marți, 31 iulie 2018

Primul chef

Vă amintiți cum vă spuneam că debutul șederii mele în capitală a fost unul dificil (mai ales că prima vizită pe care am făcut-o când am ajuns acolo a fost la spital, fiind proaspăt mușcată de un câine…). Și nu doar la muncă, ci și acasă, unde în fiecare seară noi trei, locatarele apartamentului, ne întâlneam după serviciu pentru a ne plânge iubirile pierdute (da, binențeles că toate sufeream din dragoste). Și cum bâzâitul fără băutură e ca baba fără moș, ne asezonam tânguielile cu câte un pahar de gin tonic, într-un mod ritualic. Știu, probabil că deja vă întrebați dacă va urma și o narațiune despre cum am ajuns la dezintoxicare. N-a fost cazul, la un moment ne-am potolit. Doar că mai avem de depănat până atunci…După o vreme am remarcat că ginul merge și fără tonic. Și îl serveam ca atare. Numai că într-o seară ne-am ospătat și cu câteva felii de salam “nemțesc”, după care ne-a fost taaaare rău (drept pentru care am hotărât ca pe viitor să renunțăm la mezeluri, nu fac bine la stomac). A doua zi aveam examen. Nu m-am putut prezenta, pe motiv că dacă mă ridicam din pat aveam stări de vertij și de grețuri matinale. Așa că, neștiind ce să fac pentru a scăpa măcar de suferința fizică, l-am sunat pe tata, l-am asigurat că nu sunt gravidă ci doar mahmură, și l-am întrebat încotro s-o apuc. Mi-a explicat ce tratament să-mi aplic și în câteva ceasuri am fost ca nouă (și până la urmă am făcut rost și de o restanță pe bune).
Dacă am început să rememorez “tabieturile” noastre de la domiciliu, trebuie să vă spun și basmul primului chef pe care l-am dat în apartamentul nostru. Contextul era următorul: sărbătoarea Sfântului Ioan (adică onomastica mea), eu îndrăgostită între timp de un coleg din departamentul vecin, de la muncă (în care lucra și Mișu, prietenul Alinuței, și Raluca, amorezată la rândul de ei de Dan, camard cu sus-numiții), și tot eu, chioară de-mi puteai băga degetele-n ochi fără să-mi dau seama. Aici fac din nou o paranteză, pentru a vă spune că acest ultim amănunt e foarte important. Cu ceva vreme înainte de eveniment eu îmi spărsesem ochelarii. La dioptriile mele lentilele, ca să nu arate ca niște funduri de borcan trebuiau subțiate foarte mult, ceea ce însemna că și costau la fel de mult, banii nu mă dădeau afară din casă, deci a durat până să-i înlocuiesc. Eram de râsu’-plânsu’, mă izbeam de pereți prin casă ce mai…Și cam în acea perioadă am avut și revelația de a mă fi înamorat. În fiecare seară le explicam fetelor cât de drăguț, de frumușel și de pofticios este Robert, și nu înțelegeam nedumerirea de pe fețele lor.
Acestea fiind spuse, revin la subiect: imediat după ce am luat decizia de a mă aniversa așa cum se cuvine, am făcut lista invitaților, începând, desigur, cu cei trei colegi-vecini, Alinuța și Raluca. Și alți câțiva, total neimportanți. A sosit și seara mult-așteptată, mare bairam, băutură multă, am zis noi, dar care s-a terminat repede…așa că s-a impus ca eu și Raluca să mergem la non-stop-ul de lângă bloc să reaprovizionăm, eu ca o gazdă bună ce mă aflam, ea ca o prietenă de încredere care nu m-a lăsat să umblu noaptea singură pe străzi. Zis și făcut. Am rezolvat problema rapid, iar când am revenit mi s-a părut de bun-simț să-i întorc favoarea, adică să am, la rândul meu, grijă de ea. Când am încercat să intrăm înapoi în casă dar am avut oareșcari dificultăți în deschiderea ușii, pentru că Heidi se afla într-un moment de tandrețe pe covorul din hol cu Dan (tipul la care v-am spus ca jinduia Raluca), fapt care mie mi s-a părut foarte firesc (deși nu auzisem în prealabil de vreo atracție între cei doi), dar dânsei evident că nu, și mi-a spus:
- Eu o să plec acasă! i-am răspuns numaidecât:
- Cum să pleci???!! Distracția abia a început!
- Nu, sunt obosită, vreau să merg la mine să mă odihnesc! Eu nu înțelegeam nici să mă pici cu ceară. Și nu am scuza că aș fi băut, că nu consumasem cine știe ce…eram doar prostuță uneori.
- Vai, dar nu te pot lăsa să pleci!!! E noapte, sunt atâtea pericole!!! Rămâi neapărat și te repauzezi aici, fără probleme!!! insistam eu pășind calmă peste Heidi și Dan.
Nu știu dacă până la final a reușit să scape, am abandonat-o rapid, aveam și eu invitatul meu special de care trebuia să mă ocup. Ceea ce am și făcut. Cu spirit de răspundere. Nu m-am mai dezlipit toată noaptea de el. Problema a fost a doua zi de dimineață, când m-am trezit cu el pe perna mea. Și, cât de mioapă eram eu, de la distanța aceea mi-am dat seama că toate însușirile fizice pe care i le atribuisem până atunci erau false (cel puțin din punctual meu de vedere; nu spun acum că băiatul era urât, oricum asta este o chestiune tare relativă, ci doar că mie de fapt nu îmi plăcea; doar că am realizat puțin mai tardiv). Am fugit în camerele fetelor, le-am trezit și le-am convocat la bucătărie, unde era sala noastră de ședințe:
- Băăăăăiiii!!! Ce-am făcut????!!!! Voi nu sunteți întregi la minte???!!! De ce m-ați lăsat???!!! Binențeles, ele erau principalele vinovate…
- Păi da’ n-ai zis tu că e un dulce și un scump și are “ochi de căprioară”?!!! mi-au răspuns ele răzând cu lacrimi.
- Mda…foarte amuzant! Măcar eu n-am avut ochelari, dar voi ce scuză aveți???!!!
- Noi am încercat să-ți sugerăm că nu suntem de accord cu tine, dar n-ai vrut să înțelegi! Acum culege ce-ai semănat!
- Intelectualelor ce sunteți! le-am spus eu trântindu ușa după mine, poate se trezește și căpriorul să plece de la mine de acasă.
S-a dezmeticit, i-am spus că eu am o treabă foarte importantă de făcut și l-am poftit să meargă la domiciliul lui. Și asta a fost. De a doua zi, la muncă, într-un mod extrem de matur, nu l-am mai băgat în seamă.
Chestiunea acesta fiind rezolvată, a urmat Heidi la “cancelarie”:
- Dar tu ce făceai întinsă cu Dan pe hol, panaramo care ești???!!!! Că nu ne-ai spus că ai “bucurii” la el!
- Păi n-am!
- Păi și-atunci?...
- Nu știu, că eram “obosită”.
Aha…măcar bine că nu fusese ceva serios, puteam s-o pun în temă și pe Raluca…Doar că am făcut asta în propriul meu stil și, firește, n-a fost tocmai drăguț!
Și anume: la două-trei seri după marea destrăbălare, Dan și pretendenta lui au venit pe la noi să recupereze un casetofon (da, încă mai existau!). Ne-am întins la vorbă, și, din una în alta, am ajuns la o discuție despre câini și despre cât de mult îmi plac mie. Și am aflat că și lui. Și că deținea doi ciobănești mioritici. La el în apartament (deh, fiecare cu “fluturii” lui…), situau nu departe de noi. Pe care urma să îi scoată la plimbarea de seară:
- Vrei să vii cu noi să îi vezi?
- Normaaaal! am zis eu repezindu-mă deja către ușă.
Și duși am fost. Toți trei. După ce am aerisit cățeii, am urcat în casa omului, eu cu scopul de a mă prosti cu ei, iar Ralu cu Dan. Ideea era, cred, că pentru a se produce a doua acțiune trebuia să părăsesc eu întâi incinta. Ceea ce nu planificam să fac prea curând, între mine și namile fusese dragoste la prime vedere, nu ne puteam despărți așa ușor. A așteptat fata cât a așteptat, după care a început să bată niște a-popos-uri fine (prea subtile pentru mine):
- Eu o să plec…
Nu știu Dan ce i-a răspuns, cert este că eu nu auzeam, nu vedeam. De fapt, deslușeam ceva, dar sinapsele au avut loc abia a doua zi. Așa că, după ce a repetat această frază de câteva ori, la intervale destul de mari de timp, aștepând probabil, să spun că mă mișc eu, sau că măcar plec împreună cu ea – eu neavând de gând să fac nici una nici alta – fata s-a retras până la urmă…Cred că au trecut ceva ceasuri bune până să-mi dau seama că nu mai e acolo. Și mi-am zis că ar trebui să dispar și eu…Doar că ne aflam în miez de noapte, așa că după niște calcule făcute în grabă am hotărât laolaltă cu stăpânul “cățelușilor” să rămân acolo până dimineață. Ceea ce am și făcut, și parol că nu s-a întâmplat nimic în afară de nani-nani. Mă cunoașteți deja, știți că v-aș spune…dar n-am ce!
Ba da! Dimineață el trebuia să ajungă la muncă la ora șase, eu pe la nouă că aveam un curs. Nu avea deci rost să plec acasă cu noaptea în cap, mai puteam dormi vreo două ore. M-a rugat doar atât:
- Eu sunt în întârziere deja, crezi că poți duce tu câinii afară înainte să pleci?
- Sigur că da, e plăcerea mea.
- În regulă, uite cheia, dar vezi să nu încui ușa de două ori, că se blochează. Și când îi aduci înapoi să-i bagi în camera lor, că eu nu-i las singuri prin toată casa, fac dezastru…
- Da…am zis eu chioară de somn.
N-am făcut nimic din ce mi-a spus. M-am întors de afară și am meșterit vreo jumătate de oră până să intru în casă (inevitabilul de produsese, yala se blocase), timp în care vecinii care plecau la muncă mă priveau foarte suspicios (ce-i drept, dacă nu aveam animalele cu mine putea lesne părea că vreau să dau vreo spargere). Până la urmă am reușit, doar că deja zăbovisem și eu prea mult, așa că le-am făcut vânt în casă (în toată casa), am încuiat (tot de două ori) și am fugit la mine să mă schimb și să ajung și în timp util la curs (care avea loc la muncă). Înainte să intru în sală însă, am avut grijă să cobor în department la Dan și, de față cu toți colegii lui (implicit și cu Raluca), să îi spun, senină:
- Poftim, ți-am adus cheile!
Nu, nu sunt rea. Tot timpul. Uneori sunt doar blondă. Și atât.

Facultate


Nu vreți să știți de câte ori m-am gândit și m-am răzgândit până să mă hotărăsc ce facultate să frecventez. Nu că mă așteptau toate pe mine cu “brațele” deschise dar…am trecut de la litere la jurnalism, la psihologie, la drept (mă apucasem chiar de învățat istoria românilor – de tocit, de fapt, ce-mi “plăcea” mie mai mult și mai mult…). Până la urmă m-am hotărât ca istoria universală e mai subțirică și că Studiile Europene (profil Șiințe Politice) sunt mai “de viitor”. Zis și făcut. Între două zbateri interioare, două reprize de plâns isteric sau două scrieri compulsive, am reușit să învăț cât să prind și eu un loc, la coada listei “fără taxă”. Am fost puțintel complexată, pentru că Vasi intrase printre primii la aceeași secțiune, Iepu și cu Heidi la fel, doar că la celaălalt profil, de Management…dar m-am consolat cu gândul ca am avut “circumstanțe atenuante”.
Ce euforie pe noi când am plecat în Cluj…ce forfotă și hărmălaie inter-județene…Ne-am luat cățel, purcel, pat și dulap, și câte-o gasonieră la două persoane (închiriată prin bunăvoința părinților, că noi nu produceam nimic): eu cu Vasi și Iepurașul cu Heidi.
Și ce șoc, ce groază, ce înfiorare, când am ajuns în orașul de pe Someș!!! Nu mi-a plăcut. Aveam impresia că mă strânge tot, că nu pot respira, c-o să pice clădirile alea uricioase pe mine în orice moment. De oameni nu mai spun…nu ne puteam înțelege…ei molcomi și domoli, eu iute și puțin țicnită, cu glume de autobază întotdeauna la purtător…era un vis. Mai exact un coșmar. Am cunoscut-o totuși atunci pe Blonda, colega fetelor, o ardeleancă atipică. Făcea cât trei moldovence la un loc, atât de sprintenă și focoasă era. De-aia ne-am și împrietenit.
După perioada de acomodare (care pentru mine oricum a durat vreo patru ani, până am plecat la capitală), am început în forță cursurile. Eram studentă! Cu acte în regulă! Doar că de data asta n-a durat mult până să îmi dau seama că nici facultatea mea “de viitor” nu îmi place! Deloc! Doar că alt lucru care nu îmi place este să las treburile neterminate. Așa că mi-am zis c-o voi duce până la capăt, resemnându-mă cu gândul că la final mi-o găsi și mie mama vreun post pe la Prefectură, să plimb toată ziua două acte dintr-un birou în altul, pentru că de mai mult n-aș fi fost în stare. Norocul meu că n-am apucat să le expun planul “măreț” și alor mei, probabil că m-ar fi dezmoștenit.
Și-am dus-o, cu chiu cu vai trei ani. Că în ultimul am luat bursa. De merit. Din greșeală :))) Dar o să ajung și acolo…
Mergeam pe la cursuri ca la cinematograf. Foarte rar, când chiar nu găseam altceva de făcut. Nu înțelegeam nimic, doarece nu mă interesa. Examenele le luam destul de onorabil, în general, pentru că, așa cum am spus, îmi propusesem să am măcar o diplomă acolo…să fie la dosar. Totuși, ca orice student care se respectă, trebuia să am și eu o restanță acolo…nu? Așa se face că la examenul de geografie politică, unde am copiat cu nerușinare toată lucrarea de la colega Svetlana, eu am luat un minunat patru, în timp ce ea a luat opt. Eram foarte sigură că extemporalele noastre erau identice, drept pentru care m-a luat o amețeală pe la cap, pe bază de nervi, când am văzut rezultatele! Existau două variante: ori moldoveanca se…simpatiza cu dascălul, ori ăluia nu-i plăcea fața mea. Greu de crezut…nu pentru c-aș fi vreo frumusețe nemaîntâlnită, ci pentru simplul motiv că nu mă văzuse vreodată. Oricum ar fi fost, trebuia să aflu, mi se făcuse o mare nedreptate. Și de unde puteam obține informația corectă, dacă nu direct de la sursă?...Drept pentru care m-am interest cum îl cheamă pe dom’ profesor, unde are cabinetul, și m-am prezentat la dumnealui bățoasă ca un trandafir plin de spini:
- Bună ziua! zic eu.
- Bună ziua! îmi răspunde nedumerit.
- Am fost studenta dumneavostră la cursul de geografie politică.
- Cum vă numiți? (Eu nu considerasem necesr să mă prezint, se pare).
- Markiewicz.
- Așa, și ce doriți? mă întreabă deja evident agasat de prezența mea acolo.
- Doresc să știu de ce mi-ați acordat nota patru! îi răspund eu și mai agasată.
- Pentru că atât ați meritat! (Deja mă enervasem rău, tot eu!)
- Și dacă ați punctat după merit, atunci de ce colega Svetlana, care a avut teza întocmai cu a mea, a obținut nota 8??!!!
După ce am rezolvat chestiunea mi-am dat seama cât tupeu nerușinat, combinat cu o doză mare de tot de inconștiență, am avut. Atunci eram atât de pornită, încât demersul meu mi se părea unul foarte firesc. Și nu înțelegeam de ce omul se uită la mine de parcă l-ar fi văzut pe Karl Ritter reîncarnat.
- Haideți să vedem…îmi spune evident șocat. Da, lucrările sunt identice, dar dumneavoastră nu ați fost la nici un curs tot semestrul…
- Și ăsta este un motiv să nu mă “treceți”???? întreb eu extrem de contrariată…Atâta vreme cât am învățat, nu văd unde este problema! Sau și Svetlana merita să pice dar asta nu s-a întâmplat din alte motive??
Nu știu care a fost până la urmă logica profului, probabil o fi citit pe fața mea că n-o scoate ușor la capăt cu așa smintită, ori s-o fi gândit că de cât să-mi mai suporte obrăznicia și în toamnă, mai bine facem un pact la fața locului, ca să scăpăm unul de altul. Așa că mi-a spus:
- Bine, vă trec, dar mai mult de cinci nu vă pot da!
- E perfect așa, mi-am spus eu în mintea mea, că am de cules via, nu am timp de restanțe!
Aceea a fost singura noastră întrevedere, soldată cu mare success, din punctual meu de vedere.
Dar cum vă spuneam, știți că românul are o vorbă: “N-ai restanță, n-ai prestanță”. Păi tocmai maiestății mele să i se întâmple așa ceva? Am soluționat-o și pe asta, rapid: am picat examenul la franceză. Nu, nu e o greșeală de tehnoredactare, e chiar realitatea! Dar există o explicație: proba a avut loc într-o luni. Dimineață. Prea dimineață. În condițiile în care eu în ziua precedentă mă aflasem la București, ca o catolică practicantă ce eram, ca să mă întâlnesc cu Papa (venise în vizită în România, așa ceva nu puteam rata). Și cum de la capitală am revenit cu puține ceasuri înainte de începerea probei, nu am avut timp să dorm. Și m-a tuflit oboseala aia mare taman în timpul examenului. Drept pentru care mi-am așezat frumușel capul ostenit pe foaie și am așteptat să se scurgă timpul alocat. A trecut repede, probabil pentru că am ațipit nițel. Nu fabulez deloc, nu am scris un cuvânt! Nimic! Normal că nu aveam cum să “scot” un cinci. Deci până la urmă am “sărit” de adunat strugurii și m-am prezentat la runda a doua. Ocazie cu care proful, care mă știa (că dacă pe dânsa, adică pe franceză, am iubit-o de mica, mergeam și la cursuri), a fost atât de drăguț încât mi-a spus că dacă îi pot explica de ce i-am predate o coală alba nu ne mai pierdem vremea cu reexaminarea, pentru că îmi cunoaște nivelul. Binențeles că am fost capabilă să-mi justific momentul de absență totală, relatându-I faptele exact așa cum au stat. Se pare că adevărul merge cel mai bine…am plecat acasă cu un binemeritat zece.
Toate acestea se întâmplau prin anul trei…după cum v-am spus, la final de facultate am fost premiantă. De ce? Și pentru asta există “demonstrație” logică: am studiat foarte mult drept în acea perioadă, așa era programa. Și mi-a plăcut. Destul de mult încât să merg la cursuri și să-mi iau notițe, dar nu îndeajuns de mult ca să renunț la nerușinarea care mă consacrase. Așa că, după ce m-am hotărât să-mi dau licența în drept commercial, mi-am informat și profesorul despre această decizie a mea, iar dumnealui s-a arătat mai mult decât disponibil să mă susțină și să mă ghideze. Ceea ce a și făcut, sugerându-mi niște modificări pe care ar fi trebuit să le fac în teza scrisă. Dar cum aroganța mea depășise limitele, nu m-am sinchisit să-l ascult. Drept pentru care, deși ceilalți membri ai comisiei de examinare mi-au dat nota maxima, dânsul mi-a acordat un nouă (“tras de păr”, am concluzionat singură la ceva vreme), spunându-mi doar:
- Știți de ce…(știam, desigur).
Totuși, în apărarea mea trebuie să vin cu un argument puternic: eram la acea vreme ocupată cu alt proiect extrem de important, și de această data chiar “de viitor”. Dar pentru a vă putea pune în temă trebuie să mă întorc puțin în timp, respective la debutul celui de-al doilea an de Studii Europene.
Atunci Alinuța, după o vizită făcută la Târgul de Universități, s-a prezentat foarte încântată la noi acasă, zicându-ne:
- Băi, am văzut un franțuz drăguț tare de tot! Mișto rău, ce mai…
- Unde??!!! TREBUIE să-l vedem și noi!!!
Ne-a explicat fata ce și cum și am decis ca a doua zi să ne prezentăm cu toatele acolo, să vedem “piesa”. Zis și făcut. Ne-am înființat în locație, l-am remarcat de cum am intrat, mai rămânea să găsim o modalitate să și conversăm cu el. Drept pentru care ne-am dus “glonț” la standul Universității pe care o reprezenta, prefacându-ne interesate. Am auzit ceva de deschidera unei filiale în cadrul ISE-ului, și-ncă ceva de Managementul și Gestiune Întreprinderilor, și cam atât, că pentru noi conta doar priveliștea și să stăm cât mai mult pe acolo. Normal că în momentul în care ne-a întrebat dacă vrem să parcurgem un test de franceză nu ne mai dădeam rând…I-am predat repejor foile, necăjite că nu mai avem motive să mai pierdem vremea pe lângă el, și am plecat extaziate de ce vizionasem. Nu știu dacă pe moment am înregistrat sau nu că vom fi contactate dacă trecem testul, că nu ne ardea nouă de altă facultate, asta era stabilit deja. Drept pentru care, în momentul în care am fost sunate pentru o programare la un interviu, deja nu prea mai știam despre ce este vorba. Ne-am amintit totuși, și în speranța că îl vom revedea pe Don Juan, ne-am prezentat la sediului facultății de Științe Economice. Feblețea noastră nu era, din păcate, acolo, însă am dat peste niște oameni tare faini, viitorii nostril profesori, care ne-au intervievat, ne-au testat, după care ne-au transmis că vom fi anunțate dacă am fost sau nu admise. Peste câteva săptămâni am primit “avizul pozitiv”. Super, ne-am zis! După întrevederea avută cu domniile lor chiar ne făcea cu ochiul noul proiect. Mai rămânea o singură mica problemă: banii, că pe asta trebui s-o plătim!! Ne-am sunat fiecare părinții, iar discuția a fost cam aceeași:
- Mamă, tată, m-am înscris la facultate!
- Păi nu ești mama deja în anul doi?...
- Ba da, dar mai vreau să fac una.
- Bine, mama, cum crezi tu…
- Stai, că n-am terminat. Am nevoie de patru sute de euro. Anual. Durează patru ani. Dar stai liniștită, că nu știu sigur dacă o să fiu în stare s-o termin, că cică e grea. Dar dacă iau examenele, primesc o diplomă după fiecare an…Și sigur o să ajung departe cu ea…Haaaaaiiii! Te rooooog! O să meargă și Alinuța, și Heidi, și Vasi, și Blonda…numai eu să rămân pe dinafară?...
Normal, așa ceva nu era posibil. I-am convins fiecare pe ai noștri, și așa am început cursurile Institutului Franco-Român de Gestiune.
Noi pline de entuziasm, dascălii puțin (mai mult) îngrijorați (după cum ne-au spus chiar ei la ceva vreme, pentru că nu auziseră cele mai bune lucruri despre România și români, surpinzător!!!). Dar, ca să nu vă induc, de fapt, în eroare, p săîncep prin a vă spune că dumnealor nu erau profesori la bază. Erau profesionști în diverse domenii (economie, management, gestiune…), care țineau cursuri la facultate. Probabil că tocmai asta a făcut diferența. Faptul că oamenii ăia nu ne predau, nu deschideau o carte din care citeau vreo două ore și noi scriam după dictare, după care mergeam frumușel acasă, aruncam fițuicile într-un coț și le luam la tocit cu vreo câteva zile înainte de examen. (Cunoscându-i pe ei mi-am amintit de profii din liceu, care-și făceau meseria din pasiune…). Nu, totul curgea ca o poveste, teoria era aproape inexistentă, totul se învăța din exemple practice, din experiențe reale.
Ei își petreceau în țară câte două săptămâni pe lună. Perioadă în care făceam cursuri zilnic, de luni până vineri. Aceeași materie, o zi întreagă, de dimineață până pe la șase ale după-amiezii (cu pauza de rigoare la prânz). Și NU ne plictiseam, nu știam când a trecut timpul. Mi-l amintesc pe M. Mathonnat, fost negociator FMI. Păi când începea omul ăla să vorbească, rămâneai tâmp. Îl urmăreai ore în șir cu gura căscată, ca un copil care ascultă poveștile spuse de bunici la gura sobei (știu, asta nu se mai “poartă” acum, dar cei care au cel puțin vârsta mea vor înțelege comparația…). Mi-a rămas în minte și M. Chenevoy, veșnic jovial și zâmbitor, care pufăia ca o locomotive din nelipsitele sale Gauloises…
Dar cel mai tare m-a marcat, și cred că nu doar pe mine, M. Fenies, proful de control de gestiune. Urâtă materie, mi-a luat muuuult s-o înțeleg. Norocul meu că în afară de ante-numitul geniu, Alinuța, care era bună la orice, oricum, oricând, Heidi și cu Blonda pricepeau bine de tot “chestia” asta – drept dovadă stă faptul că imediat după terminarea facultății au profesat exact în acest domeniu. Și-mi mai explicau și mie acasă. De vreo sută de ori, cu desene (cam cum făcea tata cu fizica). Nu eram nici eu nici ele ferm convinse că m-am dumerit (de fapt asta s-a întâmplat la ceva vreme după ce m-am angajat), dar măcar nu rămâneam “bâtă” de tot.
Mai devreme v-am spus că le transmisesem părinților că nu se știe dacă vom duce la bun sfârșit toți cei patru ani, și n-am glumit. Examenele erau dure. Dure de tot. Nu se punea problema de copiat, că nu aveai de unde. Și parcă ți-era și rușine să o faci. Până și mie mi-ar fi fost. Dar pentru că ne plăcea ce se întâmplă acolo, le treceam. Cu brio aș spune.
Eeee….cu proba la control de gestiune a fost totuși o poveste...Dar înainte să v-o relatez, trebuie să menționez că eu eram recunoscută, atât de colegi cât și de profesori datorită faptului că râdeam. Mult, zgomotos și colorat. E important acest aspect în înțelegerea derulării evenimentelor viitoare.
Așadar, iată-ne în dimineața extrem de temutului examen. Vine M. Fenies, ne trântește niște subiecte pe care le-am privit preț de câteva minute precum se uită curca la lemne (daaa, inclusiv Alinuța făcea asta, ceea ce pe mine m-a panicat și mai rău), după care ne-am apucat de rezolvat…în timp ce ne gândeam cum ne vom lua “la revedere” unii de la alții și cu toții de la profesori, că n-avem nicio șansă să trecem peste această încercare. Vreodată! Am încheiat, am predat care de care mai plouați lucrările, urmând să luăm prânzul (de parcă ne mai ardea de mâncare atunci), după care să ne întoarcem la același domn Fenies, pentru a mai primi niște informații pe care oricum consideram că nu le vom mai putea folosi, având în vedere că experiența noastră la IFRG luase sfârșit. În cele două ore de pauză am mers acasă la Heidi, care locuia cu prietenul ei, să ne hrănească și pe noi cineva, că ne anemiasem de atâta efort intelectual. Și eventual să ne plângă și de milă. Măcar puțin, de poftă. Că noi oricum am ajuns bocind, care mai de care…Însă Luci ne-a întâmpinat senin:
- Ce faceți, fetelor? Ce-ați făcut la examen?
- Nimic!!! N-am făcut nimic!!! A fost îngrozitor de greu, o să picam toate…e vai de capul și de zilele noastre…Special a făcut-o ăla, ca să nu trecem noi anul!!!! Ne întreceam una pe alta în reproșuri, invective și lacrimi amare…
- Hai, măi fetelor, ce-o fi o fi! Vă pun câte un pahar de vin să vă mai treacă necazul?
- Pune! Am strigat în cor (bine, corul era format din mine, Heidi și cred că și Blonda).
Și-a pus. Și noi am servit, să ne-necăm amarul. Eu cred că mi l-am sugrumat de tot. Nu neapărat din cauza cantității de băutură, care nu a fost considerabilă, ci mai mult a combinației dintre aceasta și soarele arzător, de iulie, care m-a bătut în creștet pe drumul de întors. Așa că nu-i de mirare (cel puțin pentru noi nu era) că dintr-o data situația a-nceput să mi se pară deosebit de amuzantă. “Ha! Ha! Ha! Ce mișto e să pici un examen și să fii sigură că n-o să-l treci veci!” Ajunse înapoi în băncile noastre, îl așteptam, în hohote isterice de râs, pe prof. Mai puțin Alinuța, care era neagră de supărare și a avut grijă să se citească asta pe fața și în ochii ei, care mai pluteau în lacrimi încă.  Probabil că nu era, totuși, singura necăjită (eram noi trei, cu mine comandant de pluton, singurele turmentate de-acolo…). Deci când Fenies a intrat în sală s-a regăsit în mijlocul unui soi de priveghi, la care totuși două individe chicoteau ușurel, iar ce-a de treia, rectae eu, nu se putea opri din hăhăit. O fi cumpănit însă că ăsta e ritualul la români, drept pentru care s-a apucat de predate, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar probabil că săgețile ascuțite aruncate de Iepurașul nostru i-au pătruns adânc în spinare, pentru că s-a întors rapid, a venit către ea întrebând-o destul de îngrijorat ce s-a întâmplat. Asta i-a trebuit…că a început prietena Alinuța o tiradă despre cât de dificil a fost, despre cum ne vom rata toți viitorul (din cauza dumnealui), că noi am tras și-am învățat dar la așa subiecte nici Einstein nu putea să răspundă, etc. Mai că-l făcuse pe om să-i pară rău că și-a bătut joc de niște biete suflete tinere, cu mari dorințe de afirmare. Doar că eu care (fără voie), în timpul acesta le declaram solemn, și în scris, colegilor, că nu mai vin niciodată amețită la școală, nu mai pridideam cu amuzamentul. Oricărui om normal i-ar fi fost aproape imposibil să înțeleagă situația, ba chiar ar fi crezut că e luat la mișto. Numai că mâhnirea Alinuței era atât de veridică, încât proful a insistat:
- Atunci domnișoara Markiewicz de ce râde?..a întrebat vizibil contrariat.
- Așa reacționează ea la stres…și acum e foarte stresată…
În câteva zile am reușit să ne obișnuim, mai exact să ne resemnăm: am făcut doi ani de management și gestiune, dar tot administrația ne “paște”! Aia e…viața merge mai departe. La fel cum am făcut-o până la urmă și noi, în anul următor, că am trecut examenul. Se pare că eram mai inteligente decât am fi crezut!
De curând v-am spus că profii noștri francezi stăteau pe meleaguri românești doar două săptămâni pe lună. Ceea ce înseamnă că în restul de zile, în care binențeles că nu frecventam prima facultate, decât extrem de accidental, făceam cursuri la ISE. Și binențeles că și aici m-a marcat ceva (acum realizez la câte trauma am fost eu supusă în viața asta…). Și anume contabilitatea. Ce matematică, ce fizică, ce control de gestiune???!!!! Doamne apără și păzește…așa ceva nu poate exista pe lume! N-a putut să mă facă să înțeleg chestia asta…niciodată! Nu i-am găsit nicio urmă de logică, așadar pentru examenul aferent am fost nevoită să învăț pe de rost (că tot fugisem toată viața de asta). Îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri de cartea mare, roșie cu un pic de galben pe coperți, din care a trebuit să memorez un întreg capitol. Și cum, în fiecare seară, repetam, în loc de rugăciune, poezia “Conturile”, de Iacob-Petru Pântea. Probabil că și eu m-aș fi tăvălit de râs dacă n-aș fi fost implicată în mod direct în problemă. Dar am trecut și peste asta.
Și am ajuns și în prag de an terminal. Care a venit la pachet și cu un interviu de angajare. Compania franceză care ne-a ales și pe care am ales-o a ajuns cu “caravana” și pe la noi. Așa că ne-am programat pentru un interviu, evident toate. Se pare că traversam o perioadă în care nu făceam nimic pe cont propriu. În ziua cu pricina (în care delegații firmei au început ziua cu o prezentare generală a ceea ce urma să fie viitorul nostru loc de muncă, într-o sală destul de mică, eram puțini studenți – e important de specificat), eu, care pe perioada verii mă angajasem asistent manager (deja termenul de secretară devenise desuet), am întârziat, pentru că nu-mi permiteam să lipsesc prea mult de la serviciu (nu mă angajasem demult, nu dădea bine…). Drept urmare, am fost imediat remarcată când am intrat în “clasă”, spre finalul prezentării, urmată de întrevederea individuală. Erau două comisii, eu am “picat” la Ana și M. Iffly. Cea dintâi m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și călduros, care mi-a mai tăiat din emoții, însă nu pentru mult timp. Pentru că imediat domnul mai sus menționat, care avea o expresie complet impasibilă, pe fața căruia nu puteai citi absolut nimic, m-a întrebat, sec:
- De ce ați întârziat, domnișoară?
“Gata, până aici mi-a fost”, mă gândeam eu în timp ce încercam să găsesc un răspuns care să facă impresie bună. Nu mi-a venit altceva în minte decât, din nou, adevărul, pe care i l-am relatat cu exactitate. Nu am putut să-mi dau seama dacă l-am convins sau nu, dacă m-am făcut și mai rău de rușine au ba, cum v-am spus, figura lui nu exprima nimic! Deloc! A urmat apoi un șir de întrebări cărora nu cred că le-am mai dat mare importanță, fiind deja sigură că interviul devenise de la debut doar o formalitate. Am ieșit, am anunțat pe toată lumea că nu am trecut de primul pas, deci nu vom mai fi colegi, și am plecat necăjită acasă. Dar, încă o data, planetele s-au aliniat pentru mine, și după câteva zile sărbătoream împreună cu fetele viitoarea mutare la capitală (unde urma atât să intrăm în câmpul muncii, cât și să continuăm ultimul an de IFRG)!  

sâmbătă, 28 iulie 2018

Nunți, botezuri, cununii...

Dragi Mărkuleți, dacă aseară v-am povestit cu m-am cunoscut cu Biți, v-am rămas totodată datoare cu povestea nunții. A nunților de fapt, veți înțelege în curând că nu bat câmpii. :)))
Ca să începem cu începutul, așa cum vă spuneam, ne-am cunoscut la sfârșit de ianuarie. Și dacă tot ne-am mutat împreună la trei zile după, nu a durat mult până ne găseam amândoi vorbind, foarte firesc, de viitor. Doar că discuțiile noastre nu includeau vreo nuntă, se axau mai degrabă pe ce și cum vom face când, curând, eu va trebui să părăsesc Bucureștiul (plecam într-un nou stagiu, se pare că m-a urmărit o perioadă chestia asta...). Habar n-aveam unde voi fi trimisă, exista posibilitatea să ajung și pe la Cuca Măcăii, ceea ce ar fi fost cam trist pentru tânăra noastră relație. Cred că am stat cam o lună amândoi la capitală, până să fiu anunțată că voi merge la Constanța. Mda..."hai că nu-i rău, ne-am zis". Autostradă, mașină, kilometri nu foarte mulți...probabil vom rezista. Asta în condițiile în care nu știam cât va dura acest interval. Depindea de mai mulți factori, dintre care cei mai importanți erau: câte magazine se vor mai deschide și când, cât de pregătiți vom fi noi să preluăam aceste magazine (că doar nu eram singura din firmă cu aspirații de "mărire"). Cert e că mie îmi spusese un coleg, care trecuse deja prin experiența asta, și care era responsabil de stagiul meu, că nea Anton (așa îi spuneam noi șefului nostru francez) nu ține cont de preferințele noastre, ba dimpotrivă, o să-i sară "muștarul" dacă îi explic eu că vreau să merg colo sau dincolo. "I-ote de-aia nu mai pot! Încercarea moarte are", mi-am zis...Dar asta a fost din nou o paranteză, despre cum am ajuns la Buzău vă explic ulterior, că e tot cu pățanii.
Revin: am ajuns la Constanța, m-am pus pe stagiatură și ea pe mine, drumul litoral-capitală îl știam și eu și Biți cu ochii închiși...Așa se face că la una din vizitele mele în București - care se întâmpla undeva la sfârșit de aprilie, ne cunoșteam deci deja de trei luni :))) (după ce, în prealabil, tot în cadrul unei discuții prea generale, după părerea mea, despre viitor, l-am întrebat dacă nu ne "luăm" totuși și noi, și mi-a zis că da) am mers amândoi frumușel într-un mall, mi-am ales inelul de logodnă, în mașină îmi zice :"Ține tu punga că eu conduc"...Mi-am pus singură inelul pe deșt, că tare mândră eram de el, i-am zis: "Da, vreau să fiu nevasta ta" (că așa era "protocolul", nu că m-ar fi întrebat, Bucureștiul era și pe atunci aglomerat și trebuia să fie atent la volan) , și asta a fost. Cred că v-ați dat seama deja, nu trebuie să mai punctez, că pe amândoi ne dă romantismul afară din casă. :)))
Drept urmare, ne-am luat ulterior o sticlă de șampanie, pe care am desfăcut-o direct pe laptopul meu de la muncă (acesta funcționând apoi doar prin loviri repetate, că i se lipiseră tastele între ele, ceea ce oricum a fost mai puțin grav decât sa anunț, de exemplu, că am nevoie de a doua cheie de la mașină, aflată la sediu, pentru că pe prima mi-a mâncat-o câinele), am sărbătorit cum se cuvine, după care ne-am dat seama că ar trebui să ne anunțăm și apropiații, să strângă bani de nuntă. Primii au fost ai mei. Mama s-a bucurat (nu mai spera că se va întâmpla minunea, aveam aproape 29 de ani...), tata mi a- spus că mă va suna a doua zi pentru că e prea emoționat....Cu amicii a fost mai greu, că niciunul n-a vrut să ne creadă de prima oară...Ba nu, mint! Nicu, prieten din copilărie cu viitorul meu soț și coleg de cameră la cămin, mi-a povestit ulterior că i-a spus încă de când eu eram plecată în teambuilding și Biți (fost mare crai de Grozăvești și nu numai) s-a-ntors de la Botoșani și i-a arătat o poză cu "aia" pe care urma s-o...:"Băi, tu cu fata asta o să te-nsori!". Ori era vizionar, ori se citea disperarea combinată cu determinarea pe fața mea. :))) Pe părinții lui nu i-am sunat, ne-am prezentat direct la ei acasă. Întâi a intrat inelul și apoi eu, radioasă (era pentru a doua oară când mă vedeau, însă ne îndrăgiserăm reciproc de la prima întâlnire, așa că vestea a fost primită cum se cuvine).
Am organizat apoi repejor și o întrevedere între viitorii cuscri (ocazie cu care ai mei mi-au cunoscut și logodnicul). Har Domnului că s-au plăcut mutual, nu a fost nevoie de intervenții. :))) Doar tata a avut o mică dar importantă, adăugire de făcut:
 - Dacă îi faci ceva lui fi'mea, te omor! Scurt!
 - Am înțeles...
Primul pas fusese făcut. Urma nunta. Graba era mare, să nu care cumva să se răzgândească Bițișor. :))) Glumesc. Cert e că am stabilit să facem cununia civilă în iulie, la Botoșani, normal. Așa o socotisem eu cu tata, cu care, până acum vreo trei ani, dezbăteam orice decizie importantă pe care o aveam de luat. Și dacă tot urma să facem actele în Moldova, tot noi doi ne-am gândit că ar fi fost păcat să trăim în "preacurvie", deci se impunea și o vizită scurtă la biserică (dar revin cu amănunte în acest sens mai târziu).
Uitasem un mic detaliu totuși: ne-ar fi trebuit și o pereche de părinți spirituali. Am cumpănit, am cântărit, am avut și o încercare eșuată, și-apoi am ales. Până am cules. Bine de tot!!!! Și nu e nicio urmă de ironie sau de sarcasm aici. Avem cei mai mișto nași din Univers. Dar trebuie să fac din nou o paranteză, că e poveste și cu ei, În scurtul răstimp petrecut împreună până să plec eu la Constanța, Biți îmi povestea în fiecare seară, când venea de la muncă, despre șeful lui, Cristi. Că le-a dat nu știu câtă hârțogăraie de completat, că le-a pus GPS pe mașini, că-i ia la "șuturi" dacă nu se îmbracă în cămașă (ceea ce însemna că eu trebuie să calc, și îndeletnicirile casnice nu au fost vreodată punctul meu forte) și altele din aceeași "partitură". Am decis imediat că nu-mi place individul. Dar ce zic eu nu-mi place??!! Așa persoană agasantă nu am mai "întâlnit". Dar când voi avea "plăcerea", voi fi cât de scârboasă și arogantă pot eu (și pot, dacă îmi propun), mi-am spus.Vă dați seama șoc și groază când, într-o zi, Biți îmi spune:
 - I-am zis lui Cristi că mă însor, și-a zis că vrea să-mi fie naș!
Am râs isteric și nervos.
 - Poate ție, că mie nu! Mă, tu ești nebun???!!!! Aoleuuuu! Cu cine era să mă mărit??!!! Păi cum să-mi fie mie naș fițosul și încrezutul ăla???!!! Și oricum, probabil că te-a luat la mișto și tu ai pus botu'! N-am mai auzit până acum de nași care să caute fini, unde mai pui că pe mine nici nu mă cunoaște...e clar! Ăla a râs de tine și tu nici măcar nu te-ai prins!!!!!
 - Bine, lasă c-o să-l întreb dacă a vorbit serios și mai vedem...Și oricum, eu nu am zis vreodată așa ceva despre el, tu ai dedus singură, în capul tău...mi-a zis Biți împăciuitor.
 - Mai vedem pe naiba! Nu vedem nimic! Discuția s-a încheiat!!!
La scurtă vreme, departamentul în care lucra Bițișor, condus de vestitul Cristi, a organizat o ieșire în weekend la Cernica. Am fost și eu invitată, am strâmbat tare din nas că eu pe ingâmfatul ăla nu vreau să-l văd, deci să aibă grijă Biți cum face să nu ne intersectăm că eu îi zic vreo două de la Moldova...și m-am prezentat. Jumate de zi a reușit dom' inginer să ne țină departe unul de altul, că domeniul e mare, însă inevitabilul s-a produs, până la urmă, c-așa e-n viață. De ce ți-e frică...nu scapi! Așa se face că "șeful la instalatori" s-a înființat la un moment dat la masa noastră, cum nu prea mai erau locuri s-a așezat taman lângă mine, eu mă gândeam cum să fac să ma abțin de la vreo scenă de circ...și brusc (încep să cred că e ceva patologic), m-am răzgândit! Omul era chiar mișto. Hâtru, de gașcă, aveai ce vorbi cu el...opusul persoanei "scorțoase" și "încuiate" pe care mi-o imaginasem eu. Așa că, în momentul în care ne-a spus, râzând, că i-ar plăcea să cunune și el o directoare, ca să se dea mare prin târg, mai că mi-a părut rău că glumește...ceea ce i-am comunicat și lui Biți ulterior. Mi-a spus că totuși luni de dimineață, când se vor întâlni la muncă, o să-l întrebe dacă propunerea a fost "pe bune". (Vă rog să remarcați că nu v-am spus nimic de soția dânsului, pe care nu am cunoscut-o atunci, din cauză de prea mare hărmălaie și forfotă la fața locului).
Vine și începutul de săptămână, eu pe drum către litoral...mă sună Biți și-mi spune că a discutat cu Cristi, care vorbise serios, dar singur. În sensul în care nu se consultase și cu Cristina, nevasta lui. Urma să o facă, după care să ne dea un răspuns. Logic și de bun-simț. Doar că eu eram sigură că verdictul va fi negativ, cum să fie femeia aia de acord să cunune doi indivizi pe care nu i-a văzut vreodată în viață???? Uite că a fost! (De-atunci mi-am dat seama ce relație mișto au ei, dacă ea a mers "pe mâna" lui...frumos!). Am stabilit și o întâlnire în cadrul căreia să ne cunoaștem totuși și să le cerem oficial "mâna". Și-a fost dragoste la prima vedere. Oamenii ăștia sunt atât de faini încât n-ai cum să nu-i iubești. Doar dacă ești de pe altă planetă. Și probabil că nici atunci.
Și dacă tot ne strânseserăm cu toții am luat cuvântul și le-am explicat că vom merge la Starea Civilă în Botoșani, într-o vineri din iulie, urmând ca sâmbătă să ne cununăm religios în ritul catolic, așa cum visasem eu încă de copilă. Nu era loc de dezbateri, nu concepeam să nu mă conducă tata la altar, pe acordurile marșului nupțial. Ceremonia urma să fie succedată de o petrecere foarte restrânsă, acasă la Eminescu, adică la Ipotești, într-un peisaj idilic. Pentru cei care nu erau "de baștină". Că nașul și-acum e marcat de replica pe care i-a trântit-o Heidi, sec, în momentul în care și-a exprimat dorința de a vizualiza vestitul lac cu nuferi: "Ce crezi că e de văzut la balta aia împuțită??..."
A sosit și ziua mult așteptată. Totul s-a desfășurat conform planului, Am intrat la brațul tatei, plângând, în biserică, pe armoniile lui Bartholdy, nașul era în extaz de cât de civilizat se desfășoară toată treaba, unde mai pui că nici nu a trebuit să stăm în picioare...:)))) A fost visul meu devenit realitate.
La petrecere tot tata a avut grijă ca în momentul în care intrăm eu și Biți în sală să fim întâmpinați din boxe de Holograf, cu "Ți-am dat un inel"...Aici urmează o pauză pentru plâns...Și încă una pentru bocit și mai tare, care se repetă ori de câte ori aud "Ploaia" lui Cargo, melodie pe care am dansat, cu tata, amândoi cu lacrimi în ochi, pentru că atunci am știut că nu va mai fi el cel mai important bărbat din viața mea...
Doar că (întotdeauna există și un "dar"), satisfacția noastră nu era deplină. Nu purtasem rochie de mireasă, nu avusesem toți prietenii cu noi...erau mulți de nu. Deci se impunea și o nuntă "ca la carte", de data asta în Buzău, și în rit ortodox, ca să fim împăcați cu toții (mi-a spus cineva cu ocazia asta că dacă bunica s-a tras din evrei, se așteaptă și la o a treia ceremonie...). Eveniment de care m-am ocupat exclusiv, adică fără Biți. :))). Că am beneficiat din plin de spijinul și expertiza Danei, prima prietenă pe care mi-am făcut-o în Buzău. Cu ea am ales local, flori, am făcut invitații, mi-am redactat o listă cu ce, cum și când se face, de pe care am tăiat ce nu mi-a convenit...Timpul fiind scurt (nu a trecut un an între cele doua ceremonii), am fixat data într-o duminică (singura disponibilă), pentru că mă îndrăgostisem de locația aleasă și am refuzat cu încăpățânare să mai caut alta. Ritualurile dinaintea nunții le-am respectat aproape întru totul, pentru că mi s-au părut distractive (mai puțin ceva cu găini și cu brazi...pe-astea nu le-am înțeles deci am zis pas). Nașa îmi spusese să fac ce vreau eu și cum vreau eu și pe ei doar să-i anunț ce-am stabilit (v-am spus că-s super-mega extraordinari), singurul amestec al lui Biți a constat în a le explica neamurilor să nu care cumva să se bage că sunt doar invitați și atât...și cam asta a fost...Bine...el a mai intervenit și la nuntă, prin participare. :)))
Nuntă la care a fost o distracție totală și demențială, care a debutat cu un moment de stors lacrimi din partea mea, normal! Pentru că, în timp ce ne primeam oaspeții, i-am văzut pe colegii mei în parcare, făcând eforturi disperate să extragă ceva dintr-o mașină. Când într-un final au reușit, am văzut un imens coș cu trandafiri roșii, preferații mei, câte unul de la fiecare din colegii cu care lucram la momentul respectiv (să fi tot fost vreo două sute și...).
Momentele notabile ale petrecerii? Păi a și plouat, deci o s-avem noroc de bani...:))) S-a furat mireasa...nimic ieșit din comun, doar că fiind undeva prin pustietate n-am putut fi dusă, în miez de noapte, decât la o mănăstire de călugări...cu o mașină condusă de un coleg pe care l-am suspectat că vrea să-mi facă de petrecanie, în timp ce mă încleștasem toată pe portieră și îmi plângeam de milă că o să mor în beznă în pădure...S-a furat și mirele...Am dansat pe manele... EU!!!! Și am terminat tumultuos cu o baie în piscină. Nu, nu era nimeni dotat cu echipament de înot, nici nudism n-am făcut, am procedat la această acțiune ca atare: fiecare cu ce-avea pe el. Adică eu cu rochia de mireasă, că cică așa te îmbraci când ești personajul principal din poveste...Păcat că în vâltoarea pregătirilor preliminare omisesem un amănunt: să-mi iau la mine ceva de schimb. :)))
Haide bine pa, azi particip la un botez, trebuie să mă pregătesc...

vineri, 27 iulie 2018

Noi doi

Noi doi ne-am cunoscut la Poliție! Cu asta sigur v-am captat atenția, nu? :))) Dar nu vă speriați, nu aveți de-a face cu niște infractori periculoși. Doar cu o contravenientă (la "secțiunea" respectivă semnez eu acum când am controale la prăvălie - asta așa...ca fapt divers, să vă gândiți bine dacă mai "vorbiți" cu mine sau nu). :)))
Așadar, prietena mea Alinuța (geniul, o știți), sau Iepurașul, cum preferați, urma să facă nunta. La Botoșani normal, că evenimentul se face unde zice mireasa moldoveancă, nu unde ar putea să vrea mirele!!! Am zis! :)))
Am purces dară cu Heidi acasă (eram deja împrăștiate prin toată țara), dumneai având și "darul" de la Blondi, care era plecată în delegație în străinătățuri, ne-am gătit, ne-am parfumat, ne-am aranjat, eram ca un fel de cucoane, ce mai...și am preluat conducerea alaiului. De la viitoarea nevastă de acasă. Era o organizare pe noi, nimeni nu mișca în front, doar își pusese Iepu toata baza în prietenele ei...
La biserică nici socrii, mari, mici, mijlocii...n-aveau loc de noi. Unde mai pui că remarcaserăm și că niște tipi, colegi cu ginerică, ne aruncă ocheade. "Normal...dacă suntem piese", ne-am zis. :))) Am ascultat cu mare atenție ce a zis taica părintele acolo, să nu comită vreo eroare și să fie căsătoria ilegitimă. După ce a avut și validarea noastră, i-a declarat soț și soție. Ufff!! Prima fază trecută cu brio!
Acum fuga fiecare la domiciliul ei, pentru schimbat țoale, machiaj, apă de toaletă, cum ar veni tot! Și-n grabă mare, să nu ajungă tinerii însurăței înaintea noastră la restaurant!!! :)))
Eu m-am gândit și m-am râzgândit, și până la urmă am decis să mergem cu mașina tatei până la locație - eram într-o perioadă în nu consumam alcool :)))), deci era mult mai simplu și mai comod. Zis și făcut. Am luat-o și pe Heidi, și pe încă o prietenă, ne-am îmbarcat și am ajuns la locație. Frumoasă de altfel, dar situată în imediata vecinătate a unui cartier mărginaș și rău famat. De la locul unde am parcat autoturismul și până la intrarea în incintă era o alee de vreo 4-5 metri. Destul de lungă incât să aibă timp un puști iute de mână și de picior să-i "zboare" scurt poșeta lui Heidi (în care avea două telefoane de ultimă generație, banii ei și ai Blondei, cum v-am spus, și un roșu de buze; cred că după acesta din urmă a suferit cel mai mult, că Heidi fără ruj e ca baba fără moș)  și să se facă nevăzut. Vă închipuiți cum am intrat noi în restaurant țipând "Hoții! Hoții!", de au sărit toți de la mese...noroc că nu apucase să vină multă lume. Și ghinion totodată, pentru că Alex, respectiv mirele, s-a simțit dator să dispară împreună cu colegii lui și cu Heidi (care în timpul ăsta își suna părinții să-i aducă bani că nu mai are de dar) în misiunea de prindere a pungașului. Cineva, nu știu cine (că și eu îl sunam pe tata să vină să ia mașina ca să nu rămânem fără ea) a anunțat totuși și poliția. O perioadă am ținut locul ginerelui și am primit invitații alături de Alinuța, care scotea flăcări pe nas, până Alex s-a întors singur și resemnat și mi-a spus că trebuie să merg la Poliție.
- Ce să fac, măăăă???!!! Ce să caut io la Poliție? Eu am venit la nuntă, nu mă duc nicăieri!!! Și fetele unde sunt??!!!
- Au plecat cu polițaii!
"Ale naibii panarame", m-am gândit eu.
După care îmi întinde telefonul:
- Ia și vorbește cu Marian, îți explică el mai multe...
N-am apucat să întreb cine mama ploii e Marian, că aveam deja obiectul înfipt în ureche. M-am gândit c-o fi vreun nenea polițai...
 - Haide, te-așteptăm la Poliție!
-  De ce???!!!
-  Ca să dai declarație!!!
-  La care secție?? (de parcă am fi avut mai multe în Botoșani...)
-  Nu știu, la una de lângă un parc ceva...
"Bă ăsta e prost rău", mi-am zis. "E aborigen și nu știe unde puii mei e Poliția!!! Noroc că-s eu deșteaptă..." Așa că m-am suit într-un taxi și dusă am fost. Am ajuns la secție, acolo mă așteptau EL, prietenul Andrei și Heidi, care-și dădusera declarațiile între timp. Am fost și eu cu un nene care se uita insistent la decolteul meu (nu că era mare lucru de văzut) să mă pronunț cu privire le ceea ce s-a petrecut, după care am plecat și noi să nuntim. Pe drumul de întoarcere mi-am dat și eu seama că Marian (v-ați prins, e vorba de Biți al meu) nu era nici băștinaș nici polițist, ci doar coleg cu Alex. M-am simțit un pic "flaușată" când m-a întrebat dacă tata e prof de fizică (deci se interesase de mine, nu?), recunosc. După ce m-a invitat și la un dans, m-am hotărât: "merge o tură!". Mi-am sunat repede și o prietenă din București să-i spun că l-am cunoscut pe unul, s-ar putea să mai scap de crizele de nervi cauzate de ne...liniști interioare, după care nu m-am mai dezlipit de el toată noaptea. Problema e că același lucru l-a făcut și Heidi, "maimuța" care avea deja un fel de idilă în desfășurare la capitală, și un decolteu mult mai generos decât al meu! Dar nu m-am lăsat, că moldoveanca ne...alinată nu se lasă! Ce dacă și "fetița munților" era și este tot moldoveancă? Io-s și leoaică, trebuia să iasă ca mine, chiar dacă ajungeam la violențe fizice. N-a fost nevoie, că l-am avut pe prietenul Andrei, și el la fel de ne...potolit ca și mine, și l-am determinat rapid să-și îndrepte întreaga atenție către cea care voia să-mi fure de sub nas viitoarea aventură. Ceea ce a și prestat. Atunci și câteva luni după. Fără succes, că nu era genul ei. Așa că am avut "loc" să mă desfășor, și mi-am scos tot arsenalul la înaintare: m-am pisicit, am făcut-o pe-a interesanta, mi-a fost frig, mi-a fost cald...am băut până și wiskey, că bea el...Cert e că mi-a "ieșit". Se terminase nunta și noi nu mai plecam. Până la urmă ne-am hotărât. De fapt au închis ăia restaurantul...Așa că l-am condus până la hotel (cu mașina lui, condusă de Andrei, căruia când am ajuns i-am spus să meargă în cameră că pare obosit), ca o femeie modernă ce sunt, :)))), ne-am luat "la revedere" într-un mod destul de fierbinte (adică ne-am servit singuri, unul altuia, și ciorba de..."potroace") și am stabilit să ne reîntâlnim în București, la întoarcerea mea din team-buildingul în care urma să plec peste câteva ceasuri, n-aș mai fi plecat. Imediat ce m-am urcat în autocarul care ne ducea înspre Sinaia am avut grijă să-i dau un sms prin care să-l anunț că mi-au picat mărgelele la el în mașină și că voi avea mare nevoie de ele...mi-a spus că le-a găsit și mă așteaptă cu dânsele când mă întorc la capitală. Ceea ce a și făcut. M-a așteptat, în ianuarie 2008, am alergat acasă pentru ceea ce ne propusesem amândoi să fie o aventură de-o noapte, și de-atunci n-a mai plecat de la mine. Nici eu de la el.
P.S: sper ca mâine să pot reveni cu restul poveștii...nunți (că au fost două), nași, cuscri și alte cele.

Din tinerețe

Mărkuleți, mi-ați solicitat insistent să nu vă "las cu ochii în soare" după episodul cu Ganu și Gigel. Cum nu am ce să vă mai povestesc de ei, că nu am mai ținut legătura...din păcate și din fericire, exact în ordinea menționată, o să vă relatez o întâmplare (din cele multe) care a survenit după ce am intrat în câmpul muncii, adică după ce cei doi n-au mai făcut parte din existența mea tumultuoasă.
Pentru că în al doilea an de facultate pe care am urât-o, mi-a tunat să mă mai înscriu la alta, poate-mi place mai mult (mi-a plăcut, mai ales franțuzul drăgălaș, care se ocupa, în cadrul Târgului de Universități din Cluj, de prezentarea Institutului care urma să-și deschidă o filială în cadrul ISE-ului de la noi), am ajuns, după câțiva ani (trei mai exact), să intru în câmpul muncii într-o multinațională (sclava Isaura, v-am mai spus, după părerea unora).
Aici debutul a fost greu. Tare! Eram o moldoveancă tare-n gură, pentru prima dată în București, aterizată aproape la propriu într-un colectiv format în majoritate din muieri pornite strașnic să mă facă să dispar de acolo cât mai curând. Nu era normal, după ce munciseră "pe brânci" vreun an, să vin eu să le "iau locul" (mă angajasem manager de raion stagiar - doar că numai "menajer" n-am fost eu o bună bucată de vreme, ceea ce era și firesc, NU AVEAM CUM! Pentru că nu aveam experiență - facultatea e una și practica e alta - dar eram dispusă și dornică s-o capăt). Șansa mea s-a numit Carla, primul meu mentor, care mi-a ținut mâna pe umăr până am reușit să-mi iau "zborul". E important să precizez că nu eram singura stagiară, ajunsesem la "fața locului" împreună cu Alinuța, Heidi (le stiți deja) și Blonda. Geniul (adică prima nominalizată), era repartizată cu mine la Textile - doar că ea - care este, de altfel, mai a naibii decât mine - își făcuse deja un stagiu practic acolo (pe vremea când eu făceam carduri la banca de lângă magazinul de termopane), deci oamenii se obișnuiseră întrucâtva cu ideea prezenței ei (eu am fost însă bomboana de pe colivă). Heidi și Blonda erau la sediu, pentru ele era deci mai simplu...din punctul ăsta de vedere. Se mai impune încă un mic amănunt, important zic eu, după care trec la subiect. În apartamentul menționat în povestea anterioară locuiam la timpul acela eu, Heidi și Blondi. Iepurașul (adică fi'sa lui Einstein) domiclia la câteva blocuri distanță, împreună cu o colegă din alt departament, Raluca. Ne grupaserăm după gradul de seriozitate (dar asta face subiectul altei dezbateri).
Așadar, ca să nu mai divaghez: cum vă spuneam, startul a fost aneveoios. Cu multe hopuri. Mai mult boceam decât munceam. Dar, cum în viață eu am fost în permanență însoțită de o doză sănătoasă de noroc, am reușit să mă împrietenesc rapid cu niște băieți faini, de la Recepție Marfă (loc în care nu puteai intra decât pe bază de programare prealabilă). Biroul lor era refugiul meu. Eu aveam voie să merg acolo ori de câte ori urma să prestez o criză de isterie, care nu se cădea a fi vizualizată de viitorii mei proprii angajați. Așa că, pe lângă Carla, care se ocupa profesional de mine, i-am mai avut aproape și pe Cătă (managerul doi pe doi), Drăgoșel (adjunctul cât jumate de buletin), Florinel (băiatul bine făcut după care suspinau toate femeile), Gullit (tipul care semăna izbitor cu marele fotbalist) și pe Ionuț (tata, cum îi spuneam eu, având în vedere că atitudinea lui față de mine îmi amintea de cea a părintelui meu). Și binențeles, nu lipseau din gașcă cele două prietene și colege de apartament.
Așa se face că puținul timp liber pe care îl aveam (voiam să fac impresie, mă uita Dumnezeu pe la muncă) ni-l petreceam, de regulă, împreună, Și de obicei prin cluburi. Mai exact într-un pub situat în imediata vecinătate a magazinului în care ne desfășuram activitatea, ceea ce era un lucru foarte bun. De ce? Pentru că eu, fiind singura care lucram aproape în fiecare weekend (nu vă impacientați, nu eram exploatată, aveam liber în timpul săptămânii), ajungeam rapid, dimineața, de la destrăbălare direct la muncă ("duceam", nu glumă, pe vremea aia...).
Se mai întâmpla totuși să facem și ieșiri în afara "localității". Una dintre ele a fost la Vălenii de munte, la părinții lui Mache, unul dintre băieții din Recepție. Când ne-a lansat invitația, ne-am "înscris" rapid vreo 20 de persoane. Mai mulți flăcăi, mai puține fete (mai exact eu, Heidi și soția lui Ionuț - Blonda devenise între timp serioasă, avea prieten deja). Așa, ca o paranteză la paranteză, personal am avut întotdeauna o înclinație aparte către genul masculin (știu, nu vi se pare nimic ieșit din comun, mai ciudat ar fi fost să nu fie așa, nu?), în sensul în care marea majoritate a celor mai trainice prietenii ale mele, din adolescență și până în zilele noastre, s-au legat cu reprezentanți ai sexului tare.
Pffff!!! Iarăși divaghez. Nu mă pot dezbăra de această meteahnă.
Ca să mă-ntorc la subiect, ne-am "îmbarcat" de vineri după-masă, care pe unde am putut, înarmați până în dinți cu băutură și manele, tot ce ne trebuia (permiteți-mi să consemnez că eu ascult, de principiu, orice fel de muzică, iubesc rockul și ascult manele cam tot atât de des pe cât audiază un călugăr budist Sepultura). Am ajuns la destinație, și probabil că părinții lui Mache au avut un șoc puternic în momentul în care au văzut că cei "câțiva prieteni" ai fiului lor le-au invadat gospodăria, destul de generoasă de altfel...Ne-am împărțit fiecare pe unde și-a găsit loc (corturi, mașini etc). Eu și Heidi am fost repartizate într-o cămăruță, depedință a construcției principale a cărei ușă nu se putea încuia (detaliu foarte important în derularea evenimentelor viitoare). Prima zi a fost de "acomodare", de sâmbătă dimineața a început destrăbălarea: băutură, grătare și, binențeles, manele! Tare!!! Cât să se-audă-n toată Prahova. A fost chiar nevoie să reîmprospătăm stocul de lichid pe după-masă (mâncare aveam destulă), că doar nu ne băgam la somn odată cu găinile...Așa că s-au mai achiziționat câteva navete de licoare produsă pe bază de hamei și ceva gin, pentru "domnișoare" (păi ce, nu eram "golance" să bem bere???!!!).
În ceea ce mă privește, ori de câte ori gust ceva pe bază de alcool, am două variante la dispoziție: ori râd a proastă din orice, ori devin filosoafă (mă lansez în dezbateri foarte profunde, cu oricine și despre orice, uitându-mi statutul consacrat de "antisocială"). Atunci le-am pus pe ambele în practică. Și pe rând, și concomitent, și repetitiv. Și am început și o bere (iarăși un amănunt extrem de relevant pentru mai târziu).
Astfel, la un moment dat mă aflam într-o deliberare foarte adâncă a unui subiect atât de important încât nu-mi amintesc nimic de el, cu numitul Croitoru (eu sprijinită de o poartă, pentru a-mi asigura echilibrul lăuntric, el în fața mea). Și chiar dacă memoria m-a mai lăsat, știu sigur că discuția NU era una intimă. Așa că vă puteți închipui mirarea (dar ce zic eu???!!! - uluiala, iritarea, scârba și multe alte sentimente la fel de pătrunzătoare) care m-a cuprins în clipa în care, din senin, individul a încercat să-și plaseze o mână pe o parte a corpului meu neexpusă publicului larg. M-am sustras rapid, și, fiindcă sticla de bere pe care o desfăcusem zăcea la nivelul solului, deci nu am putut să i-o așez afectuos direct pe căpățână (așa cum mi-aș fi dorit), am decis că nu am de ales de cât să mă retrag pe divanul de dinaintea porții și să plâng. Dar ce spun eu??? Urlam de parcă se sfârșise lumea. Cu suspine și aproape cu tăvăleli. Primii care m-au "interceptat" au fost Heidi și Gullit. Au venit lângă mine dar nu au reușit să mă facă să le explic motivul crizei de țăcăneală care se afla în plină desfășurare. Au urmat, pe rând, ceilalți băieți care mă luaseră mai demult sub aripa lor protectoare, și care remarcaseră în prealabil că eu purtam un dialog de mare însemnătate cu sus-numitul, în care au considerat că nu se cade să intervină. Astfel, Florinel, destul de iute la mânie, ca și mine, de altfel, mă întreabă: "Grasule, ce ți-a făcut ăsta că-l omor???!!!" Cine să-i răspundă?...Că hohotele mele nu erau inteligibile. Doar foarte sonore. Așa că i-au atras și pe Cătă și Ionuț. După multe insistențe, am reușit să le comunic motivul istericalelor mele. De aici planul a luat contur foarte rapid: "Gullit, tu fă câțiva pași cu Oana pe uliță ca să se liniștească, în timp ce noi discutăm puțin cu Croitoru", a trasat Cătă (că deh...era șeful). Zis și făcut. Noi am plecat la plimbare, ei l-au convocat pe iubăreț la o "ședință" în grădină. De pe drum eu am surpsins câteva frânturi (care erau cât pe ce să fie fracturi) din conversația apărătorilor mei cu "inculpatul"...cert e că am reușit să mă calmez (mai bine zis, să fiu potolită). Dar nu pentru mult timp, căci la întoarcerea în bătătură poziția lui Cătă, care mânca un măr (nu știu nici până acum de ce mi s-a părut mie că-și ținea mâna la ochi) mi-a generat alt atac de panică. "Mâncase" bătaie din cauza mea... Normal, m-am pus iar pe bocit, ce era să fac???!!! Dar m-am domolit rapid, când Cătă, printre hohote de râs, de data asta, mi-a spus: "Băi Oana, tu ești nebună??!!! Tu nu te uiți la mine?? Cum ar putea să ma bată ăla??!!...." Și asta era adevărat...Deci treaba era bună. Aș pe naiba, s-o credeți voi! Se făcuseră vreo două ale dimineții, cheful se cam stinsese, mai eram câțiva "rătăciți" care mai stăteam la palavre prin curte. Când întorc, într-o doară, capul, îl văd pe "pretendentul" meu așezat singur la o masă, aflată taman vis-a-vis de camera în care urma să mă odihnesc eu cu Heidi, SINGURE, fixându-mă cu privirea. Aoleu!!!! Teroare iarăși! "Noi nu putem încuia ușa, deci după ce toată lumea va adormi, ăsta o să vină peste mine și...am belit-o", să mă scuzați. Vă întrebați dacă m-a umflat plânsul? Logic!!!!! Drept pentru care Florinel m-a întrebat dacă doresc să rămână cu noi peste ce-a mai rămas din noapte. "Da! Da! Da!". Și-a oferit sprijinul și Drăgoșel, care era jumate cât mine, deci aveam toată baza că mă poate scăpa de pericol...Ne-am retras într-un final în odaie, unde ne-am aliniat toți patru într-o bucățică de pat, în care, de cum au pus capul pe pernă, vitejii mei au trecut în lumea viselor. Eu, care în prealabil montasem un scaun sub clanță (așa cum văzusem în filmele cu americani), stăteam cu urechile ciulite. Și bine am făcut. Că nu a trecut mult și ușa a început să se zgâlțâie, cu tot cu obiectul montat pentru siguranță, și de-afară de auzea obsesiv și amenințător: "Oanaaa!! Oanaaa! Oanaaa!" Am țâșnit din plapumă, m-am lovit de tavan, după care am început să trag cu disperare de corpurile obosite ale tuturor celor cu care împărțeam așternutul, într-o ordine aleatorie. "Săriți!! Săriți!!! A venit!!!". Mi s-a părut că a durat vreun ceas până să se dezmeticească vreunul. Ceas în care glasul din noapte s-a stins...și, aproape de necrezut, m-a învăluit și pe mine somnul.
De dimineață, când ne-am trezit și l-am găsit pe omul cel rău la aceeași masă la care îl lăsasem, doar că acum dormea, probabil foarte confortabil, ne-am dat seama de două lucruri, și anume: în primul rând, cu câteva ore înainte, numitul NU mă pironea pe mine cu căutătura, ci doar se uita în gol, de turmentat ce era; în al doilea rând, nu era responsabil nici cu vocea oe care o auzisem eu în întuneric...Deci mai rămânea varianta ca eu să fiu nebună, greu de demontat, din păcate. Ferice de mine că individul care totuși încercase să pătrundă prin efracție în incintă, și care mă și chema tânguitor, a ieșit în față și a recunoscut că el a fost "autorul". Nu a putut totuși să ne explice DE CE mă striga pe mine, când de fapt avea nevoie de Drăgoșel, să-i fie partener la o nuntă care avea loc în sat și la care bănuia că a fost poftit, dar pierduse invitația și se afla și în mare întârziere...
Într-un final așadar, toate misterele și problemele au fost dezlegate și rezolvate și Croitoru, obligat-forțat, și-a cerut scuze pentru impertinența de care a dat dovadă în ceea ce mă privrea. Nu l-am iertat. Nici până azi. Așa cum sunt sigură că nici părinții lui Mache nu și-au mai revenit vreodată din șocul provocat de adunătura de vandali care le-a invadat ograda...

miercuri, 25 iulie 2018

Prima dragoste

(...)
Și n-o să vă povestesc neapărat “siropurile” aici, oricine a trăit experiența asta, doar că pentru fiecare a fost diferită, nu? Mai mult sau mai puțin. Eu nu mă număr printre aceia pentru care prima “iubire” a fost și ultima. Deși la acea vreme eram convinsă că va fi așa. Nu putea să-mi scoată nimeni asta din cap. Bine…nici nu cred că a încercat cineva de fapt. Și cu cât trecea timpul, cu atât eram mai determinată în decizia mea de a spune, la un moment dat, împreună, “până când moartea ne va despărți” (știu, sună a film american, însă la catolici chiar așa de desfășoară treburile, și eu fiind botezată în această religie îmi anunțasem viitorul logodnic data, ora și adresa Bisericii Catolice la care ne vom întâlni în vederea efectuării ritualului de cununie). Ne-am cunoscut la 15 ani și am fost împreună (cu mici pause) până la 23, deci mă puteți înțelege, cred, de ce eram atât de hotărâtă.
De fapt, despre aceste “mici pauze” aș vrea să vă vorbesc, pentru că ele au făcut diferența. Și-o să fac o paranteză aici. Tata îmi spunea întotdeauna: “Fată, pe bărbat să nu-l sufoci, mai lasă-l la o bere cu amici dacă vrea, lasă-l să mai respire și fără tine în ceafa lui”. Și l-am ascultat. Nu știu nici acum dacă ăsta a fost motivul primei sincope din relația noastră. Cert este că s-a întâmplat la sfârșitul clasei a doișpea, pentru mine, al primului an de facultate, pentru el. A plecat cu gașca la mare, eu am rămas acasă să învăț. Nimic ieșit din comun până acum. Doar că în timpul sejurului dumnealui acolo, cineva mai informat decât mine a avut grijă să îmi spună că el trăiește o frumoasă idilă la malul mării. Cu o frumoasă domnișoară plecată cu el din Botoșani! Să mor, nu alta!!! N-am vrut să cred, până nu s-a-ntors și mi-a raportat în mod personal și direct crudul adevăr. Doar că în același timp și-a dat seama că tot pe mine mă iubește și că a făcut o greșeală. Care pe mine era să mă “coste” admiterea la facultate. De ce? Întrucât, copil naiv, l-am crezut. Și am zis că trecem peste. Ceea ce am și făcut, atât de ingenuă eram. Doar că prințesa nu s-a lăsat cu una cu două. A urmat o vară “toridă”, în care și dumneaei și mama dânsei (deh…educația…) au încercat tot felul de tertipuri de a-l aduce pe Făt-Frumos înapoi, de la amenințări până la un șantaj mizerabil cu o sarcină inexistentă de care trebuiau să scape împreună, toți trei, dar de care se pare că s-au ocupat într-un final doar mama și fiica sa nimfomană, renunțând totodată la principele de Moldova. De care eu nu m-am lepădat. Cu riscul menționat mai sus, cel de a rata admiterea. Printre plânsete, ascuns necazul de părinți (tata cel puțin ar fi făcut “crimă de om” dacă și-ar fi știut comoara suferind din cauza unui “derbedeu”), poezii și eseuri maniaco-depresive, am reușit să și învăț câte ceva. Și să devin studentă. Soarele răsărise din nou pe strada mea, chiar dacă eu mergeam la Cluj, el la București. Dragostea era mare, vizitele dese, scrisorile și mai frecvente (telefonul fără fir nu apăruse pe vremea aceea, decât la modul figurat), toată lumea era a mea. Până la un moment dat, când răvașele s-au oprit. Brusc. Fără “preaviz”. Iarăși dă-i și bocește…o lună, două..poate trei…asta nu-mi mai amintesc exact. Cert e că până la urmă am acceptat. Doar faptul că nu mai suntem împreună. Că în același timp mi-am promis că va suferi cel puțin la fel de mult ca mine. Știu, răzbunarea e arma prostului, dar eu n-am fost întotdeauna deșteaptă (nici acum nu sunt). Și că va veni la mine în genunchi, și eu voi șterge cu el pe jos…și multe alte scenarii pe care mi le făceam în nopțile de nesomn. Care, conform zicalei românești “ai grijă ce-ți dorești” au devenit realitate. Rugăminți, lacrimi, promisiuni, păreri de rău, preș pentru picioare mai pe scurt. Exact cum îmi dorisem. Doar că între timp eu îmi aflasem consolare, mă credeam îndrăgostită iar. Așa socoteam eu…o fi fost o flacără, dar s-a stins rapid. Și a urmat a treia “șansă”. Eu chiar eram prostuță rău, bag de seamă. Dar nici asta nu a durat mult. Altă vorbă din popor, care spune că “ciorba reîncălzită” nu mai are același gust, și-a dovedit veridicitatea. Se acrise zeama. Așa că am renunțat. De data asta eu! Ce tare am fost! Doar că nu acesta a fost finalul-final. Dar trebui să fac din nou o paranteză, probabil ceva mai lungă de data asta.
Când eram prin anul 3 la facultate, stăteam într-o garsonieră mai mare cu două fete, tot din Botșăni (v-am spus că am fost o alintată, nu am stat nici la cămin). Una din ele, pe la 15 ani, avusese o “relație” (care se terminase de ceva vreme bună) cu un tip (mai mare cu 10 ani decât ea, care era, la rândul ei, cu 3 mai tânără decât mine), catalogat pe atunci ca “golănaș de Germania”. Tot orașul îl știa, nu se putea altfel, că ne cam cunoșteam toți între noi, măcar din vedere. Cert este că tipa părea încă obsedată de el. Pentru că în fiecare seară acesta era subiectul de “noapte bună”. Cred că știam și ce număr poartă la pantofi, pe lângă alte detalii mult mai intime. Băi!!! Eu nu înțelegeam!!!! Eram șocată!!! “CUM SĂ FII CU ĂLA???!!!” Mi-l aminteam aminteam o “chestie”, mare, cu un păr lung prins într-o coadă slinoasă, îmbrăcat în piele, și despre care se zvonea că nu abordează vreo femeie decât în moduri foarte brutale. Și verbal și fizic!!! (Așa ceva…). Ea nu și nu! Era o dulceață de băiat, Ganu ăsta (așa ne vom referi la el – tot de la colega mea de apartament “citire”! Asta nu mai știu dacă e vorba românului sau a americanului, dar “niciodata să nu spui niciodată”. Căci:
După terminarea anului 3 de facultate a trebuit să fac un stagiu de practică la o societate cu capital francez. Neapărat! Așa că am mers acasă și, frumușel cu tata de mânuță și cu prietena zisă Heidi însoțitor, am mers la o bancă. Unde lucra, binențeles, și un fost elev de-al lui Marku. Cât timp acesta din urmă a stat de vorbă cu individul (supranumit, și el, desigur, Bombonel) care urma să se ocupe de mine pe perioada stagiaturii, noi fetele am rămas afară să-l așteptăm. Heidi stătea cuminte așezată pe un gărduleț, eu în fața ei în picioare (nu mă puteam așeza, deoarece aveam la purtător o fustă extrem de scurtă, care nu-mi permitea să fac asta). La un moment dat o văd pe “fetița munților” că se albește la față și îmi murmur printre dinți: “Nu te întoarce!” Prea târziu! Îmi răsucesc imediat curioasă scăfârlia și în spatele meu văd un tip tuns foarte scurt, îmbrăcat la costum, mare cam cât un dulap, care mă măsura pofticios din cap pânâ în picioare. “Sunt bună!”, mi-am zis plină de infatuare în timp ce mă uitam mirată la Heidi (“Ce-ai tu, te oftici că se uită barbații după mine?!”) Ea, cu vocea stinsă și tremurândă, nu a mai putut spune decât: “E Ganu!” “Și??!!” “Și s-a uitat doritor la tine!”. În fine, discuția a mai continuat puțin, până a venit tata, nu v-o mai redau pe toată, ideea era că mai mult ca sigur Ganu urma să mă viole(nte)ze! Pe mine, și cu paranteză și fără. Pe ea, doar cu paranteză.
A doua zi am început practica. Tot atunci am aflat că Ganu deținea un magazin de termopane perete în perete, la propriu, cu banca unde urma să-mi desfășor activitatea. Și uite-așa se face că în fiecare dimineață când veneam conștiincioasă la lucru, dumnealui ieșea din prăvălie (știa ora la care trebuie să ajung) și, de la colțul străzii până la intrarea în incintă, mă “scana” cu un zâmbet râvnitor. Eu (care de pe atunci eram rea de gură) mă gândeam: “Ăsta până la urmă o să mă abordeze. Necuviincios, că altfel nu știe. Și eu o să-i răspund. La fel de obscen, că altfel nu pot. Deci Heidi a avut dreptate. Într-un final o să mă viole(nte)ze…Nașpa!”
Doar că au trecut două luni în care fiecare zi s-a scurs la fel, după același ritual descris mai sus. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și a venit și data la care urma să-mi termin stagiul. Ce miracol, ce minune! Scăpasem ne…nimic, mi-am zis eu după ce am ajuns la ghișeul unde fusesem repartizată, și unde se făceau operațiuni cu carduri. Dar “norocul” urma să mi se schimbe. Că la vrei doua ceasuri cine intră în bancă??!! Chiar el!!! Omul negru!!! Vorbind zgomotos (ulterior am aflat de la el că doar se prefăcea) cu directorul instituției, la care se interesa cine e “roșcățica focoasă” pe care a angajat-o, că e drăguță foc…și alte complimente care în mod normal m-ar fi flatat. Dar atunci m-a luat cu stări de lipotimie. Aveam și un client de care trebuia să mă ocup, nu puteam să fug (acțiune la care mă gândisem din prima secundă în care l-am văzut în cadrul ușii), Bombonel era dispărut în misiune….deci “descurcă-te, Oano!” “Gata!” – mi-am zis – “Începe circul! Chiar trebuia să se întâmple aici???!!!”. Mă blocasem complet! Mai ales când a venit cu un zâmbet șmecher și s-a așezat în spatele mușteriului pe care îl serveam. M-am rugat în gând să apară Bombonel până termin cu nenea, să-l preia pe “spaima târgului”. Nu s-a întâmplat asta…”Doamneeee!!!! Așa păcătoasă am fost eu să merit asta??!!!” Îmi întinde mâna, o îndrept și eu pe-a mea tremurândă către a lui, mi-o pupă și-mi spune “Săru’mâna”. Din cauza șocului am leșinat puțin sub tejghea, m-am ridicat ulterior și i-am explicat că nu facem transfer de bani acolo (că asta îl interesa), să meargă la altă tanti, și asta a fost. A zâmbit, și-a luat “la revedere” și a plecat! Am ajuns și eu după-masă acasă, am sunat-o direct pe Heidi, i-am spus că până la urmă s-a produs interacțiunea cu Ganu, m-a întrebat dacă sunt la spital, i-am zis că nu și am pus-o la punct cu toate detaliile. Asta a fost, ne-am zis noi. Am scăpat. Eu de sex cu forțat și violent și ea de bătaie (oricum, n-am înțeles niciodată de ce considera că o s-o altoiască, era clar că omul cu mine avea ce avea). Doar că mai aveam vreo câteva săptămâni de vacanță, pe care le-am petrecut tot pe plaiuri moldovenești. Tot acasă, mai exact. Și era inevitabil să nu ne întâlnim, în fiecare seară când ieșeam la plimbare, noi pe jos el cu mașina (o Calibra care pe atunci era fiță de fiță…). Și aveam iarăși un ritual: el încetinea, lăsa geamul jos, ne spunea “Săru’mâna!”, eu îi răspundeam, Heidi tremura, după care fiecare își vedea de drumul lui. Eu rămâneam cu șocata de lângă mine, care îmi explica iar și iar cum o să ne-o luăm…iar eu îi spuneam că e clar că de bătut n-o să ne bată. Cel puțin pe ea…Că de la mine e clar că vrea altceva. Dar nu înțelegeam de ce nu-mi spune odată, ca eu să-i spun că nu-s disponibilă și să finalizăm bâlciul. Într-un fel sau altul. Doamne-ajută fără spitalizare!
Am ajuns și în MAREA zi dinaintea plecării înapoi la Cluj, pentru reluarea cursurilor. Înainte am dat o tură pe la bancă. Aveam nevoie de niște acte care să certifice efectuarea stagiului acolo. Cum nu m-am grăbit să merg la ora obișnuită (și oricum trecuse vreo lună de când nu mai fusesem pe la ei), nu mă mai aștepta nimeni în poarta magazinului de termopane. Ce tare! Pe drumul înapoi către casă…soarta! Ganu stătea liniștit de vorbă cu un domn, iar eu n-aveam nicio posibilitate să-l evit, eram deja pe trecerea de pietoni la capătul căreia se afla. Mă făceam de toată rușinea dacă făceam cale-ntoarsă pe mijlocul “zebrei”. Așa că i-am dat înainte cu tupeu. Am ajuns lângă el, i-am zâmbit destul de forțat (remarcând totdată că nu arată chiar rău îmbrăcat în costum) și am dat să trec mai departe. Tot zâmbind și dânsul, m-a apucat de brat și m-a tras către el. (Vă pun la punct cu toate aceste detalii pentru că sunt foarte importante.) În momentul în care m-am lipit efectiv de pieptul lui, că n-am avut timp să reacționez (adică s-o iau la goană), și i-am adulmecat parfumul, mi s-a rupt filmul. La propriu. Nu știu ce s-a mai întâmplat după. Eram în aer. Cert este că am ajuns acasă, am sunat-o pe Heidi și i-am spus că m-am îndrăgostit. “Când, că aseară nu erai amorezată?!... Și mai ales DE CINE???!!!” “Acum. De Ganu!”. M-a sunat peste câteva ceasuri, după ce și-a revenit din starea de inconștiență pe care i-am provocat-o. M-a bruftuluit până s-a plictisit, că eu o țineam pe-a mea, dar a concluzionat că e în regulă, a doua zi urma să plecăm, deci avea să-mi treacă starea de nebunie temporară. Aș! Numai la el mi-era gândul la Cluj. Ce să fac eu și cum să fac?...Și mi-a venit ideea salvatoare: pe firma de la intrarea în magazinul său avea numărul de telefon, am făcut rost de el și l-am “contactat” așa într-o doară…într-o seară…cu un mesaj sec: “Bună!”. Semnat: Roșcățica. “Îmi amintesc că ești bună. Păcat că nu te-am prins”. “Uffff! Ce bine că nu te-a lăsat memoria…”, mi-am zis. Terenul pentru următoarea vizită la Botoșani, în vacanța de iarnă, era pregătit. Am păstrat legătura “vie” prin mesaje în acest răstimp. Heidi punea acatiste zilnic, poate-poate îmi revin în simțiri, eu nu și nu! Număram zilele până la vacanță. Care au trecut taaare greu! Dar au trecut!
Am ajuns înapoi acasă, întâlnirea stabilită. Nu mai știu din ce motive, dar prima oară nu am reușit să ne sincronizăm, adică să ne “găsim”. Heidi era în extaz. Eu în depresie. El…nu știu. Doar că un Leu și un Săgetător, după ce că se potrivesc, nu pot renunța atât de ușor. Pe cale de consecință, nu am făcut-o nici noi. Am insistat, am fixat a doua întrevedere. Care nu a mai eșuat. M-am pregătit temeinic. Cu câteva minute înainte însă, frica bolnavă a lui Heidi m-a pocnit și pe mine! “Unde mă duc eu??!!! Cu cineeee???!!! Eu nu mai merg nicăieri!” “Ba te duci, că ai stârnit fiara și dacă-i tragi țeapă ne bate!!!” Normal! Veșnica problemă! Închipuiți-vă cât îi era de frică lui Heidi de această posibilă consecință gravă a răzgândelii mele, dacă a fost capabilă să mă târâie la propriu până la mașina lui, în care mă aștepta de câteva minute deja. (În mintea prietenei mele exista posibilitatea să ne-o luăm amândouă și din cauză că am întârziat!!! De remarcat că nu mă lăsa niciodată singură la greu!) M-am suit în mașină, mi-a spus omul că își cere scuze, dar mai are ceva de rezolvat, și, ca să fie sigur că nu mă mai scapă, o să facem o oprire de câteva minute înainte de marea întâlnire oficială. “Stai liniștit, că parcă nici eu n-aș vrea să pierd și ocazia asta”, mi-am zis în gând. În timp ce purtam o conversație prietenească, îmi dau seama că noi ieșim din oraș. Intrăm pe un drum de țară, nepopulat, beznă cât cuprinde…am început să mă impacientez. “Ăsta mă duce în pădure și mă lasă acolo, cu integritatea știrbită!!!” Dar nu ziceam nimic, mă țineam tare! Ajungem în fața unei mari porți, omul se dă jos, vine înapoi contrariat, să-și ia telefonul, mormăind ceva de genul: “Ăștia m-au chemat și nu e niciunul aici???” “Aoleuuuuu!!!! Sunt mai mulți??!!!!” N-am apucat să-mi termin gândul care mă terifia că poarta s-a deschis și afară au năvălit două namile de câini. La fel de repede am zburat și eu din mașină. Ador aceste animale. Și ele pe mine, de obicei. Am uitat de pericol, de unde suntem și de ce (nu că mi-ar fi dat cineva această infomație) și am început să mă rostogolesc fericită cu ei prin zăpadă. Pierdusem din vedere și faptul că scopul meu inițial nu era să mă tăvălesc tocmai cu ei, dar socoteala de-acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg…Ganu între timp și-a rezolvat chestiunea pentru care mersesem acolo (era ceva legat de termopanele lui) și mi-a spus că plecăm, în sfârșit, la marele și mult-așteptatul rendez-vous. L-am rugat să luăm și cățeii, mi-a promis că data viitoare. S-a ținut de cuvânt. Și am plecat în treaba noastră. N-o să vă povestesc ce-am făcut…că nu a fost nimic ieșit din comun. Cam ce fac oamenii la prima întâlnire (programată cu câteva luni înainte, e important de luat în calcul acest amănunt). Am ajuns acasă pe la orele trei ale dimineții și am sunat-o pe Heidi (îmi pusese foarte clar în vedere s-o anunț când revin). Nu dormea. Aștepta. “M-am întors!” “Ești bine? Te-a lovit??!!” “Sunt FOARTE BINE!!!! Nu m-a bătut, m-a…legănat pe picioare!!!” – aici înlocuiți voi “bătut” cu termenul cu care rimează – “Și-acum lasă-mă să dorm, că-s obosită! Morala mi-o faci mâine!”
Au urmat câteva luni de un fel de relație, eu în Cluj el în Botoșani (chestia asta cu legăturile la distanță era să devină povestea vieții mele), în care eu mi-am dat seama că gura lumii vorbește vrute și nevrute, fără să aibă habar de ce, pentru că omul chiar nu era așa cum i se dusese “buhul”, ba dimpotrivă. Iar el era foarte încântat că nu-s proastă (se pare că nu avusese parte de prea multe muieri cu creier, cel puțin astea erau spusele lui, nu mi-au murit lăudătorii…). Avea totuși oareșcari dubii în legătură cu deplinătatea facultăților mele psihice, pentru că refuzam obsesiv să mă afișez cu el în locuri publice. Nu, nu mi-era jenă. Doar că exista posibilitatea să ne întâlnim cu “prima dragoste” și dacă ăla comenta ceva, sigur nu scăpa netrosnit…Din nou mi-a promis că n-o s-o facă, din nou și-a respectat angajamentul.
Problema a fost că după o vreme am concluzionat eu că ar fi o idee bună să mă împac cu fostul. Iar! Ceea ce am și făcut, că el fusese disponibil pe toată perioada stării mele de nebunie temporară. I-am spus din start să se gândească foarte bine, să nu-mi scoată ochii pentru aventura mea fierbinte, pentru că s-a derulat în timp ce noi eram despărțiți și acum s-a terminat. A zis că nu, Doamne ferește! Pân’ te nimerește! Că n-a fost capabil să facă ce-a spus! În câteva luni a realizat că el nu poate trece peste ce am făcut eu, deci ne luăm “adio!”. L-am înțeles cumva (nu atunci, mai târziu). Omul îl complexa. Avea și cu ce! Și ca să am eu ultimul cuvânt, i-am și spus asta. “Oricum, e de zece ori mai bărbat decât tine!!!”. N-am vrut DOAR să fiu rea, chiar asta era realitatea! Și nu aveam intenția să fiu frivolă, adică nu mă refeream (decât) la sex, din păcate! Între băiețașul care dădea bir cu fugiții la cel mai mic hop (fără să aibă puterea să mă privească în ochi) și bărbatul care putea tine fruntea sus în pofida “faimei” pe care și-o crease, intenționat sau nu, era o diferență ca de la cer la pământ. Am înțeles apoi că această replică l-a urmărit muuultă vreme!!! Ce bine!
Așadar, se terminase. Definitiv. Pentru mine. Că mi-am dat seama după vreo doi ani (da, nu e o greșeală de tehnoredactare), că pentru el nu.
Eram în București, mă angajasem, îmi vedeam liniștită de viața mea, axată numai pe viitoarea carieră. Într-o seară, pe când eram la muncă (ieșeam la ora zece), primesc un telefon. Era Gigel (să-i spunem așa), care urma să plece a doua zi în Canada și înnopta la capitală. Și-și dorea să bem o cafea împreună. De ce nu?...Erau o grămadă de restaurante în mall-ul în care lucram. Ne-am întâlnit, am povestit…am crezut că ne-am maturizat și putem rămâne prieteni. Doar am crezut. La vreun ceas după ce m-am întors la muncă, îmi sună iar telefonul. Tot Gigel. Era singur acasă la amicul lui (plecat din localitate se pare) și îi era urât. Sau frică de întuneric, nu știu sigur. Cert e că i-ar fi plăcut să vin să-i țin companie. “Ce faceeeee măăăăă?????!!!! Tu chiar ai impresia că o să-ți pic din nou în….brațe de parcă lumea începe și se termină cu tine???!!! Ești senil? Ai uitat ce ți-am spus când ne-am despărțit??? Nu mi-am schimbat părerea!!!”. Dar replicile astea se derulau doar în capul meu. Alături de un plan. Așa că i-am spus că mi-ar fi mai comod să vină el la mine (eu locuiam cu o colegă și cu prietenul ei într-un apartament cu trei camera, una era deci disponibilă, veți înțelege imediat pentru ce). Colega urma să fie la lucru în noaptea aceea, rămâneam doar eu cu Miți (iubitul ei) acasă, și ne propusesem deja să facem o partidă de remi cu Nicu, alt amic. Când Vio (care era la curent cu tot ce v-am povestit până acum) a venit la muncă și am anunțat-o că o să am musafiri, s-a schimbat la față. “Ai zis că nu te mai împaci cu el! Nici acum nu ți-a trecut? Merită să suferi iar pentru o noapte??!!!!” “Taci tu, că n-o să fie nicio noapte! Nu împreună!” Nu m-a crezut, era convinsă că mă va găsi în pat cu dânsul de dimineață…
Am plecat acasă, a venit și Gigel, și Nicu, am jucat remi…Noi trei (adică fără Gigel) râdeam, glumeam și-l cam ignoram – asta le trasasem scurt celor doi în prealabil. Când ni s-a făcut somn Nicu a plecat, eu m-am retras puțin cu Miți într-o cameră unde am râs cu poftă de cum a crezut “animalul” că poate să vină să mi-o mai “tragă” o dată (fie-mi iertat limbajul de cartier, dar asta era realitatea) de dragul vremurilor de altădată…După care i-am pus în brațe o pernă și o pătură, m-am făcut că nu remarc intenția lui vădită de a-și petrece restul serii cu mine, i-am urat “noapte bună” și m-am retras în iatacul meu. Dimineață la orele șase începeam lucrul, drept pentru care l-am trezit pe la cinci jumate, i-am zis să se îmbrace repede că ne grăbim, l-am încărcat în mașină și când am ajuns la destinație, adică la muncă, l-am poftit jos și i-am spus “La revedere!”. De fapt era “Adio!”, că am plecat, lăsându-l oleacă nedumerit, și nu m-am mai uitat înapoi. Atunci ne-am despărțit. Definitiv!

Vine popa

Hei, dragilor!!! Fiindcă ziua de Bobotează are pentru mine o semnificație deosebit de tristă, dar pentru că totodată nu vreau să îi dau voie...