sâmbătă, 30 iunie 2018

Eu

Hai că m-am activat. De aseară, mai exact, dar mi-a fost lene. Și lehamite. Dar mi-a trecut, că pe mine nu mă ține mult. 😂
Am remarcat cu încântare, aș putea spune, că una dintre postările mele a stârnit multe reacții. Unele pozitive, altele negative, chestiune de percepție. Așa că m-am hotărât să povestesc câte ceva despre mine. Probabil că asta ar fi trebuit să fie prima mea postare, n-a fost, așa că există posibilitatea ca pe alocuri să mă repet, făcând referire la spuse din scrieri anterioare.
Așadar:
1.Eu nu-s o persoană ipocrită, decât în situații de maximă necesitate. 😁 Dar, ca regulă, cam ce vezi aia primești, vorba americanului. Așa că n-o să spun că primesc cu bucurie nemărginită nici criticile, nici feedbackul negativ, nici părerile care nu coincid cu-ale mele. Dar le primesc, că am totuși un grad de inteligență care mă forțează să accept că, deși mi-aș dori, nu dețin adevărul absolut. Doar că-mi rezerv dreptul de a da un șut în fund (la figurat, desigur) oricărui individ/oricărei individe care, chiar dacă nu are nimic de spus, consideră că-și poate permite să-mi invadeze într-un mod grobian spațiul intim. Ceea ce am și făcut.
2. Nu-s nici vreo arogantă care se crede buricul pământului, dar nici vreo pițipoancă botoxată care-și flutură țâțele prin târg ca să bea un suc "la fițe". Sunt doar un om care-și cunoaște valoarea. Atenție, a nu se considera afirmația anterioară drept o dovadă de vanitate, că nu e. Am ajuns doar într-un punct al existenței mele în care știu ce pot și cât pot. O fi mult, o fi puțin, important e că pentru mine e ok, nu?
3. Cum am spus-o și cu altă ocazie, ideea blogului meu a fost să-mi rămână mie gândurile care-mi zboară prin scăfârlie la un moment dat. Știți care-a fost reacția majorității cunoștințelor mele când au auzit că vreau să scriu? Râsete ironice, ba nu, isterice! Chiar și după ce am început, timid, de câte ori mă apucam de "creat" (pentru că pe mine unde mă lovește inspirația acolo îi dau drumul, indiferent de loc și moment), eram invariabil luată la mișto. Noroc că-s mai  încăpățânată decât toți măgarii din univers, așa că în afară de providență, nu mă poate descuraja nimeni și nimic. La ceva vreme, câteva persoane care mi-s dragi, a căror părere chiar mă interesează (puține, dar de calitate), mi-au sugerat să fac ceva, că cică m-aș pricepe. Așa că mi-am zis, de ce nu? Și nu-mi pare rău! Și vă mulțumesc, Carla Stoica, Lorena Bondilă, Dan Toma și Răzvan Popescu. Când oi fi faimoasă, promit să nu vă uit. 😂😂😂
4. Așa a apărut By me. Care, cum am zis deja, nu-i o pagină/blog de sfaturi. E o pagină de gânduri (de fapt, așa s-a și chemat la început). Adică părerile mele despre diverse subiecte care-mi trezesc interesul. Consiliere gratis nu fac. 😁😁😁 Decât pentru prieteni foarte buni, și doar atunci când mi-o cer ei.
5. În rest...sunt alintată, loială, căpoasă, extrem de impulsivă, capricioasă, sensibilă sub acoperire...
Haide bine pa, sper că nu v-am plictisit. 🤗

O zi pentru mine

"Azi îmi iau o zi doar pentru mine!", mi-am zis eu hotărâtă, cum sunt de obicei, de cum am făcut ochi. Începutul a fost promițător, m-am trezit pe la 8 jumate. Asta e de Dan Diaconescu, adică "șoc și groază", că nu-mi amintesc de când n-am mai dormit așa porcește, până la o oră atât de nesimțită (deh, de la o vârstă începi să nu mai ai somn...😂). Și-am găsit și cafeaua proaspăt făcută, ce mai...efectul a fost cel al unei super-partide de sex. 😁 Ce vaib aveam....mamă! Mi-am aprins și țigara de după, m-am tolănit ca o mâță alintată lângă fereastră și-mi savuram momentul de liniște. Tot neamul încă dormea, tanti Mimi, îngerul casei noastre (despre care o să vă povestesc mai multe altădată) își făcea de treabă prin vastele apartamente, totul era perfect. Până în momentul când mi s-a trezit consortul și mi-am amintit urgent că-n seara dinainte  și-a necăjit prințesa. Pe mine, normal. Și eu mai aveam bilete la circ. Și de obicei joc cu casa-nchisă, deci...mi s-a dus fengșuiul. I-am aruncat câteva comentarii răutăcioase, am trântit și-am pufnit nițel, că de plâns n-aveam chef, după care am decretat că mai bine merg într-o vizită scurtă la birou. Că acolo mă ascultă și pe mine careva. De voie, de nevoie...😂 Și ca să fiu sigură că nu stau mult, m-am îmbrăcat sport, cu adidași și tricou cu mesaj obscen, dar sugestiv (don't fuck with me, i fuck back 😁). S-a-nțeles, "copiii" mei au fost relativ cuminți azi. Și nu, n-am zăbovit mult. "Decât" 8 ore. După vreo 6 însă m-a lovit: parcă am fost un pic purcea. Hai să-mi invit soțul în oraș. O seară în doi, c-a dat romantismul peste mine. Zis și făcut. Întâlnirea stabilită. Am reușit să fiu și punctuală!!! Adică am coborât din turnul meu de fildeș înainte să ajungă el. Ceea ce bineînțeles m-a enervat oleacă!! Ușa de la mașină știe. Mașină pe care, după ce-am parcurs vreo sută de metri, ne-am întors și-am garat-o în curtea prăvăliei, că metropola noastră s-a transformat într-un soi de New York. Dracu-l al dracu', nu am găsit niciun taxi, pe jos nu mergem că facem febră "mușchiulară", așa că, în timp ce mi-am blagoslovit concetățenii care au bani să se plimbe cu autoturismul galben, am luat hotărârea vieții noastre: mergem cu autobuzul. În 10 ani de când locuim în orașul ăsta, n-am folosit acest mijloc de transport. Așa că n-aveam nici unul habar în care ar trebui să ne urcăm. What the fuck, îl luăm pe primul care vine, că oricum nu știm unde mergem. 😂 Ne-am cumpărat și bilete. Nu le-am compostat, că n-am știut unde. 😁 Le-am donat. Că oricum în 200 de metri am coborât. Eu oleacă amețită, că am dat de vreo două ori cu capul în geam. Sub privirile șocate ale călătorilor, care probabil își spuneau că o doamnă beată nu dă bine... n-am consumat nimic, așa-s de la natură, le-am șuierat printre dinți în timp ce mă împiedicam pe scări și-mi imaginam cum o să cad, ușile o să se-nchidă și eu o să sfârșesc ca-n Final Destination. În fine, n-a fost chiar așa, am eu o imaginație morbidă. Am ajuns într-o singură bucată la prima terasă care ne-a ieșit în cale. Ne-am luat câte-o bere, așa...aperitiv, și-am început socializarea conjugală. 😁 Care ne-a fost brutal întreruptă de un mesaj pe care l-am primit, care m-a activat, care a generat alte câteva zeci de mesaje arțăgoase din partea mea, aruncate cu o viteză uluitoare pe diverse canale de comunicare. Dar măcar m-am răcorit! Am apucat apoi chiar să ne facem câteva planuri de vacanță. De fapt să le schimbăm pe cele pe care le făcusem deja. Și cam atât, că s-a făcut târziu, copiii trebuie spălați, călcați, părinții trebuie să doarmă...deci hai acasă, dragule. Pe jos!!!! Mâine nu știu cum cobor din pat. Dar, vorba românului, mai e mult până departe, s-ajungem noi până mâine și vedem atunci.
A...era să uit: azi am reușit să fac o baie! Din aia în cadă (mare ești, Doamne!!!), nu un duș pe grabă, cu teama că ușa n-o să reziste la pumnii și picioarele care i se administrează, printre strigăte de luptă, de către ai mei copii care dețin monopolul în casă, că așa-i normal într-o familie tradițională.
Așadar...o zi doar pentru mine. 😁 Și e cu "va urma'. Haide bine pa!

joi, 28 iunie 2018

Mama

Ți-am spus că-mi voi face, cândva, timp pentru noi,
Ți-am spus c-o să vin la tine-ntr-o joi,
Ți-am spus că e vreme, n-avem nicio grabă,
Ți-am spus că-s ocupată, că am prea multă treabă...

Mi-ai spus că timpul zboară, nu vine înapoi,
Mi-ai spus cu voce stinsă că îți e dor de noi,
Mi-ai spus să vin acasă, să ne vedem mai des,
Mi-ai spus că vine clipa când n-o să am de-ales...

Tu, mamă, m-ai crezut, când eu nu mă credeam,
Și-ai plâns lacrimi amare, de câte ori plecam.
Te așezai cuminte, acolo, la fereastră,
Și mângâiai o floare ce ți-am lăsat-o-n glastră.

E floarea care astăzi îți zace pe mormânt
Și care îți șoptește că eu te am în gând.
E trandafirul roșu, ce-ți spune c-o s-ajung,
Că azi e joi, și vin, dar drumu-i tare lung..

Tata

O lespede rece și grea,
O cruce ce plânge și ea,
O jerbă de flori precum focul,
Aici ți-ai găsit, tată, locul...

O casă mare și goală,
Și drumul bătut către școală,
Pianul cu clape-nvechite,
De tine atât de iubite...

Te strigă cu dor fiecare,
Și știu cât de tare le doare,
Și toate te-așteaptă acasă,
Dar Cerul nu te mai lasă...

Timp

Timpul

Unde alergi timpule, în goană nebună?
Hai să mai stăm puțin împreună.
Hai să fumăm amândoi o țigară,
Să ascultăm doar cum plouă afară

Hai timpule să-ți spun o poveste
Despre copila ce-ai văzut-o cum crește,
Despre visări, așteptări și speranță,
Nu-ți pune, timpule, timpu-n balanță.

Îți fac timpule, o cafea dulce-amară,
Ți-aduc și-un rachiu din cămară,
Te pun și la masă de-oi vrea,
Vezi timpule?... Nu-s așa rea...

Hai timpule, dă-mi timp să trăiesc,
Hai timpule, dă-mi timp să iubesc.
Hai timpule, dă-mi timp să mai fiu,
Hai, timpule, înc-un pariu!

Anotimpuri

Mi-e dor de o seară caldă, de vară,
Să stăm amândoi pe prispă, afară.
Bunica ne face-năuntru  plăcinte,
Și vine miros și abur fierbinte.

Mi-e dor de o după-masă geroasă,
Să stăm lângă sobă, în casă,
S-aud lemnele-n foc cum trosnesc,
Să fiu lângă tot ce iubesc.

Mi-e dor și de-o zi cu ploaie și nori,
Să stăm înc-o dat' la povești până-n zori.
Să cred că timpul nu zboară grăbit,
Să știu ce înseamnă a fi fericit.

Mi-e dor de copacii în floare,
Mi-e dor de o rază de soare,
Mi-e dor de un roi de albine,
Mi-e dor, copile, de tine!

miercuri, 27 iunie 2018

Femeia puternică

Citeam ceva mai devreme un articol pe care l-am catalogat rapid drept inept. La câteva ceasuri după îmi mențin părerea. În esență, doamna care l-a scris încearcă să se convingă în primul rând pe sine că o femeie realizată n-are nevoie de un bărbat lângă ea. În sensul de soț, că dacă te uiți de câte ori s-a referit, pe parcursul scrierii, la sex, îți dai seama că ăsta-i trebuie. Urgent și mult.
Pare-se că femeia puternică nu face casă bună cu șosetele lui aruncate în arealul comun, nici cu călcatul de cămăși, nici cu statul la cratiță, nici...
Acum multă vreme mi-am propus să nu fiu modestă când nu este cazul. Și-mi iese. Așa că-mi arog dreptul să spun despre mine că-s o femeie puternică. Și realizată. Și măritată. Și-mi permit atunci s-o contrazic pe tanti. Nu-i nimic degradant în a călca o cămașă, madame, dacă și el îți cumpără ție tampoane când te văicărești în vârful patului cât e de nașpa să fii femeie! Nu e nimic rușinos să-i arunci șosetele în coșul de rufe, în timp ce el umblă bezmetic prin magazin în căutarea unei angajate care să-l ajute să-ți cumpere ție dresurile alea pe care le vrei. Alea culoarea piciorului, de 15 den, nu de 20!!! Și fără cusătură, că te-ncalți cu sandale și se vede nașpa!
Și dacă matale ai dat numai peste bărbați care îți suflau în ceafă de câte ori puneai mâna pe telefon, îți validau au ba outfitul și machiajul, și-ți numărau îmbucăturile și-nghițiturile, înseamnă că ai avut ghinion! Stai! Ba nu! Înseamnă că ești proastă! Că le-ai dat voie! Adică nu ești nici puternică, nici realizată! Doar frustrată! Pentru că o muiere puternică și realizată are nevoie de un bărbat lângă ea! De bărbatul ăla în fața căruia poate fi slabă, în fața căruia poate plânge, pentru că uneori obosește! De bărbatul ăla care bate un cui și îi duce mașina în service, și nu pentru că ea nu e în stare! Ci pentru că-și permite să nu vrea! Uneori!

luni, 25 iunie 2018

Cu și despre cocalari

M-a trăsnit acu', brusc!!!! Direct în moalele capului: cocalarii se împart și ei pe categorii, știați? Eu habar n-am avut. În mintea mea, ăi de-și atârnă aurul cumpărat la kilogram de la amanet la gât, mâini, picioare și alte organe care pot fi lesne expuse publicului larg, îs cocalari. Eventual mai flutură ostentativ și câțiva "euroi" pe care i-au ridicat de la "alimentară" (că așa se cheamă hardughia aia cu de toate, care mai nou și-a deschis și manigrem), de la vreun "frate meleu" care muncește pe brânci colea prin Germania sau altă țară francofonă. 😂 Și își iau și câțiva litri de ulei, când îl găsesc la ofertă, că mașina merge și cu din ăsta. Să mor, nici asta nu știam până acum ceva vreme ("vezi fata"-îmi zic eu mie însămi-"de aia n-ar trebui să aibă femeile carnet, că e proaste, nu știe să țină pasul cu tehnologia..."). Dar mă consolez cu gândul că omul cât trăiește-nvață...
Apoi...dacă mai asezonează la cele de mai sus și un maieu din ăla sexicios, cu găurele (gen gard din plasă), cu vedere la pieptul viril (păros adică) și burta de gravidă în 9 luni jumate (decât că în loc de moștenitor acolo e bere din aia la pet, că se desface mai ușor), un ghiul tip armă albă pe degețelul mic, ăla cu unghia de 3 ori mai lungă decât restul, ca să se poată scobi mai ușor în nas, atunci el este! Cocalarul ideal!
Sau așa am crezut eu până la vârsta asta. Și azi am avut o revelație! Adică am văzut o poză. 😂
Să mă explic: atunci când ești oleacă mai "titrat", cică nu vrei să te dai mare nici cu mașina pe care o conduci, nici cu ceasul care costă cât casa în care stau majoritatea muritorilor de rând care au șansa să respire același aer cu tine. Da' te mănâncă totuși, că parcă n-are niciun farmec să existe vreun suflet care să nu știe cu ce bolid circuli tu...și, fiindcă nu ești chiar ca bișnițarii ăia din piață (tu-ți faci manichiura la salon, pisi) te gândești bine și hopa, te lovește inspirația. Și-o trântești din poze, că-s mai sugestive: masculul feroce (adică tu, logic) care f...trei femei deodată are un Merțan, logic! Prostul c-o singură femeie (pe care dacă e chiar tâmpit rău o și iubește) are "decât" un Audi. De BMW ce să mai vorbim...ăla e pentru poponari. Cam atât, că restul oricum nu există. Pe sistemul "Am Mercedes, ergo sum!".
Te contrazic, păpușă masculină, epilată mai ceva decât fetele de la pagina 5! Dacă bărbăția ta stă într-o mașină bengoasă...e trist! Păi când îți spune femeia "satisface-mă!", să fii sigur că ai cheile la auoturism la tine, dragă cocalar evoluat! 😂
Haide bine pa, fug să-mi cumpăr un palet de ulei acum!

miercuri, 20 iunie 2018

Atunci și acum

Bat bine înspre 40...Da, știu, e greu de crezut, că nu arăt. 😂 Și, că veni vorba, nici nu mă simt. M-am blocat pe undeva între 20 și 25. Încă aștept să-mi "dea" măselele de minte. Dar n-a apărut nici un semn deocamdată. 😂
Ziceam deci că, dac-o vrea big boss, o să schimb prefixul peste vreun an. L-am mai schimbat de câteva ori până acum. Și, făcând o trecere în revistă, bag seamă că unele lucruri nu s-au schimbat. Când eram mică, de exemplu, biata mama, după ce s-a convins că nu sunt mută, a concluzionat că o să mă "mănânce câinii pe stradă". Că greu scotea omul un cuvânt de la mine...Am mai crescut apoi și cică lăsam impresia că-s oleacă tâmpițică. Sau încrezută. Sau ambele. Depinde de percepția fiecăruia.
Acum îs ditai femeia (la figurat, că am fost și la propriu și i-a zis o țigancă lui bărbată'miu că-s prea bătrână ca să fiu femeia lui și m-am traumatizat 😂) și las în continuare aceeași (primă) impresie. Și din nou, acum ca și atunci, mă doare la vreo câțiva metri de posterior. De ce puii mei să dau din clanță ca găina când se ouă dacă n-am nimic de împărtășit? Risipă de energie. Sau dacă nu-mi place fața ta, și nici ție a mea, la ce draq să facem schimb de amabilități și când ne-ntoarcem cu spatele să ne tufem în partea dorsală? Nu, eu prefer să te tuf direct, pe față, dacă-mi vine, și fără multe cuvinte.
În rest.. ascultare activă (pe-asta o știu de la un curs 😂). Și când am ceva de zis, revin eu! Haide bine pa!

marți, 19 iunie 2018

Nu am chef azi!

Vama Veche mood, știi? Adică pur și simplu nu am chef azi:
Să zâmbesc de complezență, doar c-așa trebuie. Că ce să vezi?...NU trebuie!
Să fiu amabilă. Nuuu! Azi sunt scorpia antisocială care te taxează cu fiecare ocazie.
Să ascult lamentările fiecăruia, problemele, frustrările, tristețile. Nici de-ale mele n-am chef, d-apoi de-ale oricui altcuiva.
Să mai vorbesc. Cu nimeni. Nimic.
Să dau sfaturi, să fiu mama răniților! Să mor, mi s-a terminat stofa de Ecaterina Teodoroiu!
Să mai cred în cuvinte frumoase, spuse de suflete urâte... Să mai par naivă de dragul cuiva... Să mai renunț la mine...
Să mai fiu luată la mișto și să mă fac că nu înțeleg... Să răspund cu aceeași monedă, prefăcându-mă că nu îmi pasă! Pentru că-mi pasă! Doar că e DEGEABA!!!
Nu am chef azi. Atât. Nici măcar să scriu...

sâmbătă, 9 iunie 2018

Imagini și cuvinte

Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte.
Două imagini, ACESTE două imagini, fac atunci cât toate cuvintele. E de no comment. Dar să fiu a naibii dacă pot să mă abțin!
Te duci colea la New York, să vezi și tu americani, și vezi pe ditai clădirea ditai campioana, româncă, fată faină (că a câștigat, că altfel nu ne mai întrecea nimeni în înjurături, invective, supoziții despre cum pariază ea și își bate joc de noi, românii ei), care-a bătut-o în finală fix pe-a lor. E vorba oare de respect, deschidere, recunoaștere? N-avem noi de unde ști, că nu face parte din caracterul nostru ancestral. Băgăm doar un deșt în gură și belim ochii ca proștii...
Și ne-ntoarcem în România noastră. Și ne simțim, fără niciun drept, mândri că suntem români, pentru că una de-a "noastră" a făcut ceva măreț. I got news for you: nu avem nici un drept să ne împroprietărim pe succesul nimănui. Că România și românii n-au ajutat-o cu ceva. România și românii nu și-au sacrificat copilăria, tinerețea, ca să facă performanță. Așa cum n-avem dreptul, stimate țațe bârfitoare, care semnați cu religiozitate condica la toate emisiunile de cancan, să ne dăm cu părerea despre cât și până când trebuie să se mai sacrifice acest copil. Despre când are voie să-și facă o familie, să fie mamă etc. Sau hai să facem un referendum, zic! Nu?
Am zis cumva mai devreme "România noastră"? Să-mi fie cu iertare, tanti Gabi de la Primăria Generală a României, e țara matale, ți-a făcut-o mă-ta cadou când ți-a luat moțul! Îți tare mulțumim că le mai dai voie și puținelor noastre valori să mai pună piciorul pe teritoriul tău!!! "Fi-mi-ar scârbă!"...

duminică, 3 iunie 2018

Împingătorii de cărucioare sau când cuvintele dor

Acum vreo 15 ani, abia intrată cu avântul și inconștiența tinereții fără bătrânețe în câmpul muncii, o persoană dragă tare inimii mele, dar din gura căreia cu greu puteai ieși dacă dădea necuratul peste tine și apucai să faci ceva ce nu-i era pe plac, m-a întrebat cât mai am de gând să fiu vânzătoare (ce naiba, mă trag dintr-o familie de intelectuali cu origini sobieskiene, asta nu face casă bună cu statutul menționat anterior 😂). M-am aricit, bineînțeles, și i-am răspuns printre dinți că oi fi multă vreme "vânzătoare", cel puțin atâta timp cât o să-mi permit mai multe decât toți profesorii din neamul nostru la un loc. Nu că nu i-aș fi admirat la modul pătimaș, dar ereditatea și-a spus cuvântul: moldovenii cu origini polone sunt pasionali și când le "sare muștarul". Mai ales! 😂
Și iată-mă după mai bine de 15 ani tot "vânzătoare". Și tot încântată de statutul meu. La care s-au mai adăugat, de-a lungul timpului, o grămadă de alte epitete, atribute, urări de bine etc.
Culmea e că cei care, de exemplu, îmi explică cu convingere că sunt o sclavă  a francezilor sunt tocmai frustrații care pupă, pentru că n-au de ales (ar avea de fapt, dar ca să-ți dai seama de asta trebuie să ai măcar un neuron), tălpile stăpânilor lor ROMÂNI, niște parveniți care țin cu dinții de un căcat de funcție, pentru că sunt acenstral setați de așa manieră. Și pentru că nu au sânge-n .oaie să ridice privirea din pământ la jobul lor de rahat, în fața șefului lor analfabet și incompetent, belesc o secundă ochii la mesajul "la dispoziția dumneavoastră" și ce-și zic? "Aici e de noi, hai să le dăm muie la ăștia, că zice că e loc!". Cu asemenea inepți m-am obișnuit. În marea majoritate a timpului mă amuză. Neputința și prostia. Că nu face să încerci să îi explici unui nevertebrat cum e treaba cu respecul, cu bunul simț, legea lui Ohm adică. 😂
Pe partea cealaltă însă, sunt oameni ăia la care te uiți cu admirație, care crezi că-s oleacă mai sus de mlaștina în care se bălăcește "pleava", care ai fi spus că nu fac uz de orgolii și statute. Și vine momentul ăla când îți arată că te-ai înșelat. Când îți arată că pot și le place să te f...așa, ca să nu uiți cine ești tu și cine sunt ei. Și-ar trebui să zici mersi că nu ți-au tras-o și mai tare, că deh, aveau cum! Și asta cam doare,  trebuie să recunosc. Dar ca să treacă, mai împingem niște cărucioare!
Vă pupă sclava Isaura!

Gripă

Hei, dragilor! O mai fi vreun român slobod sau îs toți grămadă la "Matei Balș", la mă-sa și la tac-su, să se testeze?... Da' ...