seară

Eu și asistenta medicului de familie, la cabinet:
- Bună ziua! Un aviz pentru Maria se poate, vă rog?
- Sigur!!! Ce frumoasă e Maria... și ce seamănă cu tati...
Mrrrrrr!!!! 👿👿👿

Fusta scurtă

Neața, dragilor!
Și spuneți "Doamne-ajută!", fetelor! Că-i mare lucru! Nu vă mulțumiți să cuceriți un bărbat punându-i p... plapuma-n cap! 😉 Asta o poate face oricine. Toate ieșim din maternitate cu o p... păturică la purtător. Cu cerebelul e altă poveste. Aici împărțeala nu-i egală. Așa că dacă soarta a fost de treabă cu voi, și v-a servit cu o doză suplimentară de neuroni, folosiți-i cu încredere! Că p'ăștia micii inactivitatea îi omoară.
Deci bucurați-vă de masculul care vă vrea și îmbrăcate-n trening. Și da, păstrați și niscaiva fuste scurte-n garderobă. Tot pentru el! 😉
Haide bine pa!

Feminism

Neața, Mărkuleți!!! Voi știați? Eu știam! 😉 Mi-a zis o prietenă, nu vă speriați... Că eu nu m-am întors. Nici n-am plecat. 😅😅😅
Dragilor, dar știți de ce? Pentru că femeia are principii solide. Se duce-napoi că să-și ia revanșa, să-și bată și ea joc de "animal". Că lu' tanti de la gene n-are ce-i face. N-o poate prinde să i le smulgă... 😉
Aș pe naiba... nici eu nu cred ce zic... Dar n-oi spune acum că muierea de proastă se-ntoarce, nu? Că mi se crapă scutul feminismului. 🤣 Și totuși... AȘA E! 😉
Haide bine pa!

Episodul 2

Dragii mei, AZI se impune o a doua parte. Nu pentru că m-aș fi răzgândit, nu sunt chiar atât de plecată în turneu... Îmi mențin opiniile mai mult de jumate de zi, de obicei. 😉 Mai exact, de principiu tot mi se rupe (dacă faceți un pic de liniște o să și auziți) de ce înțelege cine înțelege din ce spun eu. Îi dau înainte... mă duc cu oiștea-n gard, ca calul. 😂 Sau ca vaca?... 🤔
Dar, cum orice regulă trebuie să aibă și o excepție, c-așa-i modelul, i-ote-o și pe-a mea! Excepția! Câteodată, mai răruț că-i mai drăguț, întâlnesc persoane de a căror părere îmi pasă și pe care le respect. Pfff... asta n-a sunat foarte bine. Eu în general respect pe oricine, dacă nu mă calcă pe "coadă" într-un mod brutal... Chestiune de educație și obișnuință. Și, în această ordine de idei, pentru că după scrierea de dimineață sentimentul a fost că am vrut să-l pun la punct pe amicul meu, mă simt datoare, din motive care țin de suflețelul meu care ține la niște oameni care-mi doresc să mă înțeleagă... că NU e așa. Detaliile (care NU sunt suculente - asta pentru mătrăgunele care mă urmăresc din umbră și pe care le foote grija de traiul meu) nu-s importante. Doar mesajul: nu-mi spăl rufele în public... Adică... dacă am de împărțit ceva cu un anume individ, n-o s-o fac în văzul lumii, doar ca să par interesantă. Știu că sunt 😉, dar nu pe spinarea altcuiva. Mai ales dacă mi-e prieten. Așadar... să ne relaxăm cu to(n)ții. Eu... m-am răcorit. 😂😂😂
Haide bine pa!

Dedicație

Neața dragilor! Știți... eu când scriu n-am nevoie neapărat de o muză. De una singură. 😉 Mă inspiră diverse lucruri, întâmplări și persoane, și totodată găsesc că ar fi tare trist să-mi fie stea călăuzitoare Veorica, par exemple, despre care m-am încăpățânat să scriu.
Însă astăzi... e aproape cu dedicație postarea. Adică... i-am promis amicului Christian. 😉 Care s-a simțit ieri, că am aruncat cu cireșe în el. 🤣 Prietene... cum ziceam, de obicei se simt taman ăia care nu-s vizați de veninul de pe cel mai puternic mușchi pe care-l am eu în dotare.
Așa că (și-acum vorbim la general, nu-mi mai ești muz, Christian, că te-nveți 😅)... mare adevăr zice lozinca feisbuchistă. Eu nu-s responsabilă de ce (nu)-nțelege interlocutorul meu. Eu îs răspunzătoare doar de ce scot pe gură. Și dacă mă gândesc mai bine, nici măcar. 🤣 Așa că fiți blânzi și înțelegători cu mine... Par perfectă, dar nu sunt. 😂 Doar perfecționistă! 😉 Și-n apărarea mea pot spune că și eu cu mine sunt la fel. Adică noi ne certăm des. Și zgomotos. Și în momentele mele de luciditate îmi dau același sfat: nu-i treaba celuilalt ce e-n capul meu, ce cred eu că a vrut să zică dânsul și n-a zis, dar eu am înțeles pentru că am aichiu-ul cât o nucă (de cocos).
Dragii mei... acum să vă văd! Ce-ați înțeles voi din ce-am spus eu. Îmi declin responsabilitatea, că azi nimic nu-i clar la mine-n arie.
Haide bine pa!

Proști, da' mulți

Neața dragii mei. E luni, și dacă e luni e agitație în cap și suntem uricioși (adică eu), și nu ne convine nimic (adică mie), și avem chef să fim bitchizzzz (adică tot eu)!
Băi... m-am plictisit!!! Adică m-am enervat! Adică mă tot uit ca proasta pe profilul de FB proprietate personală pe persoană fizică  și mă întreb de ce plm am atâția "prieteni" în listă. Cred că voiam să mă fac vedetă și planificam să strâng multe-multe like-uri. 🤣 Doar că nu prea postez acolo. Și dacă postez, nivelul de înțelegere tinde către minus infinit și tot degeaba... O să sfârșesc o ilustră anonimă. 😅 Noroc cu voi, Mărkuleților, că-mi mai ridicați moralul... Vă pupă mama! 😘😘😘
În altă (dez)ordine de idei, dimineață la cafea, când e într-adevăr, prea devreme pentru orice activitate intelectuală, n-am putut să nu remarc cu scârbă de la stomac proliferarea tipic românească a spiritului mioritic, ăla de turmă ineptă. Am vizualizat 'nșpe mii de variante ale deosebit de inteligentei poante cu cireșele. Care adică "e scumpe". Așa de scumpe că poți să-ți cumperi casă, mașină, să mergi la curve (feminine sau masculine), poți să-ți închiriezi o rachetă să te duci pe Lună (nu te-ai mai întoarce)... numai să le bagi pe dânsele-n gură n-ai posibilitate! Pentru că E SCUMPE! Ce să vedeți, stimate eminențe cenușii (pot să vă spun și iminențe, că n-o să sesizați ironia, deci nu vă supărați și-mi dați cu blocul în mutră), și dacă încercați să păreți inteligenți și amuzanți plimbând de la unul la altul o poantă cretină și răsuflată, cireșele vor rămâne la fel de scumpe, până când s-or "iefteni". 😉 Și la anul la fel... și tot așa... prețul cireșelor va crește în fiecare sezon direct proporțional cu gradul de prostie al clientului feisbuchist, incapabil să emită idei din capul propriu sau să acționeze detașat de cireadă. Credeți-mă pe cuvânt, că sunt și-oleacă de analist economic/financiar când am eu timp și chef.
Iar celor care-au ratat gluma sezonului, le urez să nu care cumva să renunțe la a mai da copy/paste textelor puținelor persoane care-s capabile să emită teorii generate de sinapse personale. Că le rămâne pagina goală precum creierul, și o să creadă urmăritorii că s-au tâmpit, ei neștiind că au fost așa din fabricație. 😉
Haide bine pa!

Immanuel Can't? 🤔

Mișto joc de cuvinte, nu-i așa, dragii mei? Uite că e bună și engleza la ceva... deși recunosc... eu m-am dat cu cracii-n sus scuipând și zgâriind că o mâță turbată pe ăi care au uitat că se trag din Traian+Decebal=Love, nu din Stuarți!
Dar știți cum se zice... scopul scuză mijloacele. 😉 Pentru trezirea celor adormiți (în cap) mă fac soră și cu Emi. 😅  Și zic așa: până nu încerci... n-ai de unde ști dacă poți sau nu! Și mai știu una, că azi mustesc de înțelepciune populară: "Ce-și face omul cu mâna lui.. se cheamă lucru manual". Normal, v-ați gândit la (auto)perversiuni, cunoscându-mă pe mine. 🤣 Surpriză, de data asta mintea mi-a fost în altă parte. Cu mâna-ți mai faci și norocul nu doar l... laptele cu cafea! 😉
Iar pentru cei care se ghidează după principiul "Prost să fii, noroc să ai" (că tot vorbeam ieri), am o veste tristă: prostia-i veșnică și cel puțin constantă, șansa însă-i trecătoare...
Haide bine pa!

Fii tu însuți!

Da! Da! Da! Fii tu însuți!!! Că de-aia te-a lăsat cine te-o fi lăsat pe pământ! Dacă voia să fii altcineva, te făcea altcineva!
Destul de simplu, nu? Și totuși... dacă ești tâmpit, mai bine nu mai fi! Ooops! Nu-i posibil, că incurabilă precum prostia nu-i nicio maladie! Iar transplantul de neuroni vii încă nu s-a brevetat! 😉
Așa că te rog eu, din tot suflețelul meu care poate conține urme de empatie și înțelegere, nu mai FII TU ÎNȘIVĂ... Fă o magie și nu mai fi!

Bacul la fizică

Mărkuleți, m-am întors întrreagă de la "consfătuire", dar n-am nimic notabil să vă relatez de acolo, așa că vă las să mai citiți un fragment din viitoare carte autobiografică, se pare, și anume "bacul la fizică ". Pe mie m-a marcat. Profund! 😂😂😂

"(...)V-am spus ceva mai devreme că în clasa a douăsprezecea n-am mai scăpat, nici eu nici el, și l-am avut pe tata prof de fizică! Și-apoi să nu credeți că ne-a mai mers așa ușor…că nu mai dădeam lucrări de control “servite”, la care eram toți ași, le dădeam pe bune! Iar tata săracul, obsedat de ideea de a nu lăsa cuiva impresia că mă favorizează în vreun fel, a rămas toată viața cu regretul și cu vina că DOAR mie mi-a încheiat media 8 la terminarea anului școlar, iar restul de colegi au avut 9…(așa cică mi-a “stricat” media generală – între noi fie vorba, de aia nu mai putem eu…). Dar asta nu-i nimic, pe lângă ce a urmat. Bacul, normal! :))) Și ia uite le ce se gândește Marku: “Dacă tot trebuie să vă alegeți o probă din profilul opus, n-ai vrea tu ca aceasta să fie fizica?” Mi-au ieșit ochii din cap exact ca în desene animate, m-am tăvălit pe jos de râs, am făcut și-un atac de panică, pentru că, să mă ierte Dumnezeu, am suspectat pentru câteva momente că și-a pierdut tata mințile! Cum mama ploilor să dau eu bacul la fizică?????? Tată, nu vrei să avem și noi acolo o diplomă pe perete, dacă tot am pierdut patru ani din viață ca să fac liceul???!!! Băi, ce-a făcut el și cum a făcut, ce ne-a zis și cum ne-a zis, că ne-a convins, șapte nebune și un smintit (vă amintiți de Teo, singurul băiat din clasă), că putem s-o facem și pe asta. Cică fizica atomică, de se făcea într-a doișpea, poți s-o-nveți chiar dacă până atunci n-ai avut tangență cu materia asta, că decât să tocim vreo biologie sau alte alea mai bine ne învață el un obiect care are logică, și noi, dotați intelectual fiind, o să pricepem…În fine, aveam mari dubii, însă am mers pe mâna lui. Și am mers bine. În anul ăla a băgat tata la fizică în noi câtă franceză nu făcusem în patru ani (și credeți-mă, făcusem oleacă, la vreo doișpe ore pe săptămână, cu trei profesoare, ca să cuprindem tot). Cum în programa școlară era prevăzută o singură oră de fizică la profilul nostru, să ne vezi pe noi cum ne prezentam în fiecare zi la laborator la tata, ca niște oi bete, ca să ne-nvețe cum stă treaba cu electronii care vin așa, fuguța, și se aranjează în jurul nucleului, și uneori rânduiala lor se mai modifică…Dacă vreun cunoscător ar fi asistat la aceste ore de pregătire, pot sa pun mâna-n foc, ar fi leșinat de râs măcar de douăzeci de ori în cincizeci de minute. Unde mai pui că eu și cu Vasi, eterna mea colegă de bancă și vecină în cartier, făceam suplimentar și acasă, că eram nițel mai lente…:))) Era râsu’-plânsu’. Într-o cameră tata avea la meditații elevi care urmau să dea admiterea la medicină, în alta pe noi…nu vreau să-mi închipui cum trăia el trecerea de la viitori mediciniști la niște filoloage…:))) Încet-încet (dar ce zic eu încet, că de fapt s-a întâmplat cu viteza luminii), am ajuns să mai avem câteva zile până la proba de foc. Tata zicea că suntem pregătiți. Nu știu pe cine încerca să convingă…pe el sau pe noi? Aveam totuși o singură mică problemă: în toată fizica aia atomică se afla un capitol, pe numele lui “reactorii”, care pare-se că nu avea vreo logică, în sensul în care trebuia învățat pe de rost, altă posibilitate nu exista. Și cum eu niciodată nu am excelat în acest sens, “toceala” n-a fost punctul meu forte, am intrat într-un nou episod de panică majoră. Avantajul meu a fost că de imaginație n-am dus lipsă vreodată. Așa că nu mi-a luat mult timp până să mă trăsnească ideea că TREBUIE să-mi redactez niscai copiuțe. Zis și făcut. Împreună cu Vasi, binențeles, am luat problema în mână și ne-am ocupat într-un mod deosebit de responsabil de dânsa (în pauzele de la Campionatul Mondial de fotbal, că nu ratam eu vreun meci...). Fițuicile noastre au fost mai exact niște cărticele micuțe (că măruțe n-aveau cum să fie, logic), capsate frumos, care la început aveau și un cuprins, să știm unde să căutăm, având în vedere că era un capitol destul de vast, pe care noi îl transcrisesem în integralitatea lui. A sosit și ziua “fatidică”. Bietul tata…a avut emoții mult mai mari decât noi. Fiind profesor în liceul în care învățasem și eu, nu a avut voie să intre în incintă pe perioada bacului, așa că s-a învârtit ca un leu în cușcă preț de câteva ceasuri, cu stomacul în gât și su sufletul pe-afară, mai ales că după începerea examenului subiectele deveniseră publice, deci era la curent că unul dintre ele era (și aici se aud bătăi de tobe!!!!) din capitolul REACTORI!!! El nu a știut în prealabil de copiuțe, n-am vrut să-i provoc neliniști și mai mari (s-ar fi gândit cu siguranță cum ar fi fost ca fi’sa să fie dată afară din bac, plus că m-ar fi pus să îi promit că nu intru cu ele în sală, iar eu pe tata nu puteam să-l refuz). Când într-un final am ieșit din încăperea de tortură, tata, roșu la chip, transpirat și tremurând (în condițiile în care el nu era tocmai o persoană emotivă – sau cel puțin nu o arăta oricând și oricui) , a început bombardamentul întrebărilor: “Acolo ce ați scris? La aia ce ați răspuns? La cealaltă cât v-a dat?” Noi, care ne simțeam de parcă participasem la maraton, îl priveam aiuriți, incapabili să articulăm vreun cuvânt inteligibil. Parcă îi văd și acum expresia feței, care spunea: “E clar, n-au făcut nimic, toată truda mea a fost în zadar…bine măcar că mai e o sesiune în toamnă…” Am reușit totuși să ne deblocăm, i-am explicat noi ce și cum am consemnat pe acolo, și s-a luminat. Aha…deci era bine, aveam șanse să luăm bacul “din prima”. După care s-a-ntunecat iar (eu deja mă gândeam: “săracul tata…a luat-o razna de la atâta stres…”): “Dar la subiectul din reactori ce ați scris?”, ne-a întrebat cu vocea trepidândă. Eu, extrem de încântată, cu un zâmbet până la urechi și înapoi: “Am copiat!!!” S-a înnegrit și mai rău. “Hai măi tata, că nu ne-a prins…” (mai exact s-au făcut profii că nu ne văd, că la cum circula broșura de la unul la altul ca porumbelul călător trebuia sa fii Andrea Bocelli să nu-ți dai seama ce se întâmplă…). În fine, am trecut repede peste episod că se părea că o scosesem la capăt și cu deosebita aia de fizică…și a urmat așteptarea rezultatelor. Care au venit ca un trăsnet!!!... V-am speriat? :))) Fiți pe pace, tot rămăsesem cu șansa să intrăm la Poli primii pe listă, în ordine alfabetică. Am luat 9!!!! Toți!!! Pardon, aproape toți! Că Alinuța a luat 10. Dar la ea nu se pune, că e dovada clară că geniile se arată lumii cam o data la o sută de ani. Adică a fost Eminescu și apoi ea (nu cred că își poate închipui cineva vreodată cât de mândru a fost tata de realizarea noastră…până s-a dus săracul ne-a dat exemplu tuturor claselor de real la care a mai predat…). (...) "

Buletin... permis... acte

Mărkuleți, am nevoie de un concediu!!!!! URGENT! Și lung! 😂😂😂 Că n-am fost eu niciodată cu toate țiglele pe casă, dar acum parcă se îngroașă gluma. Prea tare. Cred că am devenit coșmarul oricărei ființe umane care se apropie de mine (cu câinii mă împac, avem o comunicare foarte bună, incă nu l-am mușcat pe vreunul). Dacă totuși a scăpat careva, mă ocup de problemă negreșit. V-am spus că cel mai bine în viața asta mă pricep să enervez/terorizez oameni? Pe cuvânt, eu pot să-l scot lejer din pepeni și pe Dalai Lama. Și-n dublu exemplar.
Mă gândesc totuși că acum am o scuză. Sunt oleacă obosită. La modul că nu prea mai știu în ce zi suntem (ce neserioasă și doctorița asta de familie....o dată la câteva luni am și eu nevoie de ea pentru o amărâtă de adeverință și atunci nu își respectă programul - dacă lunea ar trebui să fie după-masă, unde umblă dezlegată la ora 3???!!! Aaaa....azi e marți, mă scuzați, încă nu am învățat bine de tot zilele săptămânii...dar chiar vă rog să mă iertați); fac crize de nervi că mi s-a stricat încărcătorul de la laptop dar sărmanul nu e băgat în priză; nu-mi merge nici afurisitul ăla de mail de serviciu decât pe telefon (cum naiba să am doar 9 mesaje când eu primesc 200 pe zi???!!!) - și cum puii mei să mă chinui eu să descarc N fișiere pe mobil, că eu n-am din ăla gen televizor că-s fată fină și cu pretenții, și mă dor și ochii-n cap că-i ecranul prea mic - dar eu sunt pe contul personal, pe care îl folosesc maxim o dată la zece ani, deci nu prea are cum să bubuie de răvașe electronice; și magazinul arată ca un coteț, că am fost și eu plecată câteva zile (știți voi, treaba cu moștenirea) și când m-am întors, în loc să stau și eu la o bârfă mică și la o cafea mare (sau invers, nu știu, că nu mi-a ieșit) ca să-mi vină pofta aia nebună de muncă, a trebuit să fac 30 de poze și 2 zile de scandal (mâine sunt din nou plecată din localitate, la ședință de data asta, deci avem pauză, dar revin joi!!!); și colac peste pupăză salata mea de varză a avut prea multă sare și iar o să rețin apa și-o să mă umflu și supa mea cu tăieței negri a avut și niște bucățele mici-mici-mici de morcov în compoziție și mie-mi ăsta-mi face rău la stomac - pentru că eu am stomacul în cap!!!
Și dacă nu era de ajuns, a trebuit să-mi schimb și buletinul și permisul! Plăcerea mea supremă: să fâțâi acte de la un birou la altul și să văd fețe mai acre decât a mea! Nici acum n-am înțeles de ce mămica lui Moș Crăciun îmi trebuie certificatele de naștere ale copiilor ca să-mi înlocuiesc CI-ul. "Dar nu-i problemă, nenea care ești tu drăguț și amabil de te-aș mânca tot dacă n-aș fi la dietă (mi-a zis doamna nutriționistă că n-am voie carne de om) că mă duc să le aduc. Chiar mă gândeam ce păcatele mele să fac eu până vine noaptea și mă bag la "lăluță". "Și să știi că nu vin după el peste 2 săptămâni, că mie-mi trebuie mai repede. Așa că ne vedem peste vreo 6 zile. Noi doi și buletinul meu. Că altfel devin irascibilă. Și nu-ți dorești, parol că nu-ți dorești!" Cred că figura mea a fost destul de expresivă, că s-a rezolvat conform solicitării mele. Păi chiar să nu mai sperii și eu pe nimeni? 😂😂😂
Mi-am recăpătat eu identitatea destul de repede (că ceva zile am fost a nimănui, copilul străzii cum s-ar spune), însă cred că musiu m-a afurisit puțin, așa, de "poftă". CĂ CÂND am aterizat în policlinică să-mi fac fișa medicală pentru carnet (recunosc, îmi făcusem deja "intrarea", că n-aveam disponibilitate să stau vreo 3 zile pe-acolo să mă poarte pe la 'nșpe cabinete - doar la oftalmologie, psihiatrie și neurologie trebuia să fiu prezentă personal - cred că știți și voi cum e), era să dau de belea. Culmea, aveam emoții la doamna doctor care se ocupă cu capul, dar când colo pe dânsa am șmecherit-o, i s-a părut că aș fi teafără în cerebel. Dar simpatica aia de asistentă de la oftalmo îmi zice că n-am văzut o literă (din aia mică, mică de tot). Fi-ți-ar slova de râs, că doar nu m-oi apuca de citit la volan! Așadar, trebuie să-l așteptăm pe domnul doctor (da, începe programul la 7, dar vine pe la 9, că-l stârnește să vadă mulți nătărăi la ușa lui), care probabil că o să mă declare inaptă din cauză că sunt mioapă. Se pare totuși că nu-s CHIAR AȘA de chioară, că m-am concentrat nițel și le-am văzut pe toate ticăloasele. Dar pentru că am avut onoarea să mă și stropească-n ochi cu ceva însuși medicul cel mai medic în persoană a trebuit să plătesc consultația. Asta nu-i problemă, că nu am eu pretenții să primesc gratis nimic, dar când mi-a spus că e 50 de lei, i-am dat 100 (că doar așa aveam - v-am mai spus că mă dau banii afară din casă 😂😂😂) și mi-a zis dat fișa, zicându-mi foarte senin: "Asta-i tot la mine, la revedere!", mi-a venit să-l mușc de cap! Băi, chiar așa pe față, cu atâta nesimțire, să-i introduc și să-i extroduc lu' tot neamul matale????!!!! Păi tu dacă vii la mine-n prăvălie și eu nu-ți dau restul că nu vrea sufletul meu, cam ce zici? Mă mai spală careva???!!! Mai nașpa a fost că a trebuit să tac și să înghit (ceea ce nu prea ma caracterizează), că altfel mă lăsa banditul fără permis.
Așa că mi-am luat și fișa (nici aici nu înteleg de ce ar fi trebuit să fac și un control ginecologic; dacă-s careșcumva infertilă nu am voie să conduc?; că dacă vreau să fac sex în mașină vă promit eu că trag pe dreapta întâi, nu prestez din mers!!!!).
Acum mai rămâne ca cineva de bună credință să-mi amintească și mie că pe 10 august trebuie să mă duc la Poliție cu dosarul. N-am nici cea mai mică șansă să țin minte, după cum decurg lucrurile în dovleacul meu,..
Și totuși s-a mai întamplat și o minune (eu mai ''pățesc" și din astea, mulțumesc lui Dumnezeu!): de 10 ani de când m-am măritat nu am reținut NICIODATĂ dacă ziua nașului e pe 15 sau pe 17 iulie. Cam pe 12-13 așa, o întrebam pe nașa ca să nu mă fac chiar de toată jena (nu de altceva, dar am cei mai mișto nași din galaxie - o să vă povestec odată și de ei, că-s prea faini). Băăăăi!!! Anul ăsta mi-am amintit! Singură!!! (Nu știu dacă nașu' și-a revenit încă din șoc..nașule, n-am intenționat să-ți fac cadou de ziua ta vreo comoție cerebrală, știi că te iubesc rău!).
Cam atât, că v-am zis că mâine plec dis-de-dimineață la "consfătuire", și durează și vreo 9 ceasuri, că noi avem multe să ne împărtășim. Așa că...haide bine pa! 😘

Așa tată, așa fiică...

Pentru că mi-au intrat piticii ăia mulți în cap și lucrez din greu la carte, mi-am cam lăsat blogul de izbeliște. Dar promit că revin cu povestea schimbării buletinului și a permisului auto (nu am divorțat, doar îmi expiră 😂), pentru că și aici a fost o poveste, normal! Până atunci, încă un fragmențel din viitoarea carte (să nu vă gândiți că v-o prezint pe toată aici și n-o mai luați când e gata, că eu mai revin la ce-am scris deja, în funcție de cum mi se mai ordonează și mie ideile prin cap - că e haos mare pe-acolo de obicei 😀):

"(...)Norocul meu a fost că tata, interacționând atâția ani, zi de zi, cu adolescenți, m-a înțeles. Așa cum m-a înțeles și când mi-am transformat camera într-un "sanctuar" heavy metal: cu pereții plini de postere lipite cu aracet, neapărat, ca să fiu sigură că nu vor dispărea de acolo decât cu tot cu tencuială, :))), cu bucăți de copaci adunate de prin păduri, pentru că aveau forme interesante. Sau când mai dispăreau bani din casă pentru că eu trebuia să am discografia completă a trupelor preferate, era un must have!
Și tot tata avea grijă să îi explice și mamei că e doar o perioadă, lovitura de la cap din fragedă pruncie nu necesită intervenție de specialitate, nu e cazul să apeleze la Paul, prietenul lor psihiatru. :)))
La primul contact cu rockoteca, pentru care mama îmi pregătise cu atenție un costum elegant, dresuri și pantofi, pe care eu "nu le-am văzut, că le-aș fi îmbrăcat, pe cuvânt!", din nou tatei i-a revenit sarcina de a detalia conceptul. Și motivele pentru care a doua zi de dimineață eu nu îmi mai puteam ridica scăfârlia de pe pernă, din cauză de gât înțepenit, și de ce genunchii mei arătau precum ai unui fotbalist înainte de retragerea din activitatea competițională.
Dar, exact cum a prezis Marku, odată cu începerea liceului (în care el, cum v-am spus, era profesor), epoca de răzvrătire a început să se estompeze. Parțial! Am renunțat doar la hainele de aurolac cazat în gară, la lanțuri, cruci și cranii, însă nicidecum la muzeul din spațiul meu intim și la sutele de casete cu muzica aia care speria vecinii din bloc. Pe asta nici măcar tata, un mare iubitor și cunoscător de muzică, n-o înțelegea. Țin minte cum îmi spunea, ironic și poznaș, totodată: " Fată, dacă pe tine asta te liniștește (chiar mă calmam ascultându-mi idolii), înseamnă că ceva nu-i în regulă la tine la mansardă!" Apoi, tot el, omul care întotdeauna a gândit orice chestiune din mai multe perspective, nu doar din cea a primului impuls, continua: "Pe de altă parte, dacă fac abstracție de răgetele îngrozitoare, care-mi zguduie puternic creierul, acordurile astea de chitară sunt geniale, dar nu le poate înțelege oricine". Erau multe lucruri pe care le înțelegeam doar noi doi...:(
Și dacă tot am ajuns la perioada liceului, o să vă spun că în acei patru ani m-a îndrăgostit de multe ori: de un băiat, de limba franceză, de literatură, de poeziile lui Minulescu, ale lui Bacovia și ale lui Baudelaire si de “Florile de mucigai” ale lui Arghezi… (și știu că va suna a blasfemie, însă pe Eminescu l-am urât cu pasiune). Deseori m-am identificat cu trăirile acestora, mai ales cu cele ale moldoveanului nostru din Bacău (...)
După cele expuse mai sus poate părea paradoxal ce urmează să spun, însă totuși pentru mine liceul nu a fost un “cimitir al tinereții mele”, ba dimpotrivă. A fost o perioadă pe care am trăit-o intens, de care m-am bucurat cu o plăcere nebună, în care am legat prietenii de durată (Alinuța – zisă Iepu(rașul) și Diana – cunoscută drept Heidi – fac parte și acum, după 24 de ani, dintre puținii prieteni – în adevăratul sens al cuvântului – pe care îi am), în ciuda faptului că am avut în permanență pe umeri povara, de data aceasta, de a fi “fata lui Markiewicz”, pe care nu-mi era permis să-l fac de rușine și la locul de muncă. Avusesem grijă de asta în perioada de dinainte. :) Culmea, nu tata mi-a pus această greutate în spate, ci chiar eu, cu exigența mea împinsă aproape întotdeauna până la extrem, inclusiv față de propria persoană. În ciuda celor relatate mai înainte, a firii mele rebele, mi-am respectat enorm de mult părinții, drept pentru care, pe toată perioada liceului, nu au mai fost solicitați vreodată le vreo întrevedere în cadrul căreia să li se explice ce “drăcării” am mai făcut. Pentru că nu mai făceam (cu mici excepții, pe care vi le voi povesti ulterior). Mă auto-tratasem de dependență. :) Nu, nu vreau să spun că renunțasem la rock (nu am făcut-o nici până acum, și nici nu am de gând), ci doar căpătasem un aspect mai uman, și nici nu mai aveam apucăturile lui Bruce Lee.
Așadar, perioada de care am început să vă povestesc a fost una obișnuită, zic eu, pentru orice adolescent.
Alegându-mi un profil de limbi străine (pentru că, așa cum v-am spus deja, aveam o totală repulsie pentru științele exacte – nici acum nu știu cum de am reușit să trec de proba de mate de la examenul de admitere, mă gândesc că a fost intervenția divină), am “mâncat pe pâine” franceză, engleză, latină – pe-asta n-am îndrăgit-o dar n-am avut de ales, venise la pachet – literatură română și universală.
Știu că e greu de crezut (probabil că nici eu n-aș crede dacă mi-ar povesti altcineva), dar pe tot parcursul liceului tata nu mi-a “băgat pile”. Mi-a pus în vedere foarte clar că tot ce fac trebuie să fac pe “spinarea” mea, pe propriile puteri. Probabil că ar fi fost foarte simplu să ne fi folosit de numele Markiewicz și să termin școala cu zece pe linie (oricum, fără să vreau să mă laud, am fost pe aproape), însă dacă ar fi fost așa, nu aș fi știut vreodată nici eu, nici ai mei, ce și cât pot de fapt.
Au existat însă trei situații în care intervenția tatei a fost necesară și binevenită:
1. Clasa în care învăța fi’sa lui Marku a avut parte de cei mai buni dascăli care existau la vremea aceea în oraș (exceptându-l pe el, pentru că era exclus, pentru amândoi, să-mi fie profesor).
2. Profii care ne predau “real” ne lăsau în pace, fuseseră anunțați că suntem “bâtă”, drept pentru care orele lor nici măcar nu le frecventam (nici noi nici ei – veneam de două ori pe trimestru să dăm o lucrare de control, copiată direct din manual, și uite-așa aveam noi toate (pot să spun toate pentru că aveam un singur băiat in clasă, vai de capul lui, săracul Teo…), binențeles, nota 10, și asta era. :))) Povestind despre asta fac o paranteză, pentru că îmi amintesc cum râdea tata de mine că, având media 10 pe linie și la mate și la fizică, și cum pe-atunci începuseră anumite facultăți să înlocuiască examenele cu concursul de dosare, aș putea intra prima la Politehnică. :) “Ce contează, tată, că ieși tot prima? Măcar pot să mă laud și eu câteva zile că fi’mea mi-a călcat pe urme, și-ncă în ce fel!”
3. În clasa a doișpea profu’ de fizică (“nenea Doru”, așa-i spuneam, pentru că-l știam de când aveam vreo doi ani) a trebuit să ne părăsească. Ajunsese inspector general și nu mai preda. Iar pentru noi erau doar două variante: să ne preia Stoica (iar dumnealui nu ținea sub nicio formă cont că la o clasă umană nu te poți aștepta să știe fizică la fel cum o stăpâneau cei de la info de exemplu, și nu ar fi avut nicio strângere de inimă în a ne lăsa corigente în prag de bacalaureat), sau tata. Alegerea era la mine. Am optat pentru a doua variantă, normal, m-am gândit că nu m-o lăsa tocmai propriul părinte repetentă…:)
Trebuie să recunosc, însă, că uneori profitam de faptul că îmi puteam permite să mă mai amuz din când în când și mai făceam câte o poznă nevinovată, mai ales că eu și tata eram foarte apropiați, ne povesteam toate cele, și știam că atâta vreme cât nu întrec măsura, am “concursul” lui (că era recunoscut ca fiind foarte hâtru și ștrengar adeseori).
Îmi amintesc dară că în clasa a noua am avut un prof de mate care chiar dorea să facă măcar un minim de materie cu noi. Ceea ce a și încercat. Nu mai știu cum a fost cu ceilalți, dar cu mine nu i-a ieșit. Fi’sa fiind la info, în clasa a doișpea (neexcelând deloc la fizică), și avându-l pe tata dirig, între el și al nostru domn Manolache exista un acord tacit: fiecare îl lasă în pace pe plodul celuilalt (ceea ce pentru tata însemna să nu lase fata cu pricina corigentă – cum cică ar fi meritat, având în vedere, repet, că frecventa un profil cât se poate de real – iar pentru al meu dascăl să îmi dea de rezolvat probleme cu un grad de dificultate de maxim clasa a doua. :) Până și eu știam cât fac 2+2, dacă mă lăsai să mă gândesc puțin. :))) Dar credeți că pentru mintea mea diabolică asta era de ajuns? Nici vorbă! Fiind totuși o elevă silitoare și cu simț civic, îmi făceam datoria de a șterge tabla. Până sus, sus de tot, că eu dacă fac o treabă o fac cu spirit de răspundere. Nimic ieșit din comun, nu? Păi am uitat să menționez că la ora de mate uniforma obligatorie pentru mine conținea o fustă atât de scurtă încât putea fi lesne confundată cu o batistă. Vă puteți cred imagina cum se brodea asta cu întinsul pe tablă ca să nu rămână vreun colțișor neșters.
Și tot legat de “superba” matematică, în următoarele două clase am avut parte de minunatul prof “Sadam” (era negricios și cu barbă, avea o înfățișare de arab), cu care am colaborat tot pe sistemul mai sus amintit (doua lucrări pe trimestru, nota 10 și doctoratul în aritmetică). Din păcate într-a doișpea ne-a lăsat și el…Cred că s-au aliniat planetele în anul ăla, altfel nu-mi explic. A fost înlocuit de un proaspăt absolvent de facultate, care, în mod cu totul firesc, dorea să-și facă meseria cu simț de răspundere. Nu mai știu exact ce treburi importante am avut eu de rezolvat, însă la prima oră pe care dânsul a ținut-o la clasa noastră am ajuns și eu pe la jumate…am intrat nonșalantă (ca să nu spun nesimțită), m-am dus în bancă, n-am apucat bine să mă așez că-l aud: “Domnișoara care a întârziat, la tablă vă rog! (Ceeeeeeee? Care tablă??!! Ce-i aia tablă??!! – mă întrebam eu, intrată deja în stare de mare șoc în cap). Cum vă numiți?” “Markiewicz”. “Bine, stați jos”. M-am așezat tâmpă, nu înțelesesem nimic, normal. Ajung acasă și îi povestesc pățania tatei (a-propos, câteodată mai aveam chef și eu să chiulesc, ca tot omul, și în prealabil validam cu tata, să nu spună că n-a știut), care nu se mai oprea din râs. Mda…destul de amuzant, dar chiar așa??!! Păi chiar așa, că pare-se că profii “veterani” din liceu îi făcuseră “botezul” fostului student. “Băi băiatule, vezi că la a doișpea G învață fi’sa lui Markiewicz! Să nu te pună necuratul s-o asculți vreodată, că-i vin nervii lui Marku, că ăsta-i nebun, nu se știe dacă te apucă trimestrul al doilea pe aici!” Aaaa…acum am înțeles…:))) (...)
"

Rock!!!

Mărkuleți, un scurt fragment din cartea pe care m-ați convins să o scriu. Da, am trecut la treabă! Vă mulțumesc și sper să nu vă dezamăgesc! 🤗

"....După terminarea ciclului primar, gimnaziul a venit împreună cu o schimbare destul de majoră de personalitate. Din fericire mi-am păstrat bunul obicei de a trata școala ca pe o prioritate, însă copilul cuminte și liniștit, care nu crea probleme și de la care cu greu scoteai vreun cuvânt în societate, s-a transformat într-un băiețoi bătăuș, care ajungea periodic acasă cu hainele rupte, cu glezne luxate, ai cărui părinți era chemați la discuții dese cu diriginta, pentru a fi informați despre cum bobocul lor de fată i-a rupt mâna lui Florin, i-a spart capul lui Silviu, i-a învinețit ochiul lui Virgil…și așa mai departe. Nu sunt lucruri cu care mândresc, dar cum trecutul nu poate fi schimbat, nu am decât să mi-l asum. Având în vedere, totuși, că nu am avut niciodată nota scăzută la purtare, mă consolez cu gândul că nu am fost chiar ATÂT de rea. Nu știu dacă ați remarcat, dar “ciocnirile” mele nu se întâmplau decât cu reprezentanți ai sexului opus, și să nu credeți că eu ieșeam vreodată neșifonată din vreo altercație.
Aproape de terminarea clasei a șaptea, când deja se presupune că ne mai maturizasem cu toții, am descoperit muzica rock, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar când spun rock, spun mai exact Metallica, Slayer, Sepultura, adică “greii” genului. Pasiunea asta a venit la pachet cu o schimbare de hobby-uri, de outfit, de trend. Era vremea la care abia apăruseră jeanșii, ciocatele, bocancii militărești, cu ținte și catarame cât mai țipătoare. Nici unele nu mi-au lipsit din garderobă. Problema era ca nici pantalonii, nici o geacă de jeans nu puteau fi purtați ca atare, era o blasfemie! Dacă hainele nu erau găurite în cel puțin câteva locuri, dacă nu atârnau ațele din ele, dacă nu purtau însemne cu cranii și oase, dacă nu aveau atașate și câteva lanțuri, nu te puteai numi rocker.
Cum tocmai ce vă spuneam, ajunsesem la o vârstă la care ne mai venise mintea la cap (sau cel puțin așa sperau cei mai în etate decât noi), ne hotărâserăm noi, între colegi, că, decât să ne batem, ar fi mai bine să fim prieteni. Asta a făcut ca într-o frumoasă zi Bogdan, unul dintre băieții care simțise din plin efectele furiei mele scăpate de sub control (și care, am aflat ulterior, că mă și simpatiza) s-a prezentat la școală cu un cadou special pentru mine: un craniu de oaie, de care ar fi “făcut rost” de la muzeul la care lucra tatăl lui. Cred că vă puteți imagina la ce grad de maturitate ajunsesem eu, având în vedere că l-am și crezut. :)))) La fel cum nu cred că vă puteți închipui încântarea mea aproape paroxistică la primirea acestui minunat dar. Din acel moment, Bogdan a devenit cel mai bun prieten al meu. Până a doua zi, când Șerban, alt coleg cu care făcusem deseori schimb de pumni, palme și picioare (acest comportament provenind, din partea lui, din faptul că, pare-se, și el avea o slăbiciune pentru mine – ce-i drept, cine ar fi putut să nu mă îndrăgească :))) – și pe care așa considera oportun să și-o manifeste, iar din partea mea probabil cauza era căzătura din pătuț de care v-am povestit ceva mai devreme :))), s-a prezentat mândru, înainte de începutul orelor, cu un superb lanț de la fântână. Doamne, de unde atâta noroc pe mine? Păi craniul de oaie, atașat lanțului cu pricina, au avut drept rezultat “colierul” perfect (și legarea unei strânse prietenii între noi trei). Nu, nu glumesc, nu vorbesc în metafore. Eu CHIAR am purtat ante-numitul colier. Se asorta PERFECT cu hainele zdrențuite, cu cămășile cadrilate pe care tata nu mai avea voie să le poarte, pentru că pusesem monopol pe ele (făceau parte din recuzita obligatorie a unui rocker care se respectă), și cu ciocatele îmblănite, purtate în miez de vară, pentru că nu mai reușisem s-o conving pe biata mama (care se afla aproape în permanență în stare de șoc) să-mi cumpere și o pereche de “sezon”, așa că am fost nevoită să mă adaptez situației…Ba, mai mult, pentru că mie îmi plăcea să îi fac din când în când vizite tatei la ore (el fiind profesor la unul dintre cele două licee renumite din județ) – era ca un fel de inspecție :))) – mă prezentam, inevitabil, cu accesoriile la purtător. Așezată în prima bancă, cu craniul la loc de cinste pe pupitru, ca să nu piardă careșcumva vreun amănunt din lecția zilei, eram extrem de mândră de privirile șocate pe care mi le aruncau, fără să se poată abține (era, de altfel, imposibil), participanții la oră. Priviri pe care eu, binențeles, le consideram pline de admirație și invidie, și, prin urmare, zâmbeam condescendent...."

Moștenirea. Partea a 2-a

Dragi Mărkuleți, după două zile în care am mișunat prin tot județul Botoșani mai ceva decât Poliția română când are razie, am ajuns acasă. Destul de victorioasă, aș spune. Cu creierii tocați precum un șnițel, cu ochii din cap asemănători cu cei ai unui câine turbat și cu un început de Parkinson, dar satisfăcută. 😂
Povestea e lungă, dar zic eu spumoasă. Din păcate nu la modul amuzant, însă totuși efervescentă. Și a început la casa alor mei, unde am scotocit frenetic, aproape compulsiv, după toate actele care consideram eu că-mi sunt necesare pentru a purcede la celebra succesiune. Zis și făcut. Am umplut un portbagaj de hârtii și m-am prezentat ca o floare ofilită la notar. Știu că v-am spus anterior că era vorba de un nene, însă v-am indus în "oroare". Era o notăreasă. O doamnă de nota 20. Care ne-a asigurat (și cred cu tărie că dumneaei era chiar convinsă de acest aspect) că ne lasă pe mâna lui nea Caisă, specialistul în succesiuni, tatăl lor cum ar veni. Care, vă amintiți, ne-a "încurajat" cu spirit de răspundere: mai devreme de un an nu rezolvăm nimic. Că a cercetat dânsul în programul cutare și a descoperit că biata mama nu s-a ocupat, împreună cu sora ei, plecată și ea la loc cu verdeață (că ultimii 4 ani au fost de super-ofertă, mi-au luat TOATE persoanele dragi copilăriei și adolescenței mele) de succesiunea după părinții lor. Ceea ce de porc! Mistreț, nu domestic! Că tre' să te ocupi matale, doamnă, s-o faci întâi pe asta. Și-o să fie nașpa, doamnă! Că trebuie să-ți aduni rudele rămase de la mătușa, un soț și doi veri, împrăștiați în diverse colțuri ale țării, și să purcedeți cu toții într-un orășel din Botoșani, că doar acolo puteți rezolva, că comuna unde au viețuit bunicii lu' matale aparține de acoloșa...eu în timpul ăsta căzusem de vreo 3 ori pe sub masă, noroc că am părul lung și mă extrăgea Bițișor repede de acolo. Când mi-a spus că voi avea nevoie și de certificatele de naștere ale bunicilor (născuți pe la 1900 toamna), cred că am avut și câteva momente de pierdere a cunoștinței. În fine, jap-jap 2 palme și-am revenit la crunta realitate. L-am afurisit în gând pe unchiul care mi-a spus că el are cerfuticatul de moștenitor al mătușii defuncte, deci pe cale de consecință trebuie să-l aibă și mama, deci să pun mâna să mă interesez. Unde bre???!!! Că mama nu și-a luat încărcătorul cu ea când a plecat, și are telefonul descărcat!!! Du-te la Primărie în comună, colea la bunici. De parcă succesiunea s-ar face la Primar, mi-am zis eu printre urări de bine. Da' mă duc, ce plm să fac...și să vezi circ dacă mă duc degeaba! Băi, nu m-am dus degeaba. Oameni ăia super-mega drăguți aveau o copie după certificat, pe care mi-au furnizat-o alături de alte acte de care habar n-aveam că-mi trebuie. Pupa-v-ar mama de deosebiți și de speciali!!!! Și iartă-mă unchiule că ți-am spus măscări în mintea mea tulburată...Haide Bițișor să căutăm notăreasa care-a făcut succesiunea acu' fix treișpe ani (Doamne-ajută să mai trăiască), să ne dea și nouă un duplicat după actul buclucaș! Hai mai repede, n-auzi că-i în alt oraș??? Acolo, alt șoc! Pozitiv! Între o grămadă de suflete care se călcau în picioare în incintă apare și fosta domnișoară Markiewicz, "trandafirul între flori, cu spini înțepători" (p'asta o știu dintr-o manea dedicație specială de la colegii mei, cărora le-am dat la schimb vreo lună de Rammstein și Sepultura, să le treacă pofta de glume 😂), resemnată la gândul că va aștepta 20 de ore...(Bițișor, du-te ia un cartuș de țigări, să avem). Dar, cum am ținut-o din șoc în electroșoc, în 10 minute o doamnă drăguță îmi furnizează actul mult dorit. Hai, să purcedem și la Oficiul Stării Civile (unde eliberarea unui act am aflat că durează, conform legislației în vigoare 3 zile lucrătoare, așa că trebuia să-l luăm luni. Iar noroc chior, domnul care se ocupa de chestiune, văzându-mă în pragul crizei de isterie, m-a servit, "încălcând" legile de kkt ale țării noastre). Și-am purces fericiți la specialistul mulii în succesiuni, care-a intrat instantaneu în depresie când i-am spus că am găsit toate actele. Cum vă spuneam și ieri, cred că omul suferă de tulburare bipolară. Ne zice că dacă am găsit actele așa repede e grav, și n-o să mai dureze un an, ci măcar vreo 2, și-l agasează faptul că noi suntem așa senini!!! Bă băiatule, tu nu ți-ai luat doza azi???!!! Ce plm mea vrei, să mă tăvălesc pe-aici ca muierea-n chinurile facerii, ai tu orgasm că mă tufi pe mine pe drumuri? Care ești tu frustrat, alienat și retard! A făcut ghiolbanul pe dracu-n paișpe și a găsit el o chichiță ca să ne bage bețe-n roate: certificatul de moștenitor al mamei nu e băgat în programului sufletului lui Sfântu Ilie, așa că nu putem să facem succesiunea. Păi și eu ce decedații tăi fac mă acum???!!! Nu știu, vă descurcați, o dați în judecată pe doamna notar care a făcut succesiunea dar a uitat să ducă procesul până la capăt. Ea de altfel poate rezolva problema, dar e șefa notarilor publici din județ și vă dați seama că nu ne permitem noi să-i spunem că a greșit...Să mori tu mă clăpăugule!!! Ia vezi poate totuși reușești, că altfel te dau pe tine-n judecată. Găsesc eu un motiv, să mor că găsesc! Și mor cu tine de gât, umflatul mulii mele! N-ai zis tu, porc de Guineea, că l-ai cunoscut pe tata? Atunci nu uita că numele Markiewicz încă deschide multe uși prin târg. Și una dintre ele s-ar putea să te bușească direct în mecla aia de infatuat! Haide că a funcționat! Să vezi ce repede a sunat la mama notarilor și ce repede a spus doamna că rezolvă dumneai tot, fără probleme...Doar că tu, taur turbat, ai rămas fără un client, și tare-ți sticleau ochișorii-n capul ăla de melc după un dosar grăsuț de succesiune!
Țeapă, fraiere, te pupă mama! Haide bine pa!

Cocalar de Botoșani

Dragii mei mărkuleți (sper să nu vă supărați dacă vă zic așa, dar îmi amintesc de numele meu frumos de domnișoară, la care-am renunțat de dragul lui Bițișor al meu 😂😂😂, în loc să-l fi obligat eu, ca o femeie puternică ce sunt, 🤣, să ia el bunătate de nume cu sonoritate), am nevoie de ajutor ca să-l facem celebru pe tatăl tuturor cocalarilor, cel mai prost din curtea școlii. Să vă explic: boul imperial vine de pe interzis, că n-a văzut semnul de sens unic (și chiar dacă l-ar fi văzut a zis că nu știe ce-nseamnă, retardul, să-i tuf tot neamul de la Adam încoace, și pe tâmpitul drogat care i-a dat reptilei permis), intră în mine, care circulam ca omul normal, regulamentar, pe sensul meu, că nici vreo stradă două nu mi-a luat tata și mie, și se dă jos cu gura mare tot el, că deh...ce-am căutat în fața lui, de ce nu l-am ocolit??? Păi pe unde să te ocolesc mă hapciupaliticule, că erai pe toată strada mă-tii de dizabilitat psihic!!! Unde mai pui că nevertebratul zice că are și cutie automată, și proasta de mine nu știe că te mai oprești în câte ceva când ai hidramată! Și eu tot hidramată am, mă cretinul din porumb!!!! Dar nu merge de capul ei, face ce-i zic eu!!! Păi măi aurolacule analfabet, noroc mare ai avut tu că mă grăbeam eu s-ajung eu înapoi la dom' notar (care, a-propos, cred că suferă de tulburare bipolară-dar cu povestea asta revin în episodul următor), că altfel și-acu erai pe la poliție, turbatu' dracu' care ești! Una peste alta, cred că-i bine c-am scăpat nebătută, la cât l-am afurisit de toate neamurile, și vii și decedate! Sau i-o fi fost teamă că aveam martori, că ieșise tot cartierul pe la geamuri de scandalul pe care-l făceam eu (trenul în gară e copil mic pe lângă gura mea 😂). Oricum, așa m-am răcorit...că mie-mi place cearta mai mult ca ciocolata. 🤣🤣🤣
Așadar, dacă nu vă e cu supărare, niște share-uri i-ar fi animalului de ajutor, să devină și el vedetă, fi-i-ar neamul de râs.

Moștenirea

Astăzi, pentru prima oară după multă vreme, am fost client în altă parte decât în prăvălia mea. Când zic a mea, vreau să spun doar că acolo-mi desfășor, cu "succesuri" nebănuite, activitatea. Că ai mei, fie-le țărâna ușoară, n-au avut bani să-mi cumpere și mie un marchet. Care-am fost eu un copil necăjit. Cred că tre' să purced repede la un psiholog, ca să mă bage de urgență-n hipnoză, să scoată dracii din mine și să mă vindece de traumă.  😂 Dar asta-i altă poveste. Cum vă spuneam, ia uite-mă pe mine-mama și cu tata calmului și a răbdării la un loc, trezită cu fața la cearceaf pe la ora 5, când până și stresanții ăia de guguștiuci erau cu plapuma-n cap, numai eu mă uitam tâmp, de la o distanță de 10 cm, cum dă cafeaua-n foc-venită de la vreo 400 de kilometri, (cu nervii din cap dansând pe ritmuri de heavy metal), în fața unui domn notar care nu se mai oprea din a-mi spune că ne pensionăm înainte să facem succesiunea, că o să avem nevoie de acte de la toate rudele pe care le-am avut eu vreodată, incluzându-l și pe Sobieski și pe toți românii cu care s-a cunoscut el! Băga-mi-aș eu plua în ea de succesiune, dom' notar, care l-ai cunoscut tu pe tata și-ai fost coleg de bancă cu Didicuț și cu Sulănuț, că n-o mai vreau! Ți-o las matale, să mănâncă și gura la copiii tăi, că ai mei are. Stați așa că nu merge-așa. Tre' să mă fac proprietăreasă, e musai! Unde mai pui că dom' notar are cunoștință că familia Markiewicz are rădăcinile lu' arborele genealogic adânc înfipte în glia patriei, deci sigur mai există niște proprietăți de care noi nu știm, și ne recomandă călduros să aflăm, că sigur îs scumpe și e păcat de dânsele. Breeee!!! N-auzi că nu mă interesează???!!!! Eu n-am paturi în casă, dorm pe teancuri de bani, n-am nevoieeeee!!! E drept,tăticu' mi-a zis că avea vreo paișpe castele și Banca Mondială era tot a lui, dar n-a vrut să facă paradă, așa că a preferat să înghită treij' de ani praf de cretă! Și maică-mea a fondat FMI-ul, dar i-a plăcut mai mult la Prefectura Botoșanilor.
Acuma...tre' să recunosc, fără nicio urmă de ironie sau sarcasm: dom' notar a fost incredibil de drăguț, amabil și săritor. Cred că e extraterestru, mi-am zis, în timp ce plecam gândindu-mă ce i-a trebuit mamei apartament și bunicilor casă, nu se inventase chiria pe vremea lor? 😁 Da dom' notar, mă duc și la Primărie, nu, sigur că nu aci-n oraș, că doar n-am mâncat rahat ca să am atâta noroc, și la CEC, și la mama lui Sfântu' Petru! Și m-am dus la Primărie. Acolo, alt șoc! Eu, pregătită de scandal (chiar m-am dat și cu parfumul cu aceeași titulatură). Că-mi calculasem cam așa: eu nu știu exact ce caut (am pierdut șirul după vreo 5 minute la notar), deci trebuie să atac precum leul turbat, ca să-i sperii pe ăia. 😂 Băi, n-am avut cu cine: de la paznic până la prim-secretar (sau ceva de genul), trecând prin aproape toate birourile din instituție, n-am avut cu cine să mă cert! Că toți au fost disponibili și doritori să mă ajute. Ceea ce au și făcut. Ori îmi dă cineva două trei patru palme ca să mă trezesc, ori am nimerit într-o realitate paralelă. Ori sunt în Moldova. De-aia mă îmi iubesc eu moldovenii mei!!! Că nimeni nu-i ca ei!
Haide bine pa, că mi-au venit clătitele moldovenești și mâine tre' s-ajung și la CEC.

Da, săru'mâna

Azi m-am trezit ciufută. De fapt, știind de aseară că n-o să "prind" decât maxim vreo 5 ore de somn, mă-nțelegi, îmi programasem deja starea, că eu sunt o persoană organizată, și-mi plac lucrurile clare și bine stabilite 😂. Zis și făcut! Pe la 5 jumate bântuiam pe străzi eu și vreo 2 mâțe. Ele se plimbau, eu plecam în "delegație" (cu asta le închid gura mai rapid copiilor din dotare, că-mi lipsește inspirația de a le povesti pe înțelesul lor ce-i ăla un meeting care durează vreo 10 ore, ce se dezbate, cu cine și de ce...deh, întrebări de copii emancipați). Norocul meu e că primele ființe bipede pe care le-am văzut la ora aia nesimțită au fost niște băieți. 😂 Ooo! Nu da cu pietre! Că-s băieții mei de mers la drum. Și de făcut bășcălie. Ce credeai? Uite-așa, după ce-am fost întâmpinată cu o cafea tare și un salut prietenos și foarte zgomotos, parcă mi-a mai venit oleacă pofta de viață. Și m-a tot ținut vreo oră. Până prin Colentina adică. Că pe-acolo mi s-a activat "capitalofobia". Încă era prea dimineață, așa că nu-mi amintesc dacă urările mele de bine (care includeau părți anatomice, rude, acte de perversiune și violență) au fost și cu sonor. În caz că am verbalizat...băieți, nu mă știți de ieri. 😂 Și-așa reacționează femeile puternice. 🤩 Știți, alea cu care până la urmă vă măritați voi. 😂 Acum înțelegi de ce mi-s dragi băieții ăștia? Că știu care-i rânduiala în lume. 😁😁😁
Revin, așadar: în stânga mașini, în dreapta mașini, în față mașini, în spate...tot mașini, a naibii coincidență! S-a dus draq abia regăsitul meu chef de viață. Și amabilitatea pe care oricum n-o irosesc pe oricine, că e stoc limitat, ca la promoții. Și-atunci o păstrez doar pentru clienții fideli.
Așa că a urmat o zi ca un scenariu din Ally McBeal. Ne pupăm, îmbrățișăm, și încurajăm, dar selectiv, că n-am trusa de machiaj la mine și n-am chef să-mi dispară tot fondul de ten, nu de altceva, dar mi se văd ridurile. Ca-n filmul cu avocați: fața mea devine acră, și, chiar dacă nu zic nimic, în capul meu se derulează câteva secvențe despre cum, dacă mai faci un pas înspre mine, o să te-mpiedici și-o să-ți rupi gâtul, sau te trăsnește ceva din înalturi, sau mă transform eu în karate kid și-ți fac rost de câteva fracturi multiple. Și-aș mai avea idei. Doar că, spre norocul meu dar mai ales al tău, ți-ai dat seama, după expresia mea "caldă", că e mai bine să-mi faci discret cu mâna de la 2-3 metri. (ți-am făcut și eu un semn care aduce a salut, că sunt totuși educată). Good boy/girl! Așa, nimeni nu va fi rănit. Deci nu trebuie să te uiți vreo câteva ceasuri bune peste umăr ca să fii sigur că nu vei fi atacat în mod brutal de-o ciufută antisocială trezită prea dimineață și adormită prea târziu. În fine, era invers dar ai prins ideea, nu?
"Da, săru'mâna!". 😂😂😂

Constanța...

Mărkuleți, v-am promis Constanța, deci voila! O primă parte. 😉

(...) Răstimpul petrecut pe litoral, în interes de serviciu, binențeles, :))), a fost, cred, una dintre cele mai mișto perioade ale vieții mele profesionale. Îmi amintesc cu mare nostalgie și melancolie fiecare zi, fiecare lacrimă și fiecare hohot de râs. Da, au fost din toate, alternate. Și a fost un vis frumos.
Iar tot ce s-a petrecut acolo a avut, inevitabil, legătură cu Cătălin, șefu’ adică, pentru că așa i-a rămas numele de atunci. :))) Pe cale de consecință, toate poveștile pe care vi le voi spune îl vor avea printre protagoniști. Și voi alege doar câteva, în caz contrar putând să scriu o carte doar despre viața la țărmul mării (unde, paradoxal, nu am stat nici doi ani încheiați). Dar, înainte să încep, trebuie să fac o foarte scurtă caracterizare a lui boss: un machedon extrem de pedant, de o inteligență sclipitoare, carismatic de nu se poate, deosebit de coleric, cu un limbaj foarte colorat, mic de stat dar cu un suflet enorm, pasionat de meseria sa, curios nevoie-mare, și care știe întotdeauna unde și când să te atingă, dacă își dorește. Cam ăsta e, în mare, șefu’.
Dar stați, TREBUIE să mai adaug ceva: cu ceva vreme înainte ca între noi să fie o relație de subordonare profesională, s-a legat una de amiciție. Asta, împreună cu sincera mea admirație pentru el, m-a făcut să fiu aproape obsedată de ideea de a nu-l dezamăgi, sau de a nu-l lăsa să înțeleagă niciun moment că profit în vreun fel de prietenia noastră. Și încă ceva, și gata, promit că trec la subiect. :))) Șefu’ a știut întotdeauna să facă diferența între muncă și distracție, dar să le și îmbine perfect pe amândouă. Ceea ce ne-a învățat și pe noi. A fost omul care dacă acum te porcăia de nu te spăla Dunărea toată și peste două minute te întreba dacă mergi cu el la capătul pământului, îi răspundeai fără să te gândești nicio secundă: “Da!” Și aveai și bagajele făcute. Dar…să trecem la subiect.
Eram pe șantier, adică încă nu dechisesem magazinul, când șeful ne-a arătat prima mostră a caracterului său vulcanic. :))) Eram în plin brief de dimineață, de la care nu făceam sub nicio formă rabat, când am început, în mod cu totul colegial, să ne certăm ca chiorii pe calculatoare, lize și alte active atât de necesare traiului în comun. Aia a fost…în vacarmul general care se crease, șefu’ s-a ridicat, și-a luat scaunul și l-a aruncat într-un perete, ne-a urat, pe un ton cel puțin strident, numai de bine, după care s-a retras în biroul personal, unde a aruncat și a spart diverse obiecte, printre cuvinte dulci care ne era adresate. Pe la noi s-a lăsat liniștea. De fapt era șoc, de-a dreptul. Și un pic de teamă înspre groază. Doar eu și încă doi colegi ne străduiam din răsputeri să nu râdem. Pentru că-l cunoșteam binișor, știam că se va calma mai repede decât s-a enervat. Pentru restul, terifiați, era însă ciudată detașarea noastră. Probabil că oamenii își calculau deja cam pe unde s-a putea angaja.
- Băi, ce facem? Mai stăm?...Plecăm?...îndrăznește unul dintre ei să spargă gheața.
- Stați aici, că se întoarce, și apoi îi pică iar dacă ne tirăm! i-am răspuns noi, cei trei.
În timpul acestei scurte conversații ușa de la sala de brief s-a deschis de vreo două ori, ocazii cu care am simțit câteva săgeți în spinare, urmate de ceva bufnituri și cuvinte de alint. A treia oară a fost cu noroc. S-a întors. Cuminte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și solicitându-ne să îl ignorăm, că el cu noi nu mai vorbește, doar se uită. De parcă șefu’ ar fi vreodată capabil să tacă. :))) Mai mult de treizeci de secunde. N-o să uit niciodată mirarea și nedumerirea de pe fețele colegilor, care chiar nu înțelegeau ce se îmtâmplă. Dar care s-au obișnuit pe parcurs.
Timpul a zburat, marea deschidere se apropia cu pași repezi (făcusem chiar și o probă, în care eu și textilele mele rupsesem gura târgului…eram pe val, ca la mare). Mai era mai puțin de o săptămână până la ziua cea mare, șefu’ plecat la capital la o ședință, noi harnici prin prăvălie. Eu, mândră toată de ce realizasem, am o discuție în contradictoriu, legată de boarfele care blocau accesul, cu una dintre colege. Mai-mai să ne păruim, însă i-am închis gura cu replica: “Mi-a dat voie șefu’!” Cel puțin așa am crezut eu. Că la revenirea de la București, împricinatul mă anunță să degajez, adică să-mi iau cârpele de pe unde le întinsesem eu ca să fac mare performanță economică. După o târguială scurtă, în care eu i-am spus că îmi afectează cifra, iar el mi-a răspuns că mai bine pe-a mea decât pe-a colegei (care vindea produse de larg consum, nu țoale), am plecat acasă. Unde am decretat că îmi voi prezenta demisia! Și am plâns. Mult! De seara până pe la patru ale nopții. Nu-i de mirare că a doua zi de dimineață, când am sosit la muncă, aveam două dungi în loc de ochi. Șefu’, care este foarte sensnibil la lacrimi, m-a întrebat numaidecât:
- Ce ai pățit??!!!
- Nimic, am mârâit eu!
A insistat, n-a scos-o la capăt cu mine, așa că mi-a urat un călduros “Dute-n plm!” și a plecat în treaba lui. A urmat brieful, în cursul căruia mie îmi tremura, vizibil, mâna pe cana de cafea, de oboseală dar mai ales de necaz. Ochii încă îmi jucau în lacrimi, așa că la final mi-a spus:
- Te-aștept în birou la mine!
- Nu vin!
- Măi femeie, ți-am zis să vii!
- Și eu am spus că nu! Ce-i așa greu de înțeles???!!! Aveam tupeu, că urma să-mi dau demisia. :)))
- Te rog!
Ei…așa mai merge, mi-am zis eu în timp ce mă îndreptam îmbufnată către locul în care fusesem solicitată. M-am așezat bățoasă pe scaun și am așteptat.
- Acum îmi spui ce ai pățit??!! Era evident că omul chiar se îngrijorase.
- Nimic! Ți-am mai zis!
- Băi Monkey (asta cu porecla e altă poveste, voi reveni asupra ei), ești tumefiată de cât ai bocit! Ce ți s-a întâmplat??!!
Pfff!!! Asta era chiar prea din cale-afară! Păi eu urlasem o noapte întreagă din cauza lui, și el mă întreabă senin care e problema???!!! Nu, se impune clar un nou șuvoi de lacrimi. La care i-am dat drumul imediat, și printre sughițuri am reușit să articulez:
- Eu m-am săturat! Îmi dai demisia! Mai stau până la deschidere, ca să nu spui că te las cu curu-n baltă și am plecat?
- Monkey, tu ești tâmpită??!!
- Nu, doar m-am săturat ca toată lumea să-și bage plua în gura mea în magazinul ăsta, cu tine în frunte!!
- Monkey, mă confunzi, eu nu mi-am băgat plua în gura ta! a încercat el o glumă…
- La figurat am zis-o, nu mă tufe, că n-am chef de prostiile tale, sunt supărată!!!
- Aste este evident, dar eu tot nu înțeleg de ce?!..
În fine, am binevoit să îi explic motivul pentru care eram așa de ofuscată, l-a umflat inițial râsul, dar a renunțat rapid că nu era momentul, după care a încercat să îmi demonstreze logica deciziei pe care o luase. Doar că o femeie isterică nu are rațiune. Și după ce s-a fript cu ciorbă, sulfa și-n iaurt. Așa că n-am pus eu botul la vrăjeala conform căreia după patru zile urma să mă lase să fac ce mă taie capul, eu cu țoalele mele.
- Da, așa mi-ai zis și acum o săptămână, și apoi te-ai răzgândit, că ți-a spus AIA! am bolborosit eu.
- Dar nu de asta m-am răzgândit!
- Ba da, lasă că știu eu!
- Monkey, mă jur că de luni faci ce vrei tu! Dar dă-mi răgaz până atunci, te rog! Fii înțelegătoare!
- Te juri?
- Da, mă jur, așa am ajuns!
- Bine, fie…zic eu și dau să plec.
- Acum unde plm pleci în halul ăsta? Să zică ăștia că cine știe ce ți-am făcut?! Stai naibii aici, te potolești, și abia după aia ieși!
Ceea ce am și făcut. Am mai rămas preț de câteva minute bune, timp în care șefu’ și-a văzut de treabă și eu am plâns, că mai aveam niște resturi, după care am purces să pun la punct ultimele detalii ale deschiderii. (...)