Profesori

Hei, dragilor! Dacă zilele trecute am lansat online o tiradă vis-a-vis de sistemul nostru de învățământ, complet imbecil, după care am primit această poză, o să profit de ocazie și voi pica puțin în puțul melancoliei și (după părerea unor frustrați care citesc fără a înțelege că dincolo de orice aparență și eu sunt un doar un om cu trăiri diverse, ca oricine) al... patetismului.
Ce voi scrie azi mi-e inspirat în primul rând de tata! Apoi de ceilalți mulți educatori, învățători și profesori alături de care am avut imensul privilegiu să cresc. Mătușile și unchii mei, bunicii, dar nu mai puțin restul de dascăli adevărați care au stat ani la rândul cu o mână pe umărul meu. Așadar, NU! Nu îmbrățișez convingerea cretină conform căreia în învățământ se lucrează 4 ceasuri pe zi, după care fiecare își bagă palma în... buzunar, pleacă liniștit acasă și se plânge că e prost plătit. Când de fapt doarme pe grămezi de bani! 😱 Nici ideea tâmpită că profilor li se apleacă de atâtea vacanțe, în timp ce noi, restul proletariatului muncitor, abia de "pupăm" câteva amărâte de zile de concediu... Sunt subiectivă? Se prea poate! Dar îmi permit! Pentru că am văzut ce înseamna "timpul liber" al unui dascăl, am văzut emoțiile pe care fiecare dintre noi le încearcă pentru propriile progenituri, multiplicate, la el, învățătorul, de câteva zeci de ori, an de an... Am văzut răbdarea pe care o are, pasiunea care-l mână, mândria din glasul lui când vorbește despre "copii", încăpățânarea de a-i face oameni, am simțit și gustul amar al umilințelor la care de multe ori este supus, și al neputinței...
Da, îmi plâng copiii care fac școala de ACUM!!! Dar NU dau vina pe profesori! Chiar dacă-n orice pădure sunt și uscături, nu vreau să mă cramponez de asta. Cred că imaginea de mai jos e atât de sugestivă și de adevărată... Și o spun gandidu-mă la mine... Eu simt că, de la "tovarășele educatoare și învățătoare" până la dirigă și toți profii din liceu și facultate, fiecare și-a lăsat puțin din sufletul și energia lor în mine.
V-am promis că o să fiu patetică. 🤣 O să vă povestesc o... "anecdotă". Când tata s-a dus, la căpătâiul lui au venit sute de foști elevi, foarte mulți dintre ei plecați de vreme bună pe alte meleaguri, tare îndepărtate și mult mai ofertante. DOAR ca să își ia rămas-bun de la Marku... Ce vreau să spun e că asta-i marea bucurie a unui dascăl... Iubirea și recunoștința copiilor deveniți adulți și-și amintesc de el. Așa că... tuturor celor care cred că-i ușor... mai gândiți-vă o dată... că oamenilor ăstora le datora un minim de respect. Că mulți dintre noi nu suntem ași în a ne educa proprii pui, însă le cerem lor s-o facă...
Haide bine pa!