Constanța... din nou

Constanța...din nou

(...)am intrat într-un soi de rutină plăcută, întreruptă din când în când de tachinările lui Cătă, care avea o plăcere deosebită în a găsi fiecăruia punctul nevralgic și a îl “lovi” când ți-era lumea mai dragă…La mine era simplu: fire colerică, agitată, îmi sărea muștarul și dacă ploua afară…nu-i lua nimănui mult să mă scoată din pepeni. Cu-atât mai puțin lui șefu’, care nu rata nicio oportunitate…Iar eu îi promiteam de fiecare data că va veni momentul în care nu voi putea să mă abțin, și voi trece de la violența verbală la cea fizică…iar inevitabilul, până la urmă, s-a produs!

Era o după-amiază călduroasă de vară, într-o zi plină, în care aveam multe activități de desfășurat. Și eu, dar mai ales fetele mele. Pe care le lăsasem cuminți în prăvălie, să se ocupe de oareșcari sarcini importante care le fuseseră trasate, în timp ce eu îmi îndeplineam anumite obligații administrative, în birou. Dar, pentru că încrederea nu exclude controlul, mi-am rupt din timpul meu prețios pentru a scurtă verificare a statusului. Odată ajunsă la fața locului, șoc și groază!!!!! Perimetrul de lucru se prezenta sub forma unui haos total, dezordine, destrăbălare, nenorocire, ce mai…iar domnișoarele mele…ia-le de unde nu-s! Am aflat, pe drumul de retur către birou, că plecaseră la masă. Simplu, trebuiau să-și satisfacă nevoile fiziologice de bază, nu?

Așadar, cu tot sângele din organism urcat în zona capului, tremurând de nervi și înjurând printre dinți (sau nu), m-am repezit înapoi sus, în scopul de a le convoca la o mare ședință (a se citi scandal!!!). Și cum veneam eu val-vârtej, neagră de supărare, dau pur întâmplător peste șefu’, aflat în toane bune, și angajat într-o discuție amicală cu o colegă, în ușa biroului acesteia. Repet, dumnealui era persoana care nu lăsa vreo ocazie să treacă pe lângă, deci nu se putea dezminți nici de această dată. Drept pentru care, văzându-mă bolborosind singură, m-a luat în primire:

- Ce faci, Monkey, iar ești nebună?

- Șefu’, lasă-mă în plm în pace că n-am chef de prostii!!!!

- Haide, Monkey, tu nu vezi că umbli ca dementa vorbind singură pe aici?....Ce dracu’ ai mai pățit acum?...Nu ți se mai vând boarfele?...

- Șefu’!!!! În plm!!!! – dialogul a fost pe bază de multă anatomie – Lasă-mă naibii în pace că-s plină de draci, și dacă mă mai tufi și tu la creieri îți tuf și eu una de te leșin!!!

- Ha! Ha!

Dragilor, până aici mi-a fost. Autocontrolul nu s-a numărat niciodată printre multele mele calități. Drept pentru care i-am administrat, scurt, un mare pumn în stomac, cu toată setea, nervii și puterea pe care le-am avut eu la purtător atunci. Și cred că am avut ceva, pentru că, în timp ce mă înghesuiam să ajung mai repede la un telefon ca să adun gașca la circ, l-am văzut pe Cătă cum se lasă încetișor în jos, pe lângă perete. Nu am considerat că trebuie să dau atenție acestui amănunt…omul găsise ce căutase, nu? Așa că am ajuns la punctul meu de lucru, unde mă aștepta Grăsuța, aka mâna mea dreaptă (pe care și șefu’ o îndrăgea foarte mult). Până să apuc să îi spun că urmează să avem spectacol, am auzit de pe hol niște urlete care se apropiau amenințător, și am realizat că…va urma. Treaba era puțin, doar puțin, belită!!! Așa că m-am trântit pe un scaun, am tras-o pe Grăsuța drept scut și am apucat să-i spun:

- Grăsuțo, NU te miști de aici!!!! Orice ar fi!!!

Între timp, în open-space își face apariția șefu’, roșu la față și strigând cât îl țineau pe el plămânii:

- E nebunăăăăăăă!!!!! Cum dracu’ o suportați așa???!!!! Cum puteți să lucrați cu ea???!!!! Unde e???!!!! Asta m-a lovit!!!!!!

Pe parcursul acestor scandări m-a și remarcat, și a început între noi un joc de ping-pong, în care mingea era Grăsuța:

- Grăsuțo, dă-te la o parte!

- Nu te da!!!! Stai aici unde te-am pus!!!!

- Dă-te, n-auzi???!!! S-ajung la nebună!!!!!

- Dacă te dai….cu mine rămâi după aia! Cine e șefa ta????!!!!

Până la urmă s-a dat, că oi fi fost eu șefa, dar el era șeful…Așa că am rămas descoperită. Și n-am avut de ales decât să ridic picioarele, în semn de apărare:

- Dacă te apropii, dau!!! Să mor că dau!!!!

M-a crezut bietul om, tocmai ce-i cauzasem o pierdere temporară de cunoștință. Așa că a renunțat (am crezut eu). S-a întors cu spatele și a plecat, bodogănind și afurisindu-mă. Doar ca Grăsuța, cu spiritual ei fin de observație, a remarcat că sacoul lui era plin de var. De ce oare??...Și, drăguță cu era ea, îi spune:

- Șefu’, șefu’! Stați așa să va scutur că sunteți oleacă murdar!

- Păi da, în plm, că mi-a stricat asta și costumul!!!!

În timp ce presta activitatea de mai sus, Grăsuța, care nu era doar amabilă ci și foarte poznașă, se întoarce către mine și, arătându-mi că șefu’ era murdar nu doar pe sacou ci și pe partea din spate a pantalonilor, îmi spune chicotind în șoaptă:

- Mai departe nu mă bag…

Binențeles că eu, care pot trece foarte rapid de la o stare la alta, m-am pus pe un râs isteric, urmată și de ea, spre și mai marea enervare a lui șefu’, care, curios din fire, a dorit să știe de ce p…lui ne hlizim ca proastele. Nu puteam să-i spunem, că doar eram fete serioase, drept pentru care s-a iritat și mai rău și a plecat la fel cum a venit, adică țipând și urlând.

Nu știu când, pe parcursul derulării acestor evenimente, cineva apucase să le anunțe și pe cele două împricinate care mă stârniseră că trebuie să ajungă de urgență în sala de ședințe. Ideea e că veniseră, plouate și triste…știau ce va urma. Am luat-o și eu pe Grăsuța mea și am purces la tărăboi. În timp ce închideam ușa “cancelariei” am auzit din nou niscaiva strigăte venite din biroul vecin, cel în care avea domiciliul responsabilul cu securitatea magazinului:

- Săriți!!! Săriți!!!! Nebuna m-a lovit!!! Dați-o afară!!!!!!!!!!!

N-am dat atenție…fetele însă erau puțintel șocate…Dar a început circul. Răcnetele și afuriselile mele le-au acoperit pe cele ale lui șefu’. Îmi ieșisem din minți! Atâta lipsă de responsabilitate, atâta delăsare…așa ceva nu era posibil!!! Și dă-i și zbiară, amenință, izbește, dă cu pumnul în masă, fă spume și clăbuci!!! În mijlocul acestei reprezentații se deschide ușa și “don” Florică, “securistul” nostru, bagă capul înăuntru și, cu o mina foarte sobră (doar eu am putut vedea cât de tare se abținea să nu râdă) îmi spune:

- Monkey, afară!!!

Eu, care chiar n-aveam chef de glume, că abia mă pornisem, i-am răspuns:

- Bre, închideți naibii ușa că-mi pica și pe dumneavoastră!!!

- Monkey, tu n-auzi să ieși afară???!!! CUM ți-ai permis să dai în șefu’???!!!

Fetele mele, auzind asta, s-au îngălbenit de tot…nu știau ce să mai creadă…să se teamă în continuare de istericalele mele, sau să se bucure că scapă de nebună, care urma să fie data afară?...Eu, văzând că nu mă înțeleg omenește cu don Florică, acesta insistând în continuare să ies, m-am ridicat extrem de agasată cu gândul să închid ușa, eventual s-o și încui, că n-aveam poftă de spectatori, și-mi pierdeam și ideile de la atâtea întreruperi. Nu mi-a ieșit. Când m-am apropiat, domnul m-a prins de mână și m-a tras afară! Și acolo, ce să vezi! Pe lângă dânsul, și șefu’ și Motănelul, adică securistul adjunct!

- Ce-i, șefule, nu-mi faci față singur??!!! Ți-ai adus bodyguarzii??!! Hai, lăsați-mă dracu’ în pace, că vedeți că am treabă!!!!

Doar că nu m-a băgat niciunul în seamă, planul lor era deja făcut. Don Florică mi-a prins mâinile la spate, Motănelul făcea și el eforturi să mă determine să nu mă mai zbat…

- Don Cătălin, eu o țin, dumneavoastră dați-i!!!!

- Don Florică!!!! Dați-mi drumul!!!!!!!! Dacă nu mă lăsați vă dau un șut în …oaie!!!!

Remarcați vă rog politețea de care am dat dovadă. Eu nu vorbeam la pertu cu persoanele mai în vârstă!

Și, pentru că amenințările verbale nu au avut efect, am recurs la gesturi, am făcut ce am promis, am scăpat și am intrat râzând înapoi în sală. Unde mi-am amintit că eu de fapt trebuia să fac scandal, deci mi-am dat rapid un reset. Vă închipuiți că bietele copilele alea nu mai înțelegeau nimic…șefa lor, despre care știau ele că are ceva problemuțe la mansardă (dar parcă nu păruseră chiar atât de grave) ba răcnea, bă fumega, ba râdea, ba era dată afară, ba nu mai era…iar din sala vecină, despărțită de a noastră doar de un paravan, se auzeau câteva hihi-uri de la trioul masculin care asista cu încântare la teatru…

Până la urmă tot răul a fost spre bine…când șefu‘ a băgat, la final, și el, capul pe ușă, ne-a stins lumina și ne-a spus, în timp ce se pregătea să fugă, că spitalul de nebuni e mai încolo (chiar se afla în imediata apropiere a prăvăliei), nu am mai reușit să mă stăpânesc. Am izbucnit în hohote de râs, le-am zis fetelor să dispară repede până nu mă răzgândesc din nou și am plecat în treaba mea, adică să savurez o binemeritată țigară (...)