sâmbătă, 31 martie 2018

Ortodoxie sau ipocritodoxie?

De câte ori nu i-am mulțumit lui big boss că a ales să fiu catolică...Și de câte ori încă o s-o mai fac...
Departe de mine a avea pretenția să judec o religie. Și mai departe de mine bigotismul.
Dar nu pot să mă abțin în a mă întreba (pentru că recunosc, eu nu am citit Biblia), unde și când l-au întâlnit pe Dumnezeu babele alea cucernice, ortodoxe mai ceva ca Preafericitul, care debitează  cu titlu de lege supremă dogme "religioase" pe care dacă nu le respecți vei fi prăjit la foc mic într-un ceaun mare?
Oare credința nu ar trebui să însemne decență? Unde e decența când îl invoci cu sete pe necuratul pentru că ți-a luat locul la coadă la cozonaci de post sora ta ortodoxă, care nici ea nu servește cu ouă, brânză, lapte, dar te blagoslovește de toate neamurile, vii și răposate, pentru că era de fapt cu doi cozonaci înaintea ta!
Unde sunt decența și credința când te calci în picioare ca să pupi mai repede o icoană de care ți-a zis tanti Frosa că face minuni, în timp ce înjuri printre dinți, că te-ai plictisit de stat la încă o coadă. Parol, minunile există, dar nu le fac icoanele. Cel puțin nu singure.
Unde e credința când vă tociți genunchii prin biserici, ceasuri care vi se par zile, cu gândurile în cu totul altă parte decât la ce vă propovăduiește taica părintele, în cele mai multe cazuri și el plictisit de jobul pe care-l face din pur interes pecuniar. Chiar așa, stimate preot ortodox (cel care te simți, nu vreau să generalizez), unde-n Biblie, fie a și reeditată, și cu adăugiri, te-ndeamnă cineva să-ți lărgești și lungești buzunarele sutanei, să-ți arogi dreptul de a lăsa copii nebotezați și morți neîngropați, atunci când tariful stabilit după bunul tău plac nu poate fi onorat? Și dacă nășesc două suflete, și matale, cel ce ai puterea de a le da taina botezului, îmi spui, la final, că se dublează "factura", că au fost doi, și eu nu pot, sau nu vreau, înalte prelat, să fiu părtașă la evaziunea dumitale (că nu te-am văzut cu chitanțierul în mână), atunci ce faci? Îi "dezlegi" de botez? Așa e cu cele sfinte?
Răposatul meu tată, într-o discuție cu un preot catolic misionar, i-a adresat acestuia două întrebări ale căror răspunsuri au fost geniale, prin asumare și sinceritatea lor brută, neprelucrată:
1. "Cum poți tu, părinte, om ca și mine, să-mi oferi iertarea divină prin intermediul spovezii?". "Iertarea lui Dumnezeu ți-o câștigi tu, prin faptul că ai atâta putere să-ți arăți în fața unui om ca și tine cele mai intime și ascunse taine ale sufletului tău!". Parcă ar avea sens, nu?
2. În contextul în care preoții catolici nu au voie să se căsătorească: "Părinte, ești și tu bărbat până la urmă...". "Fiule, religia nu-mi dă voie să mă căsătoresc (atât)". Genial!!! Câtă transparență, ce recunoaștere a condiției umane, ce lipsă de ipocrizie și de orgoliu!
Știați că la catolici, un preot nu-și arogă dreptul de a-ți refuza taina împărtășaniei, în funcție de ierarhizarea păcatelor pe care le-ai făcut? Și singurul caz în care are nevoie de o dispensă specială este atunci când ai făcut, cu bună știință, o crimă sau un avort? Pentru că, indiferent cât de mare ți-e păcatul, ideea e să-ți pară rău ție, omul care susții că ești credincios. Atât de simplu.
Mâine o să PASC (fericită, sper). Și nu e nevoie să trec nici pe sub masă, nici pe sub vreun alt obiect de mobilier, nici să-mi petrec nopți de veghe la biserică tocând mărunt restul de enoriași (cu ce s-a îmbrăcat, cu cine s-a culcat/trezit, etc). Trebuie doar ca pe lângă corp, să-mi iau cu mine și mintea și sufletul, ca să primească și ele lumină și un pic de liniște...

vineri, 30 martie 2018

Gura lumii

"Pentru unii mumă, pentru alții ciumă". Expresia care mă definește. Sunt duală? E posibil. E ăsta un lucru rău? Iarăși e posibil. Cert e însă că nu-i om în lume care să decidă asta. Așa că...om fiind și eu, habar n-am care e răspunsul. Și nu știu dacă să mă amuz sau să mă enervez că am pierdut mult prea multă vreme căutându-l. Și căutându-l unde nu trebuie. Adică în părerea celorlalți. Mi-am făcut procese de conștiință când m-au catalogat drept o scorpie fără inimă, am simțit presiunea statutului de "mamă", m-am bucurat de roadele rolului de "profesor" am plâns de ciudă pentru eșecurile care de multe ori nu au fost ale mele, mi-a bătut inima mai tare la fiecare vorbă ce aducea cu sine recunoaștere și recunoștință. Și am luat-o de la capăt, iar și iar, învârtindu-mă bezmetică în același cerc vicios. Și mult mi-a luat să pot să-l sparg. Energie, lacrimi, regrete, furie, încăpățânare, toate echivalate în ani din viață. Îmi pare rău? Nu (din fericire, uitându-mă înapoi, je ne regrette rien). Nu-mi pare rău, pentru că am reușit. Caruselul ăsta nu mai e de mine, am crescut. Am devenit egocentrică? Nici pe de parte. M-au educat și m-am autoeducat? Da! Am învățat să nu-mi mai pese. De orice, de oricine, oricând, oriunde. Nu sunt importantă pentru oricine, pentru toți, nici nu vreau, și dacă aș vrea, ar fi peste imposibil. Și atunci de ce toți ar fi importanți pentru mine? Cu păreri și judecăți, sfaturi.. Mi-e de ajuns și mi-e corect să pot privi în față. Oricând, oriunde, pe oricine. Și-n "bula" mea nu mai au loc decât părerile și sfaturile câtorva. Unii nu mai sunt aici, alții sunt și le mulțumesc că sunt. Puțini, dar sunt. Calitate, nu cantitate. Pentru ei, nu sunt nici mumă, nici ciumă. Sunt eu, a naibii de imperfectă, și totuși iubibilă. 😁 Modestă și arogantă, puternică și slabă. Dar întotdeauna eu, așa cum am învățat. Și dacă ți-o "trag", înseamnă că m-am gândit bine la asta, și dacă-ți zâmbesc o fac cu tot sufletul. Sunt omul extremelor? Poate că da, dar n-o să te lovesc niciodată zâmbind. Și nici n-o să zâmbesc lovindu-te.

joi, 29 martie 2018

Job sau familie?

Ieri vorbeam cu un prieten căruia îi ziceam că mă flatează, pentru că îmi spunea că nu e la îndemâna oricui să aibă vreo 300 de oameni în subordine.
N-am vrut niciodată să par altceva sau altcineva decât ceea ce sunt, așa că ce voi spune în continuare nu e o încercare de a-mi promova imaginea (că-s mulțumită cu ea și cu mine), ci doar modul în care gândesc și acționez eu: nu mai consider demult că am X oameni în subordine, cred cu tărie că am colegi, uneori prieteni, de care răspund, cu care fac chestii mișto, cu care mă cert, mă împac, râd și plâng.
Într-adevăr, am spus-o de multe ori, și o voi mai spune, cel mai greu lucru în jobul meu este să lucrezi cu oamenii. Pentru că suntem atât de diferiți, pentru că toți avem toane, emoții, pretenții, probleme...și e și mai greu, (nu, e imposibil), să mulțumești simultan 2 oameni, apoi câteva sute...dar dacă nu obosești să explici asta de câte mii de ori e nevoie, dacă ai un pic de disponibiltate să vezi și să arăți omul din spatele funcției (că o fi ea sus sau jos), atunci e la îndemână. Și dacă-ți place ce faci, dacă dimineața te trezești și nu înjuri în gând soarta nenorocită care te trimite iar la muncă 😁, atunci e și mai la îndemână.
Când eram încă în liceu, cineva mi-a spus că va sosi momentul în care va trebui să aleg: carieră sau familie. Mult timp am trăit cu teama asta. Îmi doream un job fain, care să mă provoace și care să-mi asigure și confortul material cu care, fiind un copil foarte alintat, am fost obișnuită până să mă desprind de ai mei, dar îmi doream și să am cu cine împărți satisfacțiile și necazurile de care aș fi avut parte la jobul mult visat.
Știu că sună a clișeu, însă uneori clișeele ascund realități: dacă îți dorești ceva mult, mult de tot, atunci ceva-ul ăla se va întâmpla. E divinitate,  încăpățânare, trudă, speranță, dorință. Secretul e cum le dozezi, pe ultimele 4. 😉

miercuri, 28 martie 2018

Prieteni vechi și noi

Una din "maximele" de pe FB 😁 spune că prietenii sunt persoanele alea care, după ce nu se întâlnesc o bună perioadă de timp, în momentul revederii se comportă ca și cum s-ar fi văzut, de fapt, în urmă cu doar câteva minute. Sau, whatever, ceva de genul.
Da, cred că și asta poate fi o definiție a prieteniei. După multe "prietenii" trecute ca trenul prin gară (sau chiar haltă) îmi dau seama că prietenii sunt oamenii ăia cu care mai poți fi copil, de care viața te-a despărțit fizic, de care îți spui de multe ori că o să-ți faci timp doar ca să vezi dacă sunt bine (și de prea puține ori mergi cu intenția până la capăt...). Da, sunt cei cu care, de cele mai multe ori, te vezi atât de rar, dar cu care poți fi tu; în fața cărora sufletul tău nu poartă mască; cei pentru care ești prieten și atât (pentru care nu contează nici poziția socială, nici o funcție, nici niște haine de firmă,  nici dacă ești gras sau slab...și lista poate continua).
Însă prieteni mai înseamnă și oamenii ăia mișto pe care, deși îi cunoști de puțină vreme, se lipesc de sufletul tău. Pentru că, din nou, cu ei poți fi tu. În toate ipostazele tale: copilul răsfățat, adultul cu probleme, cu nervi, cu bucurii, cu tristeți.
Prieten? E cel cu care te găsești vorbind nimicuri așa...pe nepusă-masă, și ți se pare atât de natural. E cel pe care îl simți lângă tine, chiar dacă e al naibii de departe.
Să fiți bine, prietenii mei dragi, de-atunci și de-acum.

Gânduri

O perioadă din aia grea... în care parcă toate îți merg alandala, în care ți le iei pe bandă, la pachet... sau cum vrei să îi zici situației...
Și ai impresia că ești pe cont propriu, tu cu tine, și n-ai ce sfat să-ți dai. Și nu vrei să disperi, dar o faci. Repede și sigur. Că nemernica asta e mai puternică decât tine. Teama că n-o să poți s-o scoți la capăt îți depășește autocontrolul.
Te simți cu un picior jumate în prăpastie. Și parcă golul de dedesubt te strigă: "Hai, vino, să terminăm bâlciul, că nu mă poți învinge!". Și singur nu poți. Cât de puternic ai fi, uneori NU poți.
În momentele astea de panică, de frică, de furie, în amalgamul ăsta de sentimente care nu-ți dau pace... Dumnezeu uneori trimite îngeri. Nu-mi stă în fire să folosesc cuvinte mari... și nu o fac nici acum. Dar în viața mea au existat oameni-îngeri. Oamenii ăia atât de frumoși, atât de calzi, atât de aproape încât par ireali... oamenii ăia care au încercat să mă tragă afară din prăpastie. Atât. Fără să îmi ceară nimic în schimb. Cred că sunt făcuți doar din suflet. Și atât. Și îi iubesc. E tot ce le pot da "la schimb".
Dar din păcate... iubirea mea a devenit toxică. Iubirea mea obosește, că-i posesivă și agitată... Iubirea mea e nevoie de atenție, poate (sigur) prea multă.
Mi-e frică. Tare! Mi-e frică de singurătate. Mi-e frică să mai pierd oameni. Mi-e teamă când văd că pe cei pe care nu mi-i ia Dumnezeu îi alung eu. Cu cât vreau mai mult să îi țin lângă mine, cu atât îi îndepărtez... Și mă doare, că nu vreau asta! Multă vreme nu am vrut să accept. Am bravat! Am purtat măști. Mi-am spus că eu cu mine putem orice. Și a venit momentul când am realizat că nu e așa. Că măștile sunt prea grele. Că am nevoie de ajutor. Dar n-am știu cum să-l cer. Și am făcut-o, oricum, prea târziu. Oamenii mei frumoși și calzi au plecat, scârbiți... Amintirea asta le-am lăsat-o... Zâmbetele s-au transformat în lacrimi amare, cuvintele dulci au devenit vorbe grele, iubirea e ură și dispreț... E așa greu să trăiești cu asta... E așa greu să nu știi cum să faci... să-ți dorești din suflet să faci bine și să iasă numai rău... Să strigi după ajutor și să nu te audă nimeni... Să fii luat în râs când pe tine te doare-n adâncul sufletului... E cumplit să adormi plângând și să te trezești plângând. E îngrozitor să simți că nu mai ai de ce te agăța. E oribil sentimentul de vină.

Gripă

Hei, dragilor! O mai fi vreun român slobod sau îs toți grămadă la "Matei Balș", la mă-sa și la tac-su, să se testeze?... Da' ...