duminică, 29 aprilie 2018

...tot o maimuță...

"O maimuță îmbrăcată în haine de gală, mirosind a Dior și coborând dintr-o trăsură de lux, rămâne tot o maimuță."
Eternul feisbuc îi atribuie citatul de mai sus lui Luchian (știți, nenea ăla de picta anemone și autoportrete...). Cultura mea generală nu e atât de vastă încât să confirm sau să infirm această apartenență (și, chiar dacă avem aceeași obârșie, nu l-am cunoscut pe vecinul răposaților mei bunici, pentru că geniile se nasc cam o dată la 100 de ani, și cum el a apărut primul, eu a trebuit să mai aștept...😂). Înclin totuși să cred că ori autorul e altul, ori s-a procedat la o revizuire a acestuia (citatului), pentru simplul motiv că Luchian cu siguranță nu a apucat să interacționeze în vreun fel cu vreo "purtătoare" de Dior.
În orice caz (ca să mă "lepăd" totuși de obiceiul meu de a divaga), oricine deține drepturile de autor asupra aforismului de început, mare adevăr a grăit. Și etern valabil. "Achiesez" 😂 aproape întru totul. Spun aproape, pentru că simpatia mea față de suratele noastre, maimuțele, mă provoacă să le elimin din acest context. Aș merge mai mult pe stilul mai puțin "mediatizat" al altui geniu de pe plaiurile Moldovei, și v-aș numi, stimatelor, simplu:panarame. Pentru că, parol, dacă vă ia cel puțin vreun ceas până să ieșiți dimineața din casă, timp în care dați fuga până la cel mai apropiat magazin de materiale de construcții, ca să vă asigurați stocul vital de glet, var și alte accesorii atât de necesare reconstrucției zilnice a fețelor voastre mult prea obosite, asta sunteți. Păi dacă vouă vă vine să plângeți când vă uitați în oglindă, așa...fără să vă "tunați"...cum mama ploilor credeți că sunteți zâne??!! Și când vă faceți câte zece selfie-uri în fiecare zi, pe băncuțele din mall pe care se odihnesc bunicii în drumul spre/de la "alimentară", sau tolănite pe capota vreunei mașini mai de Doamne-ajută (pe care s-ar putea s-o vedeți și în interior dacă ghiolbanul care-a adus-o de prin Germania are poftă să și-o tragă și cu o femeie la mâna a doua, colo, în pădurea de la marginea orașului-că nu mai are bani și de hotel, încă n-a strâns destul ca să nu mai circule cu numere roșii-și nici acasă nu duce, nici măcar el, o pițipoancă), pe cine încercați să convingeți? Și de ce? Că sunteți doamne? Că aveți lumea la picioare? Că "proastele" care merg cu autobuzul până la piață ca să cumpere zarzavat pentru o ciorbă își plâng în pumni de invidie? C-ar vrea și ele, sigur, să sughițe de-atâta p.lă , dar nu le-alege nimeni pentru că nu-și folosesc parfumul "ăla bun" decât la ocazii speciale, ca să țină mai mult, pentru că ele nu știu cum e să dai din fund ca să miroși și să te-mbraci mișto, ele știu doar că sexul se face de plăcere, nu de nevoie...
Păi măi "doamnelor", ce-o să faceți când nici tot stocul de la raionul dedicat din Dedeman n-o să vă mai ajute? O să vă mulțumiți și cu un Logan? Sau veți opta pentru varianta vreunui "tataie" care nu mai vede bine, nici nu ține mult, dar vă iubește pentru sufletul vostru "tânăr"?😂
Pe cuvânt, oricâți bărbați vă tranzitează autostrada dintre picioare, și oricâte parfumuri scumpe și boarfe de firmă lasă la punctul de control, și pentru ei, și pentru restul lumii, tot niște panarame rămâneți. Obosite, bătrâne înainte de vreme, și întotdeauna în căutarea prostului care să nu fi auzit încă despre voi.

marți, 17 aprilie 2018

Pentru frustrați

Nu că eu n-aș avea frustrările mele. Sunt om, e normal să le am. Doar că îmi place să cred că nu le las să mă conducă, ci încercăm taman invers: eu să le-nțeleg proveniența și să-ncerc să le anihilez, în loc să mă smiorcăi ca proasta invocând drept cauză a nereușitelor mele alinierea defectuoasă a planetelor, răutatea tuturor celor care sunt mai bine (în viziunea mea) decât mine, și nenorocita de lipsă de noroc.
Din ce în ce mai des aud și văd, pe veșnicul canal de socializare pe care îl folosim cu toții cu atâta înverșunare de parcă viața noastră toată ar depinde de asta, lamentații penibile, zic eu, despre cât de nașpa ți-e ție, o imensă valoare a neamului românesc, nedescoperită încă, pentru că oameni "e răi", nu vor să-ți recunoască meritele pe care tu le știi atât multe, și ce să vezi...asta din cauză că tu ești o persoană cu coloană vertebrală, "care nu-i place" (știu că nu înțelegi de ce am folosit ghilimelele-e treaba aia cu limba română, pe care tu nu prea o stăpânești, dar în rest ești doxă...) să stea cu capul plecat, nu pupă pe nimeni în partea dorsală (adică în c.., pentru tine), preferă să fie "sărac și curat" (nu știi nici ce vrea să zică mamaie-ta când folosește expresia asta, dar sună bine, așa că o plasezi și tu din când în când). Păi nu e mai simplu așa? Când principala ta caracteristică e neputința intelectuală, asezonată cu oleacă de lene și de auto-suficiență, victimizarea vine firesc. Tu n-ai făcut nimic în viață, pentru că șeful tău nemernic, căruia îi place să fie periat precum calul pe care urmează să îl duci la târg, e atât de prost încât nu-i capabil să vadă ce zace în tine, ascuns bine de tot, de altfel. Acum...ce mai contează că tu nu știi să legi două cuvinte românești, o dai pe un pic de engleză învățată de la desene animate și ești cool. Și mai ai și școala vieții, deci la ce naiba ți-ar mai fi trebuit și cea clasică? Oricum, animalul care-a ajuns să te "conducă" (și care de altfel te ține cu forța lângă el, ca pe un bou în jug) e muuult mai slab decât tine, dar, pentru că și-a tras-o cu cine trebuie, îți ține ție locul ocupat. Ți-ai fi pus-o și tu cu oricine credeai că e necesar, ca să accezi rapid la bani mulți pe muncă puțină, însă, la dracu', iar n-ai avut noroc. Că nici vreun Făt-Frumos nu ești...Ghinion tată..."de neșansă".

vineri, 13 aprilie 2018

Și totuși, n-o să mă schimb!

Nu vreau să fiu nici mai bună, nici mai rea decât am fost până acum.
Par o scorpie? Sunt! Par un înger? Și asta sunt. Diferența o fac situațiile și oamenii cu care mă întâlnesc.
Oamenii de care în continuare am nevoie. Să mă rănească, să mă iubească, să mă doboare, să mă ajute să mă ridic.
Un lucru e sigur: nu-s pregătită să renunț. Și planul e să nu fiu vreodată.
Am spus că sunt KO? Am fost. Și cu siguranță o să mai fiu! Doare? Ca draq, pe cuvânt! Doar că iar e o chestiune de alegere. Cât vreau să-mi plâng de milă? Puțin, doar puțin. Că după aia pic în penibil. Și nu-mi place să fiu ridicolă. Și-ncă ceva: doar eu pot să mă compătimesc. Pe mine, adică. Nimeni altcineva. Plânge-mi de milă și-o să-ți sar la beregată ca un câine turbat. Chiar dacă acum două minute mi-erai drag. E reflex, știi? Nu e nici ipocrizie, nici psihologie inversă. Urăsc clișeele. La fel de mult ca gesturile făcute și cuvintele spuse din falsă politețe. Dacă pretinzi că știi ce simt și cum gândesc, atunci n-o să plângi odată cu mine, din spirit de solidaritate, nici n-o să râzi prostește la vreo glumă de rahat, doar pentru că mie mi se pare fun. Nu, ia-mă în brațe, dacă-i loc de asta, "scutură-mă" dacă e nevoie, dacă ține.Și dacă mă cunoști, știi ce, cât și până când ține. Nu-mi gâdila inutil orgoliul, nu mă trata ca pe-un copil naiv. Știi, când am nevoie de atenție, o cer. N-ai cum să nu-ți dai seama. Da, mă alint mai ceva ca o mâță care se vrea scărpinată. Da, în cea mai mare parte a timpului mă comport, probabil, de parcă aș fi buricul pământului. Într-o oarecare măsură, și cred asta. 😂 Și mi se pare foarte firesc s-o creadă și restul lumii. 😂 N-am ce să fac, așa sunt genetic programată. Cum sunt de altfel setată și să nu mă bălăcesc prea mult în stări de frustrare, auto-compătimire și pesimism. Sunt programată să trec peste aproape orice. Mai ușor sau mai greu, iarăși depinde de factori, externi și interni.
Am luat de multe ori contact cu solul, am căzut și pe pământ, și pe asfalt. Dar nu-mi place acolo, că nu-mi place să stau în genunchi. Și chiar dacă unele răni nu s-au închis, aleg să nu le dau totuși toată atenția mea.
Ranchiuna și răzbunarea nu fac parte din ADN-ul meu. Dar nici uitarea, din păcate. Am o memorie de elefant când vine vorba să stochez fiecare moment în care lucrurile nu s-au întâmplat așa cum am vrut eu, în care oamenii nu au fost așa cum am crezut eu. Și uneori mai fac câte-un inventar. Deh...defect profesional. Și cum sunt obsedată de rezultate (e tot treaba cu defectul), când "sar" peste previziuni mă destabilizez. Un pic. Sau mai mult. Dar cât încă am resurse, o să mă repun pe traseu. Poate-l reconfigurez, poate-o iau de la capăt, nu știu. Depinde. Cert e că, atâta vreme cât mai am cui să-i spun câte-un "Mulțumesc!", nu renunț! Adică...hasgtag rezist! 🤯

joi, 12 aprilie 2018

Singurătate

Paradoxal, am crezut întotdeauna că nu-mi pasă de părerea lumii, însă mi-a fost mereu frică de singurătate. Am căutat cu încăpățânare, care probabil frizează penibilul, oameni. Lângă mine. Mi-am pus bariere sufletului, pe care apoi le-am dat jos, cu teamă, dar cu speranță tâmpă. Speranța că cineva, odată, ar putea vedea dincolo de aparențe. Cu o încredere prostească în mine. Cu convingerea că, în spatele multor măști, se vede un om, un suflet, cu dureri, cu bucurii, cu întrebări, cu frici.
Și am învățat. Brusc, brutal, un pumn în plină figură. Prețul naivității e atât de mare... Îți zdruncină universul, te pune la pământ și n-o să-ți spună nimeni cum să te ridici. Pentru că nu mai crezi. În nimeni. Nici măcar în tine.
Momentul ăla în care realizezi că toate zâmbetele, toate cuvintele frumoase, toate visele și planurile pe care le-ai avut nu au fost decât clișee, interese...te doboară.
Credeai că poți înfrunta orice (naivitate sau aroganță?), dar îți dai seama că nu poți gestiona singurătatea. Mascată atât de frumos atât de multă vreme. Și nu poți învinui pe nimeni pentru că tu nu ai văzut. Pentru că, din prea mult orgoliu, sau prea multă "inocență", ți-ai impus să vezi doar ce ți-ai dorit, ce ți-ai închipuit, să trăiești fantasme.
Ți-ai construit lumea ta în care însemnai ceva, în care primeai și lovituri dar aveai și puncte de sprijin. Și brusc, fără drept de apel, ai intrat în lumea reală. În lumea în care ai prefera să fii nimic, în loc să fii doar personajul negativ, monstruos, exemplul negativ, acel "așa nu!", folosit ca ultimă modalitate de convingere sau manipulare.
Da, lume, lupta asta ai câștigat-o tu. În runda asta sunt KO.

luni, 9 aprilie 2018

Nu e el porc, ești tu proastă!

Am avut întotdeauna la purtător o oarecare doză de misoginism. Și una de aroganță. Și câteodată mi se activează. Ambele.
Cred că, indiferent de vârstă, bărbatul rămâne copil. Mai copil decât femeia. Că are nevoie să fie repus pe traseu, periodic. Sau că trebuie să ți-l "educi ", dacă vrei să fie ăla din visele tale.
Dacă tu i-ai arătat, și la prima și la doua întâlnire (and still counting), doar drumul de la ușă până între picioarele tale, atunci nu te mira! Nu te mira că nu știe alt rută! Și nu te aștepta să și-o reconfigureze, că nu ești pe Waze!
Dacă l-ai lăsat să te-întindă pe sârmă ca pe rufe, în uscătorul de la subsolul blocului, atunci nu te mira că te tratează ca pe-o cârpă. Că asta ești. Își mai șterge încălțările cu tine din când în când, nu ți-e de-ajuns?
Dacă în prea multele seri pe care le petrece cu "băieții", tu rămâi trofeul pe care uneori, prea rar, îl șterge de praf, atunci acceptă-le zâmbetul în colțul gurii și ghionturile pe care și le trag când treci cu nasul pe sus pe lângă ei. "Prietenii știu de ce!".
Dacă te iubește cu trei țoale și-un parfum, atunci nu te-ntreba de ce cu astea-ți omori timpul. Și dorul. Îmbracă-te seara cu hainele alea mișto, de firmă, pe care ți le-a luat, dă-te cu parfumul ăla scump pe care ți l-a adus din locuri pe care tu n-o să le vezi vreodată împreună el, toarnă-ți un pahar din vinul pe care ți l-ai cumpărat singură de la buticul din colț și așteaptă. Când o să-l refuze restul de pițipoance după care aleargă fără să se ascundă nici măcar de tine, o să vină. Că știe că ești acolo. Și știe și calea. E bătătorită.
Și nu spera că următorul o să fie altfel, dacă tu vei fi la fel. Bărbatul e porc! Când tu ești proastă!

sâmbătă, 7 aprilie 2018

"Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată"

Era o vreme când aș fi văzut doar metafora din versurile lui Mateevici, și aș fi umplut inspirată, câteva pagini despre limba asta prea faină, pornind de la atât de cuprinzătorul atribut "comoară"...
Acum aș putea încă umple câteva foi, mânată însă nu de muza poeziei, ci de pură revoltă, furie și dispreț. Disprețul pe care prea mulți (și prea mult) îl arată cu nonșalanță (aș putea să-i spun nesimțire, că de fapt asta gândesc) limbii ăsteia în care au avut marele privilegiu să se nască.
Dumnezeu m-a înzestrat cu o oarecare "ureche muzicală". Prin urmare, simțurile-mi sunt brutal violate, prea des, când cohorte de afoni încearcă să compună. Fraților, asta nu-i pentru oricine!
Cum n-ar trebui să fie pentru oricine nici exprimarea liberă, atunci când ea este ineptă!
Cred cu tărie în acceptarea condiției fiecăruia. În acceptarea propriei condiții, adică. Ești prost? Asumă-ți. Taci, adică! Sau exprimă-te DECÂT prin semne, înțelegi ce vreau să zic? E mai simplu și pentru tine și pentru mine. Tu n-o să te enervezi că nu-nțeleg ce vrei, mie n-o să-mi vină să-ți sar la beregată de câte ori o să-mi dai picioare în timpane.
Mai mult, dacă nu știi vorbi (mda...e complicat, pentru că tu nu știi că nu știi...), atunci crede-mă, cu siguranță nu știi nici scrie. Deci te rog, nu mai încerca! Nu-ți mai debita fantasmagoriile retarde pe orice canal care e prea la îndemâna oricui. Mai bine "I-A" și te tratează, că până la urmă și analfabetismul e o boală. N-o fă incurabilă, totuși, te rog!
Conluzia, dragilor, vine natural, tot de la poetul-vizionar. Din păcate!
"Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme."

joi, 5 aprilie 2018

Mă plictisești!

Mă plictisești când încerci să mă minți, mă plictisești și mai rău când crezi că-ți iese. Nu știi că "pun botul" doar la ce vreau eu și când vreau eu?
Nu mi-e ușor s-o fac pe-a proasta, dar din altruism, mă straduiesc, că vreau să te-nțeleg. Măcar eu, că tu e clar că nu mă-nțelegi pe mine. Nici n-ai avea cum. Că-ți trebuie dicționar pentru asta. Și tu nu știi să cauți în dicționar. Adică în cartea aia mare, cu multe cuvinte. Nu dragă, abecedarul e ăla cu literele. La ce pagină ai ajuns?
Mă plictisești când vrei să intri cu forța la mine-n suflet. Acolo te invit eu, nu dai tu buzna, că nu e sală de așteptare! Și mă plictisești și mai abitir când vrei să-mi și faci ordine în suflet. Nu știi că-mi place haosul?!
Mă plictisești și când mă perii ca pe-o iapă. Nu știi nici că-s leu? Așa că nu m-ai câștigat cu alea câteva cuburi de zahăr pe care mi le-întinzi cu palma tremurândă (ți-e frică și de mușcătura calului, că doare a naibii, totuși), nu, că eu mi-s carnivoră!
Și mă mai plictisești și când crezi că te cred. Asta s-ar putea să n-o știi, dar pot fi de zece ori mai perversă decât tine. Pot, dar nu sunt. Că nu-s ca tine. Și tu sigur n-o să fii vreodată ca mine. De-aia mă plictisești!

miercuri, 4 aprilie 2018

Nu mă citi printre rânduri

Nu vreau să fiu abecedarul tău.
Nici o fițuică de can-can.
Nici vreun cotidian de mare tiraj.
Nici Biblie nu vreau să-ți fiu.
Vreau să fiu povestea ta de seară. Romanul vieții tale. Să nu mă termini niciodată de citit. Iar eu să nu termin niciodată de scris.
Nu îndoi pagina, ca să nu uiți unde ai rămas. Ia-mă de la capăt. Fără semne de carte. Și scrie-mi tu notele de subsol.
Nu mă răsfoi, devorează-mă. Încet, cu fiecare virgulă și fiecare semn de întrebare.

Ironie

Tată, știi că îți spuneam că ești singurul în lumea asta care mă poate convinge să fac ceva ce nu vreau? Știi că asta nu s-a schimbat nici măcar acum?
Ai avut întotdeauna o ironie fină, nu te-înțelegea oricine...dar eu o făceam, pentru că eram cei mai buni prieteni.
De-asta când ai plecat am știut ce mi-ai fi răspuns când te-aș fi întrebat de ce.
Știi că împreună făceam întotdeauna haz de necaz? Îi râdeam sorții în față, printre lacrimi. Și doar noi știam de ce, și lumea nu ne-înțelegea, dar ne invidia.
Acum unde-i hazul, prietene?!...Că ironia o simt, tată...Știi și tu care e: în dimineața în care m-am trezit, la propriu, fără tine, am făcut ce m-ai învățat. M-am uitat la jumatea plină de pahar, și mi-am spus, cinic și puțin frivol: de-acum NIMENI nu mă va putea convinge să fac altceva decât vreau eu! Mi-a scăpat un mic amănunt, tată, nu? Că tu și de-acolo ai putere-asupra mea! Tot tu încă mă convingi să fac ce nu vreau să fac! Ca-ntotdeauna, îmi demontezi orice argument. Și-ți place, cum ți-a plăcut tot timpul să ne întrecem în încăpățânare. De cele mai multe ori mă lăsai să câștig. Dar ultimul meci este al tău.
Nu vreau, tată, să merg mâine într-o casă goală. Nu vreau să sărut o lespede rece, nu vreau să plec și să n-am cui să-i spun rămas-bun...
Nu vreau! Și totuși m-ai convins. Din nou. Ironic, nu?

marți, 3 aprilie 2018

Suflă, mamă, să-mi treacă!

Suflă-mi, mamă, pe suflet, să-mi treacă durerea!
Ia-mă, tată, în brațe, să-mi treacă dorul!
Mai sună-mă mamă o dată și n-o să-ți spun decât că sunt bine! N-am să mă plâng, n-am să mă grăbesc, n-am să-ți spun că-mi fac timp mai târziu să vorbim mai multe...
Mai spune-mi tată povești. Mai ține-mă la pieptul tău, acolo unde n-am stat decât eu, unde nimeni și nimic nu mă putea atinge.
Mai așteptați-mă o dată acasă!
Mai spune-mi tată o dată că-s "capoasă" ca un catâr, și rea de gură,  și eu o să-ți răspund că semăn cu tine...Că tot capoasă sunt tată, că tot cu tine semăn...și de la tine știu să mângâi și să ard cu vorbele...
Mai ceartă-mă mamă o dată! N-o să mă mai supăr...
Mai dați-mi o zi să fiu copil, mai ștergeți-mi o dată lacrimile. Promit, doar o dată!

Rock my world!

Dacă-mi zgudui lumea când suntem doar în doi, dacă mi-a plăcut să mor, și la final îmi sun prietenele să le povestesc (da, noi femeile suntem de 10 ori mai perverse decât voi, parol!), dacă te mai caut și data viitoare când îmi tropăie hormonii...asta nu te face să fii bărbat. Nici pe mine femeie.
Fă-mă să te vreau din vorbe, din atitudine, provoacă-mă, joacă-te cu mintea mea, surprinde-mă așa cum n-a făcut-o careva până acum.
Nu mă satisface doar noaptea, că nu-mi ajunge. Dă-mi orgasme de zi, de-alea pe care numai tu poți să mi le oferi.
Nu aștepta să te cuceresc, fă-o tu! Nu crede că îmi petrec ceasuri în fața oglinzii, schimbând 7 rânduri de țoale și 10 rujuri ca să arăt bine pentru tine. Nu, o fac pentru mine. Asta-i plăcerea pe care mi-o ofer singură. Tu dă-mi ceva în plus. Lasă-mă câteodată să te fac să crezi că sunt slabă, că tu decizi pentru amândoi, că tu conduci. Chiar dacă nu e așa.
N-o căuta pe mă-ta în mine, că n-o s-o găsești. Unde mai pui, că dacă încă o cauți...nu ai nevoie de o femeie ca mine. Și cu siguranță nu-i faci față.
Lasă-mă pe mine să scot animalul din tine, nu mi-l arăta tu în lipsă de ceva mai bun.
Adu-mi florile care îmi plac, pentru că știi care sunt, nu pentru că ai mai făcut cu alte câteva zeci de femei ce-ai vrea să faci și cu mine.
Fă-mă să uit de mine, nu să vreau să uit de tine!

luni, 2 aprilie 2018

Trăiește-ti clipa!

E sfatul pe care mi-l mai dau eu mie, din când în când... Când mai uit cât sunt de importantă eu pentru mine!!! Când uit să trăiesc. Când, contrar aparențelor, îi pun pe alții pe primul loc. Pe ăi care nu merită... în detrimentul celor care vor să fie în viața mea agitată, lângă mine și când râd, și când plâng, și când sunt un înger, și când sunt o scorpie.
Nu, prieteni, n-am pățit NIMIC! Doar îmi mai dau câte un refresh uneori. Și-mi amintesc că eu VREAU să-mi trăiesc fiecare moment cu încăpățânare, cu pasiune, cu îndârjire, cu disperare, cu orice mă mână, dar să-l trăiesc! Ca și cum ar fi singurul. Fără ieri, fără mâine, doar azi, doar acum. Fără frică, fără mii de întrebări fără răspuns, fără lașitate, fără fățărnicie, fără oameni care nu au nevoie de mine, de grija mea, de prietenia mea, de NEBUNIA mea.
Vreau să gust cu toată ființa tot ce-mi oferă viața. Vreau să-i simt și gustul amar, dar să-i simt și dulceața.
N-o să renunț să fac ce-mi place, n-o să-i pun sufletului frână. Pentru nimic și pentru nimeni! Pentru că nimic și nimeni nu merită sacrificiul ăsta! N-o să-mi mai ascund vreodată nici zâmbetul, dar nici lacrimile. O să râd de fiecare dată când voi simți s-o fac, o să plâng când o să mă doară, o să urlu tare când voi vrea să fiu auzită, o să tac atunci când voi avea nevoie doar să ascult. Dar pe toate le voi face așa cum simt eu. Când simt eu!
Îmi voi face timp. Acum. Pentru mine, pentru cei care au nevoie de timpul și atenția mea. De la restul... îmi iau "rămas bun"! N-o să mai amân nicio secundă. Nimic din ce-mi doresc. Să fac, să obțin, să iubesc.
N-o să las pe nimeni să-mi spună că nu pot. Pentru că eu pot. Orice. O să doresc! Întotdeauna o să caut ceva, pe cineva, n-o să-mi las sufletul gol. Dezgolit, dar nu gol.
Nu voi fugi de eșec. E parte din mine. Îl voi îmbrățișa scurt, de la revedere, apoi voi călca pe el și voi merge mai departe. Nu îmi voi mai număra înfrângerile, nici rănile, nici victoriile. O să mă bucur doar de fiecare, o să învăț, o să mă ridic, iar și iar, și-o să apuc prezentul de gât. N-o să-mi mai număr clipele.  O să le las doar să curgă. Una câte una...

Gripă

Hei, dragilor! O mai fi vreun român slobod sau îs toți grămadă la "Matei Balș", la mă-sa și la tac-su, să se testeze?... Da' ...