Prima dragoste

(...)

Și n-o să vă povestesc neapărat “siropurile” aici, oricine a trăit experiența asta, doar că pentru fiecare a fost diferită, nu? Mai mult sau mai puțin. Eu nu mă număr printre aceia pentru care prima “iubire” a fost și ultima. Deși la acea vreme eram convinsă că va fi așa. Nu putea să-mi scoată nimeni asta din cap. Bine…nici nu cred că a încercat cineva de fapt. Și cu cât trecea timpul, cu atât eram mai determinată în decizia mea de a spune, la un moment dat, împreună, “până când moartea ne va despărți” (știu, sună a film american, însă la catolici chiar așa de desfășoară treburile, și eu fiind botezată în această religie îmi anunțasem viitorul logodnic data, ora și adresa Bisericii Catolice la care ne vom întâlni în vederea efectuării ritualului de cununie). Ne-am cunoscut la 15 ani și am fost împreună (cu mici pause) până la 23, deci mă puteți înțelege, cred, de ce eram atât de hotărâtă.

De fapt, despre aceste “mici pauze” aș vrea să vă vorbesc, pentru că ele au făcut diferența. Și-o să fac o paranteză aici. Tata îmi spunea întotdeauna: “Fată, pe bărbat să nu-l sufoci, mai lasă-l la o bere cu amici dacă vrea, lasă-l să mai respire și fără tine în ceafa lui”. Și l-am ascultat. Nu știu nici acum dacă ăsta a fost motivul primei sincope din relația noastră. Cert este că s-a întâmplat la sfârșitul clasei a doișpea, pentru mine, al primului an de facultate, pentru el. A plecat cu gașca la mare, eu am rămas acasă să învăț. Nimic ieșit din comun până acum. Doar că în timpul sejurului dumnealui acolo, cineva mai informat decât mine a avut grijă să îmi spună că el trăiește o frumoasă idilă la malul mării. Cu o frumoasă domnișoară plecată cu el din Botoșani! Să mor, nu alta!!! N-am vrut să cred, până nu s-a-ntors și mi-a raportat în mod personal și direct crudul adevăr. Doar că în același timp și-a dat seama că tot pe mine mă iubește și că a făcut o greșeală. Care pe mine era să mă “coste” admiterea la facultate. De ce? Întrucât, copil naiv, l-am crezut. Și am zis că trecem peste. Ceea ce am și făcut, atât de ingenuă eram. Doar că prințesa nu s-a lăsat cu una cu două. A urmat o vară “toridă”, în care și dumneaei și mama dânsei (deh…educația…) au încercat tot felul de tertipuri de a-l aduce pe Făt-Frumos înapoi, de la amenințări până la un șantaj mizerabil cu o sarcină inexistentă de care trebuiau să scape împreună, toți trei, dar de care se pare că s-au ocupat într-un final doar mama și fiica sa nimfomană, renunțând totodată la principele de Moldova. De care eu nu m-am lepădat. Cu riscul menționat mai sus, cel de a rata admiterea. Printre plânsete, ascuns necazul de părinți (tata cel puțin ar fi făcut “crimă de om” dacă și-ar fi știut comoara suferind din cauza unui “derbedeu”), poezii și eseuri maniaco-depresive, am reușit să și învăț câte ceva. Și să devin studentă. Soarele răsărise din nou pe strada mea, chiar dacă eu mergeam la Cluj, el la București. Dragostea era mare, vizitele dese, scrisorile și mai frecvente (telefonul fără fir nu apăruse pe vremea aceea, decât la modul figurat), toată lumea era a mea. Până la un moment dat, când răvașele s-au oprit. Brusc. Fără “preaviz”. Iarăși dă-i și bocește…o lună, două..poate trei…asta nu-mi mai amintesc exact. Cert e că până la urmă am acceptat. Doar faptul că nu mai suntem împreună. Că în același timp mi-am promis că va suferi cel puțin la fel de mult ca mine. Știu, răzbunarea e arma prostului, dar eu n-am fost întotdeauna deșteaptă (nici acum nu sunt). Și că va veni la mine în genunchi, și eu voi șterge cu el pe jos…și multe alte scenarii pe care mi le făceam în nopțile de nesomn. Care, conform zicalei românești “ai grijă ce-ți dorești” au devenit realitate. Rugăminți, lacrimi, promisiuni, păreri de rău, preș pentru picioare mai pe scurt. Exact cum îmi dorisem. Doar că între timp eu îmi aflasem consolare, mă credeam îndrăgostită iar. Așa socoteam eu…o fi fost o flacără, dar s-a stins rapid. Și a urmat a treia “șansă”. Eu chiar eram prostuță rău, bag de seamă. Dar nici asta nu a durat mult. Altă vorbă din popor, care spune că “ciorba reîncălzită” nu mai are același gust, și-a dovedit veridicitatea. Se acrise zeama. Așa că am renunțat. De data asta eu! Ce tare am fost! Doar că nu acesta a fost finalul-final. Dar trebui să fac din nou o paranteză, probabil ceva mai lungă de data asta.

Când eram prin anul 3 la facultate, stăteam într-o garsonieră mai mare cu două fete, tot din Botșăni (v-am spus că am fost o alintată, nu am stat nici la cămin). Una din ele, pe la 15 ani, avusese o “relație” (care se terminase de ceva vreme bună) cu un tip (mai mare cu 10 ani decât ea, care era, la rândul ei, cu 3 mai tânără decât mine), catalogat pe atunci ca “golănaș de Germania”. Tot orașul îl știa, nu se putea altfel, că ne cam cunoșteam toți între noi, măcar din vedere. Cert este că tipa părea încă obsedată de el. Pentru că în fiecare seară acesta era subiectul de “noapte bună”. Cred că știam și ce număr poartă la pantofi, pe lângă alte detalii mult mai intime. Băi!!! Eu nu înțelegeam!!!! Eram șocată!!! “CUM SĂ FII CU ĂLA???!!!” Mi-l aminteam aminteam o “chestie”, mare, cu un păr lung prins într-o coadă slinoasă, îmbrăcat în piele, și despre care se zvonea că nu abordează vreo femeie decât în moduri foarte brutale. Și verbal și fizic!!! (Așa ceva…). Ea nu și nu! Era o dulceață de băiat, Ganu ăsta (așa ne vom referi la el – tot de la colega mea de apartament “citire”! Asta nu mai știu dacă e vorba românului sau a americanului, dar “niciodata să nu spui niciodată”. Căci:

După terminarea anului 3 de facultate a trebuit să fac un stagiu de practică la o societate cu capital francez. Neapărat! Așa că am mers acasă și, frumușel cu tata de mânuță și cu prietena zisă Heidi însoțitor, am mers la o bancă. Unde lucra, binențeles, și un fost elev de-al lui Marku. Cât timp acesta din urmă a stat de vorbă cu individul (supranumit, și el, desigur, Bombonel) care urma să se ocupe de mine pe perioada stagiaturii, noi fetele am rămas afară să-l așteptăm. Heidi stătea cuminte așezată pe un gărduleț, eu în fața ei în picioare (nu mă puteam așeza, deoarece aveam la purtător o fustă extrem de scurtă, care nu-mi permitea să fac asta). La un moment dat o văd pe “fetița munților” că se albește la față și îmi murmur printre dinți: “Nu te întoarce!” Prea târziu! Îmi răsucesc imediat curioasă scăfârlia și în spatele meu văd un tip tuns foarte scurt, îmbrăcat la costum, mare cam cât un dulap, care mă măsura pofticios din cap pânâ în picioare. “Sunt bună!”, mi-am zis plină de infatuare în timp ce mă uitam mirată la Heidi (“Ce-ai tu, te oftici că se uită barbații după mine?!”) Ea, cu vocea stinsă și tremurândă, nu a mai putut spune decât: “E Ganu!” “Și??!!” “Și s-a uitat doritor la tine!”. În fine, discuția a mai continuat puțin, până a venit tata, nu v-o mai redau pe toată, ideea era că mai mult ca sigur Ganu urma să mă viole(nte)ze! Pe mine, și cu paranteză și fără. Pe ea, doar cu paranteză.

A doua zi am început practica. Tot atunci am aflat că Ganu deținea un magazin de termopane perete în perete, la propriu, cu banca unde urma să-mi desfășor activitatea. Și uite-așa se face că în fiecare dimineață când veneam conștiincioasă la lucru, dumnealui ieșea din prăvălie (știa ora la care trebuie să ajung) și, de la colțul străzii până la intrarea în incintă, mă “scana” cu un zâmbet râvnitor. Eu (care de pe atunci eram rea de gură) mă gândeam: “Ăsta până la urmă o să mă abordeze. Necuviincios, că altfel nu știe. Și eu o să-i răspund. La fel de obscen, că altfel nu pot. Deci Heidi a avut dreptate. Într-un final o să mă viole(nte)ze…Nașpa!”

Doar că au trecut două luni în care fiecare zi s-a scurs la fel, după același ritual descris mai sus. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și a venit și data la care urma să-mi termin stagiul. Ce miracol, ce minune! Scăpasem ne…nimic, mi-am zis eu după ce am ajuns la ghișeul unde fusesem repartizată, și unde se făceau operațiuni cu carduri. Dar “norocul” urma să mi se schimbe. Că la vrei doua ceasuri cine intră în bancă??!! Chiar el!!! Omul negru!!! Vorbind zgomotos (ulterior am aflat de la el că doar se prefăcea) cu directorul instituției, la care se interesa cine e “roșcățica focoasă” pe care a angajat-o, că e drăguță foc…și alte complimente care în mod normal m-ar fi flatat. Dar atunci m-a luat cu stări de lipotimie. Aveam și un client de care trebuia să mă ocup, nu puteam să fug (acțiune la care mă gândisem din prima secundă în care l-am văzut în cadrul ușii), Bombonel era dispărut în misiune….deci “descurcă-te, Oano!” “Gata!” – mi-am zis – “Începe circul! Chiar trebuia să se întâmple aici???!!!”. Mă blocasem complet! Mai ales când a venit cu un zâmbet șmecher și s-a așezat în spatele mușteriului pe care îl serveam. M-am rugat în gând să apară Bombonel până termin cu nenea, să-l preia pe “spaima târgului”. Nu s-a întâmplat asta…”Doamneeee!!!! Așa păcătoasă am fost eu să merit asta??!!!” Îmi întinde mâna, o îndrept și eu pe-a mea tremurândă către a lui, mi-o pupă și-mi spune “Săru’mâna”. Din cauza șocului am leșinat puțin sub tejghea, m-am ridicat ulterior și i-am explicat că nu facem transfer de bani acolo (că asta îl interesa), să meargă la altă tanti, și asta a fost. A zâmbit, și-a luat “la revedere” și a plecat! Am ajuns și eu după-masă acasă, am sunat-o direct pe Heidi, i-am spus că până la urmă s-a produs interacțiunea cu Ganu, m-a întrebat dacă sunt la spital, i-am zis că nu și am pus-o la punct cu toate detaliile. Asta a fost, ne-am zis noi. Am scăpat. Eu de sex cu forțat și violent și ea de bătaie (oricum, n-am înțeles niciodată de ce considera că o s-o altoiască, era clar că omul cu mine avea ce avea). Doar că mai aveam vreo câteva săptămâni de vacanță, pe care le-am petrecut tot pe plaiuri moldovenești. Tot acasă, mai exact. Și era inevitabil să nu ne întâlnim, în fiecare seară când ieșeam la plimbare, noi pe jos el cu mașina (o Calibra care pe atunci era fiță de fiță…). Și aveam iarăși un ritual: el încetinea, lăsa geamul jos, ne spunea “Săru’mâna!”, eu îi răspundeam, Heidi tremura, după care fiecare își vedea de drumul lui. Eu rămâneam cu șocata de lângă mine, care îmi explica iar și iar cum o să ne-o luăm…iar eu îi spuneam că e clar că de bătut n-o să ne bată. Cel puțin pe ea…Că de la mine e clar că vrea altceva. Dar nu înțelegeam de ce nu-mi spune odată, ca eu să-i spun că nu-s disponibilă și să finalizăm bâlciul. Într-un fel sau altul. Doamne-ajută fără spitalizare!

Am ajuns și în MAREA zi dinaintea plecării înapoi la Cluj, pentru reluarea cursurilor. Înainte am dat o tură pe la bancă. Aveam nevoie de niște acte care să certifice efectuarea stagiului acolo. Cum nu m-am grăbit să merg la ora obișnuită (și oricum trecuse vreo lună de când nu mai fusesem pe la ei), nu mă mai aștepta nimeni în poarta magazinului de termopane. Ce tare! Pe drumul înapoi către casă…soarta! Ganu stătea liniștit de vorbă cu un domn, iar eu n-aveam nicio posibilitate să-l evit, eram deja pe trecerea de pietoni la capătul căreia se afla. Mă făceam de toată rușinea dacă făceam cale-ntoarsă pe mijlocul “zebrei”. Așa că i-am dat înainte cu tupeu. Am ajuns lângă el, i-am zâmbit destul de forțat (remarcând totdată că nu arată chiar rău îmbrăcat în costum) și am dat să trec mai departe. Tot zâmbind și dânsul, m-a apucat de brat și m-a tras către el. (Vă pun la punct cu toate aceste detalii pentru că sunt foarte importante.) În momentul în care m-am lipit efectiv de pieptul lui, că n-am avut timp să reacționez (adică s-o iau la goană), și i-am adulmecat parfumul, mi s-a rupt filmul. La propriu. Nu știu ce s-a mai întâmplat după. Eram în aer. Cert este că am ajuns acasă, am sunat-o pe Heidi și i-am spus că m-am îndrăgostit. “Când, că aseară nu erai amorezată?!... Și mai ales DE CINE???!!!” “Acum. De Ganu!”. M-a sunat peste câteva ceasuri, după ce și-a revenit din starea de inconștiență pe care i-am provocat-o. M-a bruftuluit până s-a plictisit, că eu o țineam pe-a mea, dar a concluzionat că e în regulă, a doua zi urma să plecăm, deci avea să-mi treacă starea de nebunie temporară. Aș! Numai la el mi-era gândul la Cluj. Ce să fac eu și cum să fac?...Și mi-a venit ideea salvatoare: pe firma de la intrarea în magazinul său avea numărul de telefon, am făcut rost de el și l-am “contactat” așa într-o doară…într-o seară…cu un mesaj sec: “Bună!”. Semnat: Roșcățica. “Îmi amintesc că ești bună. Păcat că nu te-am prins”. “Uffff! Ce bine că nu te-a lăsat memoria…”, mi-am zis. Terenul pentru următoarea vizită la Botoșani, în vacanța de iarnă, era pregătit. Am păstrat legătura “vie” prin mesaje în acest răstimp. Heidi punea acatiste zilnic, poate-poate îmi revin în simțiri, eu nu și nu! Număram zilele până la vacanță. Care au trecut taaare greu! Dar au trecut!

Am ajuns înapoi acasă, întâlnirea stabilită. Nu mai știu din ce motive, dar prima oară nu am reușit să ne sincronizăm, adică să ne “găsim”. Heidi era în extaz. Eu în depresie. El…nu știu. Doar că un Leu și un Săgetător, după ce că se potrivesc, nu pot renunța atât de ușor. Pe cale de consecință, nu am făcut-o nici noi. Am insistat, am fixat a doua întrevedere. Care nu a mai eșuat. M-am pregătit temeinic. Cu câteva minute înainte însă, frica bolnavă a lui Heidi m-a pocnit și pe mine! “Unde mă duc eu??!!! Cu cineeee???!!! Eu nu mai merg nicăieri!” “Ba te duci, că ai stârnit fiara și dacă-i tragi țeapă ne bate!!!” Normal! Veșnica problemă! Închipuiți-vă cât îi era de frică lui Heidi de această posibilă consecință gravă a răzgândelii mele, dacă a fost capabilă să mă târâie la propriu până la mașina lui, în care mă aștepta de câteva minute deja. (În mintea prietenei mele exista posibilitatea să ne-o luăm amândouă și din cauză că am întârziat!!! De remarcat că nu mă lăsa niciodată singură la greu!) M-am suit în mașină, mi-a spus omul că își cere scuze, dar mai are ceva de rezolvat, și, ca să fie sigur că nu mă mai scapă, o să facem o oprire de câteva minute înainte de marea întâlnire oficială. “Stai liniștit, că parcă nici eu n-aș vrea să pierd și ocazia asta”, mi-am zis în gând. În timp ce purtam o conversație prietenească, îmi dau seama că noi ieșim din oraș. Intrăm pe un drum de țară, nepopulat, beznă cât cuprinde…am început să mă impacientez. “Ăsta mă duce în pădure și mă lasă acolo, cu integritatea știrbită!!!” Dar nu ziceam nimic, mă țineam tare! Ajungem în fața unei mari porți, omul se dă jos, vine înapoi contrariat, să-și ia telefonul, mormăind ceva de genul: “Ăștia m-au chemat și nu e niciunul aici???” “Aoleuuuuu!!!! Sunt mai mulți??!!!!” N-am apucat să-mi termin gândul care mă terifia că poarta s-a deschis și afară au năvălit două namile de câini. La fel de repede am zburat și eu din mașină. Ador aceste animale. Și ele pe mine, de obicei. Am uitat de pericol, de unde suntem și de ce (nu că mi-ar fi dat cineva această infomație) și am început să mă rostogolesc fericită cu ei prin zăpadă. Pierdusem din vedere și faptul că scopul meu inițial nu era să mă tăvălesc tocmai cu ei, dar socoteala de-acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg…Ganu între timp și-a rezolvat chestiunea pentru care mersesem acolo (era ceva legat de termopanele lui) și mi-a spus că plecăm, în sfârșit, la marele și mult-așteptatul rendez-vous. L-am rugat să luăm și cățeii, mi-a promis că data viitoare. S-a ținut de cuvânt. Și am plecat în treaba noastră. N-o să vă povestesc ce-am făcut…că nu a fost nimic ieșit din comun. Cam ce fac oamenii la prima întâlnire (programată cu câteva luni înainte, e important de luat în calcul acest amănunt). Am ajuns acasă pe la orele trei ale dimineții și am sunat-o pe Heidi (îmi pusese foarte clar în vedere s-o anunț când revin). Nu dormea. Aștepta. “M-am întors!” “Ești bine? Te-a lovit??!!” “Sunt FOARTE BINE!!!! Nu m-a bătut, m-a…legănat pe picioare!!!” – aici înlocuiți voi “bătut” cu termenul cu care rimează – “Și-acum lasă-mă să dorm, că-s obosită! Morala mi-o faci mâine!”

Au urmat câteva luni de un fel de relație, eu în Cluj el în Botoșani (chestia asta cu legăturile la distanță era să devină povestea vieții mele), în care eu mi-am dat seama că gura lumii vorbește vrute și nevrute, fără să aibă habar de ce, pentru că omul chiar nu era așa cum i se dusese “buhul”, ba dimpotrivă. Iar el era foarte încântat că nu-s proastă (se pare că nu avusese parte de prea multe muieri cu creier, cel puțin astea erau spusele lui, nu mi-au murit lăudătorii…). Avea totuși oareșcari dubii în legătură cu deplinătatea facultăților mele psihice, pentru că refuzam obsesiv să mă afișez cu el în locuri publice. Nu, nu mi-era jenă. Doar că exista posibilitatea să ne întâlnim cu “prima dragoste” și dacă ăla comenta ceva, sigur nu scăpa netrosnit…Din nou mi-a promis că n-o s-o facă, din nou și-a respectat angajamentul.

Problema a fost că după o vreme am concluzionat eu că ar fi o idee bună să mă împac cu fostul. Iar! Ceea ce am și făcut, că el fusese disponibil pe toată perioada stării mele de nebunie temporară. I-am spus din start să se gândească foarte bine, să nu-mi scoată ochii pentru aventura mea fierbinte, pentru că s-a derulat în timp ce noi eram despărțiți și acum s-a terminat. A zis că nu, Doamne ferește! Pân’ te nimerește! Că n-a fost capabil să facă ce-a spus! În câteva luni a realizat că el nu poate trece peste ce am făcut eu, deci ne luăm “adio!”. L-am înțeles cumva (nu atunci, mai târziu). Omul îl complexa. Avea și cu ce! Și ca să am eu ultimul cuvânt, i-am și spus asta. “Oricum, e de zece ori mai bărbat decât tine!!!”. N-am vrut DOAR să fiu rea, chiar asta era realitatea! Și nu aveam intenția să fiu frivolă, adică nu mă refeream (decât) la sex, din păcate! Între băiețașul care dădea bir cu fugiții la cel mai mic hop (fără să aibă puterea să mă privească în ochi) și bărbatul care putea tine fruntea sus în pofida “faimei” pe care și-o crease, intenționat sau nu, era o diferență ca de la cer la pământ. Am înțeles apoi că această replică l-a urmărit muuultă vreme!!! Ce bine!

Așadar, se terminase. Definitiv. Pentru mine. Că mi-am dat seama după vreo doi ani (da, nu e o greșeală de tehnoredactare), că pentru el nu.

Eram în București, mă angajasem, îmi vedeam liniștită de viața mea, axată numai pe viitoarea carieră. Într-o seară, pe când eram la muncă (ieșeam la ora zece), primesc un telefon. Era Gigel (să-i spunem așa), care urma să plece a doua zi în Canada și înnopta la capitală. Și-și dorea să bem o cafea împreună. De ce nu?...Erau o grămadă de restaurante în mall-ul în care lucram. Ne-am întâlnit, am povestit…am crezut că ne-am maturizat și putem rămâne prieteni. Doar am crezut. La vreun ceas după ce m-am întors la muncă, îmi sună iar telefonul. Tot Gigel. Era singur acasă la amicul lui (plecat din localitate se pare) și îi era urât. Sau frică de întuneric, nu știu sigur. Cert e că i-ar fi plăcut să vin să-i țin companie. “Ce faceeeee măăăăă?????!!!! Tu chiar ai impresia că o să-ți pic din nou în….brațe de parcă lumea începe și se termină cu tine???!!! Ești senil? Ai uitat ce ți-am spus când ne-am despărțit??? Nu mi-am schimbat părerea!!!”. Dar replicile astea se derulau doar în capul meu. Alături de un plan. Așa că i-am spus că mi-ar fi mai comod să vină el la mine (eu locuiam cu o colegă și cu prietenul ei într-un apartament cu trei camera, una era deci disponibilă, veți înțelege imediat pentru ce). Colega urma să fie la lucru în noaptea aceea, rămâneam doar eu cu Miți (iubitul ei) acasă, și ne propusesem deja să facem o partidă de remi cu Nicu, alt amic. Când Vio (care era la curent cu tot ce v-am povestit până acum) a venit la muncă și am anunțat-o că o să am musafiri, s-a schimbat la față. “Ai zis că nu te mai împaci cu el! Nici acum nu ți-a trecut? Merită să suferi iar pentru o noapte??!!!!” “Taci tu, că n-o să fie nicio noapte! Nu împreună!” Nu m-a crezut, era convinsă că mă va găsi în pat cu dânsul de dimineață…

Am plecat acasă, a venit și Gigel, și Nicu, am jucat remi…Noi trei (adică fără Gigel) râdeam, glumeam și-l cam ignoram – asta le trasasem scurt celor doi în prealabil. Când ni s-a făcut somn Nicu a plecat, eu m-am retras puțin cu Miți într-o cameră unde am râs cu poftă de cum a crezut “animalul” că poate să vină să mi-o mai “tragă” o dată (fie-mi iertat limbajul de cartier, dar asta era realitatea) de dragul vremurilor de altădată…După care i-am pus în brațe o pernă și o pătură, m-am făcut că nu remarc intenția lui vădită de a-și petrece restul serii cu mine, i-am urat “noapte bună” și m-am retras în iatacul meu. Dimineață la orele șase începeam lucrul, drept pentru care l-am trezit pe la cinci jumate, i-am zis să se îmbrace repede că ne grăbim, l-am încărcat în mașină și când am ajuns la destinație, adică la muncă, l-am poftit jos și i-am spus “La revedere!”. De fapt era “Adio!”, că am plecat, lăsându-l oleacă nedumerit, și nu m-am mai uitat înapoi. Atunci ne-am despărțit. Definitiv!