Constanța...

Mărkuleți, v-am promis Constanța, deci voila! O primă parte. 😉

(...) Răstimpul petrecut pe litoral, în interes de serviciu, binențeles, :))), a fost, cred, una dintre cele mai mișto perioade ale vieții mele profesionale. Îmi amintesc cu mare nostalgie și melancolie fiecare zi, fiecare lacrimă și fiecare hohot de râs. Da, au fost din toate, alternate. Și a fost un vis frumos.
Iar tot ce s-a petrecut acolo a avut, inevitabil, legătură cu Cătălin, șefu’ adică, pentru că așa i-a rămas numele de atunci. :))) Pe cale de consecință, toate poveștile pe care vi le voi spune îl vor avea printre protagoniști. Și voi alege doar câteva, în caz contrar putând să scriu o carte doar despre viața la țărmul mării (unde, paradoxal, nu am stat nici doi ani încheiați). Dar, înainte să încep, trebuie să fac o foarte scurtă caracterizare a lui boss: un machedon extrem de pedant, de o inteligență sclipitoare, carismatic de nu se poate, deosebit de coleric, cu un limbaj foarte colorat, mic de stat dar cu un suflet enorm, pasionat de meseria sa, curios nevoie-mare, și care știe întotdeauna unde și când să te atingă, dacă își dorește. Cam ăsta e, în mare, șefu’.
Dar stați, TREBUIE să mai adaug ceva: cu ceva vreme înainte ca între noi să fie o relație de subordonare profesională, s-a legat una de amiciție. Asta, împreună cu sincera mea admirație pentru el, m-a făcut să fiu aproape obsedată de ideea de a nu-l dezamăgi, sau de a nu-l lăsa să înțeleagă niciun moment că profit în vreun fel de prietenia noastră. Și încă ceva, și gata, promit că trec la subiect. :))) Șefu’ a știut întotdeauna să facă diferența între muncă și distracție, dar să le și îmbine perfect pe amândouă. Ceea ce ne-a învățat și pe noi. A fost omul care dacă acum te porcăia de nu te spăla Dunărea toată și peste două minute te întreba dacă mergi cu el la capătul pământului, îi răspundeai fără să te gândești nicio secundă: “Da!” Și aveai și bagajele făcute. Dar…să trecem la subiect.
Eram pe șantier, adică încă nu dechisesem magazinul, când șeful ne-a arătat prima mostră a caracterului său vulcanic. :))) Eram în plin brief de dimineață, de la care nu făceam sub nicio formă rabat, când am început, în mod cu totul colegial, să ne certăm ca chiorii pe calculatoare, lize și alte active atât de necesare traiului în comun. Aia a fost…în vacarmul general care se crease, șefu’ s-a ridicat, și-a luat scaunul și l-a aruncat într-un perete, ne-a urat, pe un ton cel puțin strident, numai de bine, după care s-a retras în biroul personal, unde a aruncat și a spart diverse obiecte, printre cuvinte dulci care ne era adresate. Pe la noi s-a lăsat liniștea. De fapt era șoc, de-a dreptul. Și un pic de teamă înspre groază. Doar eu și încă doi colegi ne străduiam din răsputeri să nu râdem. Pentru că-l cunoșteam binișor, știam că se va calma mai repede decât s-a enervat. Pentru restul, terifiați, era însă ciudată detașarea noastră. Probabil că oamenii își calculau deja cam pe unde s-a putea angaja.
- Băi, ce facem? Mai stăm?...Plecăm?...îndrăznește unul dintre ei să spargă gheața.
- Stați aici, că se întoarce, și apoi îi pică iar dacă ne tirăm! i-am răspuns noi, cei trei.
În timpul acestei scurte conversații ușa de la sala de brief s-a deschis de vreo două ori, ocazii cu care am simțit câteva săgeți în spinare, urmate de ceva bufnituri și cuvinte de alint. A treia oară a fost cu noroc. S-a întors. Cuminte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și solicitându-ne să îl ignorăm, că el cu noi nu mai vorbește, doar se uită. De parcă șefu’ ar fi vreodată capabil să tacă. :))) Mai mult de treizeci de secunde. N-o să uit niciodată mirarea și nedumerirea de pe fețele colegilor, care chiar nu înțelegeau ce se îmtâmplă. Dar care s-au obișnuit pe parcurs.
Timpul a zburat, marea deschidere se apropia cu pași repezi (făcusem chiar și o probă, în care eu și textilele mele rupsesem gura târgului…eram pe val, ca la mare). Mai era mai puțin de o săptămână până la ziua cea mare, șefu’ plecat la capital la o ședință, noi harnici prin prăvălie. Eu, mândră toată de ce realizasem, am o discuție în contradictoriu, legată de boarfele care blocau accesul, cu una dintre colege. Mai-mai să ne păruim, însă i-am închis gura cu replica: “Mi-a dat voie șefu’!” Cel puțin așa am crezut eu. Că la revenirea de la București, împricinatul mă anunță să degajez, adică să-mi iau cârpele de pe unde le întinsesem eu ca să fac mare performanță economică. După o târguială scurtă, în care eu i-am spus că îmi afectează cifra, iar el mi-a răspuns că mai bine pe-a mea decât pe-a colegei (care vindea produse de larg consum, nu țoale), am plecat acasă. Unde am decretat că îmi voi prezenta demisia! Și am plâns. Mult! De seara până pe la patru ale nopții. Nu-i de mirare că a doua zi de dimineață, când am sosit la muncă, aveam două dungi în loc de ochi. Șefu’, care este foarte sensnibil la lacrimi, m-a întrebat numaidecât:
- Ce ai pățit??!!!
- Nimic, am mârâit eu!
A insistat, n-a scos-o la capăt cu mine, așa că mi-a urat un călduros “Dute-n plm!” și a plecat în treaba lui. A urmat brieful, în cursul căruia mie îmi tremura, vizibil, mâna pe cana de cafea, de oboseală dar mai ales de necaz. Ochii încă îmi jucau în lacrimi, așa că la final mi-a spus:
- Te-aștept în birou la mine!
- Nu vin!
- Măi femeie, ți-am zis să vii!
- Și eu am spus că nu! Ce-i așa greu de înțeles???!!! Aveam tupeu, că urma să-mi dau demisia. :)))
- Te rog!
Ei…așa mai merge, mi-am zis eu în timp ce mă îndreptam îmbufnată către locul în care fusesem solicitată. M-am așezat bățoasă pe scaun și am așteptat.
- Acum îmi spui ce ai pățit??!! Era evident că omul chiar se îngrijorase.
- Nimic! Ți-am mai zis!
- Băi Monkey (asta cu porecla e altă poveste, voi reveni asupra ei), ești tumefiată de cât ai bocit! Ce ți s-a întâmplat??!!
Pfff!!! Asta era chiar prea din cale-afară! Păi eu urlasem o noapte întreagă din cauza lui, și el mă întreabă senin care e problema???!!! Nu, se impune clar un nou șuvoi de lacrimi. La care i-am dat drumul imediat, și printre sughițuri am reușit să articulez:
- Eu m-am săturat! Îmi dai demisia! Mai stau până la deschidere, ca să nu spui că te las cu curu-n baltă și am plecat?
- Monkey, tu ești tâmpită??!!
- Nu, doar m-am săturat ca toată lumea să-și bage plua în gura mea în magazinul ăsta, cu tine în frunte!!
- Monkey, mă confunzi, eu nu mi-am băgat plua în gura ta! a încercat el o glumă…
- La figurat am zis-o, nu mă tufe, că n-am chef de prostiile tale, sunt supărată!!!
- Aste este evident, dar eu tot nu înțeleg de ce?!..
În fine, am binevoit să îi explic motivul pentru care eram așa de ofuscată, l-a umflat inițial râsul, dar a renunțat rapid că nu era momentul, după care a încercat să îmi demonstreze logica deciziei pe care o luase. Doar că o femeie isterică nu are rațiune. Și după ce s-a fript cu ciorbă, sulfa și-n iaurt. Așa că n-am pus eu botul la vrăjeala conform căreia după patru zile urma să mă lase să fac ce mă taie capul, eu cu țoalele mele.
- Da, așa mi-ai zis și acum o săptămână, și apoi te-ai răzgândit, că ți-a spus AIA! am bolborosit eu.
- Dar nu de asta m-am răzgândit!
- Ba da, lasă că știu eu!
- Monkey, mă jur că de luni faci ce vrei tu! Dar dă-mi răgaz până atunci, te rog! Fii înțelegătoare!
- Te juri?
- Da, mă jur, așa am ajuns!
- Bine, fie…zic eu și dau să plec.
- Acum unde plm pleci în halul ăsta? Să zică ăștia că cine știe ce ți-am făcut?! Stai naibii aici, te potolești, și abia după aia ieși!
Ceea ce am și făcut. Am mai rămas preț de câteva minute bune, timp în care șefu’ și-a văzut de treabă și eu am plâns, că mai aveam niște resturi, după care am purces să pun la punct ultimele detalii ale deschiderii. (...)