Singurătate

Paradoxal, am crezut întotdeauna că nu-mi pasă de părerea lumii, însă mi-a fost mereu frică de singurătate. Am căutat cu încăpățânare, care probabil frizează penibilul, oameni. Lângă mine. Mi-am pus bariere sufletului, pe care apoi le-am dat jos, cu teamă, dar cu speranță tâmpă. Speranța că cineva, odată, ar putea vedea dincolo de aparențe. Cu o încredere prostească în mine. Cu convingerea că, în spatele multor măști, se vede un om, un suflet, cu dureri, cu bucurii, cu întrebări, cu frici.
Și am învățat. Brusc, brutal, un pumn în plină figură. Prețul naivității e atât de mare... Îți zdruncină universul, te pune la pământ și n-o să-ți spună nimeni cum să te ridici. Pentru că nu mai crezi. În nimeni. Nici măcar în tine.
Momentul ăla în care realizezi că toate zâmbetele, toate cuvintele frumoase, toate visele și planurile pe care le-ai avut nu au fost decât clișee, interese...te doboară.
Credeai că poți înfrunta orice (naivitate sau aroganță?), dar îți dai seama că nu poți gestiona singurătatea. Mascată atât de frumos atât de multă vreme. Și nu poți învinui pe nimeni pentru că tu nu ai văzut. Pentru că, din prea mult orgoliu, sau prea multă "inocență", ți-ai impus să vezi doar ce ți-ai dorit, ce ți-ai închipuit, să trăiești fantasme.
Ți-ai construit lumea ta în care însemnai ceva, în care primeai și lovituri dar aveai și puncte de sprijin. Și brusc, fără drept de apel, ai intrat în lumea reală. În lumea în care ai prefera să fii nimic, în loc să fii doar personajul negativ, monstruos, exemplul negativ, acel "așa nu!", folosit ca ultimă modalitate de convingere sau manipulare.
Da, lume, lupta asta ai câștigat-o tu. În runda asta sunt KO.