Ironie

Tată, știi că îți spuneam că ești singurul în lumea asta care mă poate convinge să fac ceva ce nu vreau? Știi că asta nu s-a schimbat nici măcar acum?
Ai avut întotdeauna o ironie fină, nu te-înțelegea oricine...dar eu o făceam, pentru că eram cei mai buni prieteni.
De-asta când ai plecat am știut ce mi-ai fi răspuns când te-aș fi întrebat de ce.
Știi că împreună făceam întotdeauna haz de necaz? Îi râdeam sorții în față, printre lacrimi. Și doar noi știam de ce, și lumea nu ne-înțelegea, dar ne invidia.
Acum unde-i hazul, prietene?!...Că ironia o simt, tată...Știi și tu care e: în dimineața în care m-am trezit, la propriu, fără tine, am făcut ce m-ai învățat. M-am uitat la jumatea plină de pahar, și mi-am spus, cinic și puțin frivol: de-acum NIMENI nu mă va putea convinge să fac altceva decât vreau eu! Mi-a scăpat un mic amănunt, tată, nu? Că tu și de-acolo ai putere-asupra mea! Tot tu încă mă convingi să fac ce nu vreau să fac! Ca-ntotdeauna, îmi demontezi orice argument. Și-ți place, cum ți-a plăcut tot timpul să ne întrecem în încăpățânare. De cele mai multe ori mă lăsai să câștig. Dar ultimul meci este al tău.
Nu vreau, tată, să merg mâine într-o casă goală. Nu vreau să sărut o lespede rece, nu vreau să plec și să n-am cui să-i spun rămas-bun...
Nu vreau! Și totuși m-ai convins. Din nou. Ironic, nu?