Rock!!!

Mărkuleți, un scurt fragment din cartea pe care m-ați convins să o scriu. Da, am trecut la treabă! Vă mulțumesc și sper să nu vă dezamăgesc! 🤗

"....După terminarea ciclului primar, gimnaziul a venit împreună cu o schimbare destul de majoră de personalitate. Din fericire mi-am păstrat bunul obicei de a trata școala ca pe o prioritate, însă copilul cuminte și liniștit, care nu crea probleme și de la care cu greu scoteai vreun cuvânt în societate, s-a transformat într-un băiețoi bătăuș, care ajungea periodic acasă cu hainele rupte, cu glezne luxate, ai cărui părinți era chemați la discuții dese cu diriginta, pentru a fi informați despre cum bobocul lor de fată i-a rupt mâna lui Florin, i-a spart capul lui Silviu, i-a învinețit ochiul lui Virgil…și așa mai departe. Nu sunt lucruri cu care mândresc, dar cum trecutul nu poate fi schimbat, nu am decât să mi-l asum. Având în vedere, totuși, că nu am avut niciodată nota scăzută la purtare, mă consolez cu gândul că nu am fost chiar ATÂT de rea. Nu știu dacă ați remarcat, dar “ciocnirile” mele nu se întâmplau decât cu reprezentanți ai sexului opus, și să nu credeți că eu ieșeam vreodată neșifonată din vreo altercație.
Aproape de terminarea clasei a șaptea, când deja se presupune că ne mai maturizasem cu toții, am descoperit muzica rock, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar când spun rock, spun mai exact Metallica, Slayer, Sepultura, adică “greii” genului. Pasiunea asta a venit la pachet cu o schimbare de hobby-uri, de outfit, de trend. Era vremea la care abia apăruseră jeanșii, ciocatele, bocancii militărești, cu ținte și catarame cât mai țipătoare. Nici unele nu mi-au lipsit din garderobă. Problema era ca nici pantalonii, nici o geacă de jeans nu puteau fi purtați ca atare, era o blasfemie! Dacă hainele nu erau găurite în cel puțin câteva locuri, dacă nu atârnau ațele din ele, dacă nu purtau însemne cu cranii și oase, dacă nu aveau atașate și câteva lanțuri, nu te puteai numi rocker.
Cum tocmai ce vă spuneam, ajunsesem la o vârstă la care ne mai venise mintea la cap (sau cel puțin așa sperau cei mai în etate decât noi), ne hotărâserăm noi, între colegi, că, decât să ne batem, ar fi mai bine să fim prieteni. Asta a făcut ca într-o frumoasă zi Bogdan, unul dintre băieții care simțise din plin efectele furiei mele scăpate de sub control (și care, am aflat ulterior, că mă și simpatiza) s-a prezentat la școală cu un cadou special pentru mine: un craniu de oaie, de care ar fi “făcut rost” de la muzeul la care lucra tatăl lui. Cred că vă puteți imagina la ce grad de maturitate ajunsesem eu, având în vedere că l-am și crezut. :)))) La fel cum nu cred că vă puteți închipui încântarea mea aproape paroxistică la primirea acestui minunat dar. Din acel moment, Bogdan a devenit cel mai bun prieten al meu. Până a doua zi, când Șerban, alt coleg cu care făcusem deseori schimb de pumni, palme și picioare (acest comportament provenind, din partea lui, din faptul că, pare-se, și el avea o slăbiciune pentru mine – ce-i drept, cine ar fi putut să nu mă îndrăgească :))) – și pe care așa considera oportun să și-o manifeste, iar din partea mea probabil cauza era căzătura din pătuț de care v-am povestit ceva mai devreme :))), s-a prezentat mândru, înainte de începutul orelor, cu un superb lanț de la fântână. Doamne, de unde atâta noroc pe mine? Păi craniul de oaie, atașat lanțului cu pricina, au avut drept rezultat “colierul” perfect (și legarea unei strânse prietenii între noi trei). Nu, nu glumesc, nu vorbesc în metafore. Eu CHIAR am purtat ante-numitul colier. Se asorta PERFECT cu hainele zdrențuite, cu cămășile cadrilate pe care tata nu mai avea voie să le poarte, pentru că pusesem monopol pe ele (făceau parte din recuzita obligatorie a unui rocker care se respectă), și cu ciocatele îmblănite, purtate în miez de vară, pentru că nu mai reușisem s-o conving pe biata mama (care se afla aproape în permanență în stare de șoc) să-mi cumpere și o pereche de “sezon”, așa că am fost nevoită să mă adaptez situației…Ba, mai mult, pentru că mie îmi plăcea să îi fac din când în când vizite tatei la ore (el fiind profesor la unul dintre cele două licee renumite din județ) – era ca un fel de inspecție :))) – mă prezentam, inevitabil, cu accesoriile la purtător. Așezată în prima bancă, cu craniul la loc de cinste pe pupitru, ca să nu piardă careșcumva vreun amănunt din lecția zilei, eram extrem de mândră de privirile șocate pe care mi le aruncau, fără să se poată abține (era, de altfel, imposibil), participanții la oră. Priviri pe care eu, binențeles, le consideram pline de admirație și invidie, și, prin urmare, zâmbeam condescendent...."