Din tinerețe

Mărkuleți, mi-ați solicitat insistent să nu vă "las cu ochii în soare" după episodul cu Ganu și Gigel. Cum nu am ce să vă mai povestesc de ei, că nu am mai ținut legătura...din păcate și din fericire, exact în ordinea menționată, o să vă relatez o întâmplare (din cele multe) care a survenit după ce am intrat în câmpul muncii, adică după ce cei doi n-au mai făcut parte din existența mea tumultuoasă.

Pentru că în al doilea an de facultate pe care am urât-o, mi-a tunat să mă mai înscriu la alta, poate-mi place mai mult (mi-a plăcut, mai ales franțuzul drăgălaș, care se ocupa, în cadrul Târgului de Universități din Cluj, de prezentarea Institutului care urma să-și deschidă o filială în cadrul ISE-ului de la noi), am ajuns, după câțiva ani (trei mai exact), să intru în câmpul muncii într-o multinațională (sclava Isaura, v-am mai spus, după părerea unora).

Aici debutul a fost greu. Tare! Eram o moldoveancă tare-n gură, pentru prima dată în București, aterizată aproape la propriu într-un colectiv format în majoritate din muieri pornite strașnic să mă facă să dispar de acolo cât mai curând. Nu era normal, după ce munciseră "pe brânci" vreun an, să vin eu să le "iau locul" (mă angajasem manager de raion stagiar - doar că numai "menajer" n-am fost eu o bună bucată de vreme, ceea ce era și firesc, NU AVEAM CUM! Pentru că nu aveam experiență - facultatea e una și practica e alta - dar eram dispusă și dornică s-o capăt). Șansa mea s-a numit Carla, primul meu mentor, care mi-a ținut mâna pe umăr până am reușit să-mi iau "zborul". E important să precizez că nu eram singura stagiară, ajunsesem la "fața locului" împreună cu Alinuța, Heidi (le stiți deja) și Blonda. Geniul (adică prima nominalizată), era repartizată cu mine la Textile - doar că ea - care este, de altfel, mai a naibii decât mine - își făcuse deja un stagiu practic acolo (pe vremea când eu făceam carduri la banca de lângă magazinul de termopane), deci oamenii se obișnuiseră întrucâtva cu ideea prezenței ei (eu am fost însă bomboana de pe colivă). Heidi și Blonda erau la sediu, pentru ele era deci mai simplu...din punctul ăsta de vedere. Se mai impune încă un mic amănunt, important zic eu, după care trec la subiect. În apartamentul menționat în povestea anterioară locuiam la timpul acela eu, Heidi și Blondi. Iepurașul (adică fi'sa lui Einstein) domiclia la câteva blocuri distanță, împreună cu o colegă din alt departament, Raluca. Ne grupaserăm după gradul de seriozitate (dar asta face subiectul altei dezbateri).

Așadar, ca să nu mai divaghez: cum vă spuneam, startul a fost aneveoios. Cu multe hopuri. Mai mult boceam decât munceam. Dar, cum în viață eu am fost în permanență însoțită de o doză sănătoasă de noroc, am reușit să mă împrietenesc rapid cu niște băieți faini, de la Recepție Marfă (loc în care nu puteai intra decât pe bază de programare prealabilă). Biroul lor era refugiul meu. Eu aveam voie să merg acolo ori de câte ori urma să prestez o criză de isterie, care nu se cădea a fi vizualizată de viitorii mei proprii angajați. Așa că, pe lângă Carla, care se ocupa profesional de mine, i-am mai avut aproape și pe Cătă (managerul doi pe doi), Drăgoșel (adjunctul cât jumate de buletin), Florinel (băiatul bine făcut după care suspinau toate femeile), Gullit (tipul care semăna izbitor cu marele fotbalist) și pe Ionuț (tata, cum îi spuneam eu, având în vedere că atitudinea lui față de mine îmi amintea de cea a părintelui meu). Și binențeles, nu lipseau din gașcă cele două prietene și colege de apartament.

Așa se face că puținul timp liber pe care îl aveam (voiam să fac impresie, mă uita Dumnezeu pe la muncă) ni-l petreceam, de regulă, împreună, Și de obicei prin cluburi. Mai exact într-un pub situat în imediata vecinătate a magazinului în care ne desfășuram activitatea, ceea ce era un lucru foarte bun. De ce? Pentru că eu, fiind singura care lucram aproape în fiecare weekend (nu vă impacientați, nu eram exploatată, aveam liber în timpul săptămânii), ajungeam rapid, dimineața, de la destrăbălare direct la muncă ("duceam", nu glumă, pe vremea aia...).

Se mai întâmpla totuși să facem și ieșiri în afara "localității". Una dintre ele a fost la Vălenii de munte, la părinții lui Mache, unul dintre băieții din Recepție. Când ne-a lansat invitația, ne-am "înscris" rapid vreo 20 de persoane. Mai mulți flăcăi, mai puține fete (mai exact eu, Heidi și soția lui Ionuț - Blonda devenise între timp serioasă, avea prieten deja). Așa, ca o paranteză la paranteză, personal am avut întotdeauna o înclinație aparte către genul masculin (știu, nu vi se pare nimic ieșit din comun, mai ciudat ar fi fost să nu fie așa, nu?), în sensul în care marea majoritate a celor mai trainice prietenii ale mele, din adolescență și până în zilele noastre, s-au legat cu reprezentanți ai sexului tare.

Pffff!!! Iarăși divaghez. Nu mă pot dezbăra de această meteahnă.

Ca să mă-ntorc la subiect, ne-am "îmbarcat" de vineri după-masă, care pe unde am putut, înarmați până în dinți cu băutură și manele, tot ce ne trebuia (permiteți-mi să consemnez că eu ascult, de principiu, orice fel de muzică, iubesc rockul și ascult manele cam tot atât de des pe cât audiază un călugăr budist Sepultura). Am ajuns la destinație, și probabil că părinții lui Mache au avut un șoc puternic în momentul în care au văzut că cei "câțiva prieteni" ai fiului lor le-au invadat gospodăria, destul de generoasă de altfel...Ne-am împărțit fiecare pe unde și-a găsit loc (corturi, mașini etc). Eu și Heidi am fost repartizate într-o cămăruță, depedință a construcției principale a cărei ușă nu se putea încuia (detaliu foarte important în derularea evenimentelor viitoare). Prima zi a fost de "acomodare", de sâmbătă dimineața a început destrăbălarea: băutură, grătare și, binențeles, manele! Tare!!! Cât să se-audă-n toată Prahova. A fost chiar nevoie să reîmprospătăm stocul de lichid pe după-masă (mâncare aveam destulă), că doar nu ne băgam la somn odată cu găinile...Așa că s-au mai achiziționat câteva navete de licoare produsă pe bază de hamei și ceva gin, pentru "domnișoare" (păi ce, nu eram "golance" să bem bere???!!!).

În ceea ce mă privește, ori de câte ori gust ceva pe bază de alcool, am două variante la dispoziție: ori râd a proastă din orice, ori devin filosoafă (mă lansez în dezbateri foarte profunde, cu oricine și despre orice, uitându-mi statutul consacrat de "antisocială"). Atunci le-am pus pe ambele în practică. Și pe rând, și concomitent, și repetitiv. Și am început și o bere (iarăși un amănunt extrem de relevant pentru mai târziu).

Astfel, la un moment dat mă aflam într-o deliberare foarte adâncă a unui subiect atât de important încât nu-mi amintesc nimic de el, cu numitul Croitoru (eu sprijinită de o poartă, pentru a-mi asigura echilibrul lăuntric, el în fața mea). Și chiar dacă memoria m-a mai lăsat, știu sigur că discuția NU era una intimă. Așa că vă puteți închipui mirarea (dar ce zic eu???!!! - uluiala, iritarea, scârba și multe alte sentimente la fel de pătrunzătoare) care m-a cuprins în clipa în care, din senin, individul a încercat să-și plaseze o mână pe o parte a corpului meu neexpusă publicului larg. M-am sustras rapid, și, fiindcă sticla de bere pe care o desfăcusem zăcea la nivelul solului, deci nu am putut să i-o așez afectuos direct pe căpățână (așa cum mi-aș fi dorit), am decis că nu am de ales de cât să mă retrag pe divanul de dinaintea porții și să plâng. Dar ce spun eu??? Urlam de parcă se sfârșise lumea. Cu suspine și aproape cu tăvăleli. Primii care m-au "interceptat" au fost Heidi și Gullit. Au venit lângă mine dar nu au reușit să mă facă să le explic motivul crizei de țăcăneală care se afla în plină desfășurare. Au urmat, pe rând, ceilalți băieți care mă luaseră mai demult sub aripa lor protectoare, și care remarcaseră în prealabil că eu purtam un dialog de mare însemnătate cu sus-numitul, în care au considerat că nu se cade să intervină. Astfel, Florinel, destul de iute la mânie, ca și mine, de altfel, mă întreabă: "Grasule, ce ți-a făcut ăsta că-l omor???!!!" Cine să-i răspundă?...Că hohotele mele nu erau inteligibile. Doar foarte sonore. Așa că i-au atras și pe Cătă și Ionuț. După multe insistențe, am reușit să le comunic motivul istericalelor mele. De aici planul a luat contur foarte rapid: "Gullit, tu fă câțiva pași cu Oana pe uliță ca să se liniștească, în timp ce noi discutăm puțin cu Croitoru", a trasat Cătă (că deh...era șeful). Zis și făcut. Noi am plecat la plimbare, ei l-au convocat pe iubăreț la o "ședință" în grădină. De pe drum eu am surpsins câteva frânturi (care erau cât pe ce să fie fracturi) din conversația apărătorilor mei cu "inculpatul"...cert e că am reușit să mă calmez (mai bine zis, să fiu potolită). Dar nu pentru mult timp, căci la întoarcerea în bătătură poziția lui Cătă, care mânca un măr (nu știu nici până acum de ce mi s-a părut mie că-și ținea mâna la ochi) mi-a generat alt atac de panică. "Mâncase" bătaie din cauza mea... Normal, m-am pus iar pe bocit, ce era să fac???!!! Dar m-am domolit rapid, când Cătă, printre hohote de râs, de data asta, mi-a spus: "Băi Oana, tu ești nebună??!!! Tu nu te uiți la mine?? Cum ar putea să ma bată ăla??!!...." Și asta era adevărat...Deci treaba era bună. Aș pe naiba, s-o credeți voi! Se făcuseră vreo două ale dimineții, cheful se cam stinsese, mai eram câțiva "rătăciți" care mai stăteam la palavre prin curte. Când întorc, într-o doară, capul, îl văd pe "pretendentul" meu așezat singur la o masă, aflată taman vis-a-vis de camera în care urma să mă odihnesc eu cu Heidi, SINGURE, fixându-mă cu privirea. Aoleu!!!! Teroare iarăși! "Noi nu putem încuia ușa, deci după ce toată lumea va adormi, ăsta o să vină peste mine și...am belit-o", să mă scuzați. Vă întrebați dacă m-a umflat plânsul? Logic!!!!! Drept pentru care Florinel m-a întrebat dacă doresc să rămână cu noi peste ce-a mai rămas din noapte. "Da! Da! Da!". Și-a oferit sprijinul și Drăgoșel, care era jumate cât mine, deci aveam toată baza că mă poate scăpa de pericol...Ne-am retras într-un final în odaie, unde ne-am aliniat toți patru într-o bucățică de pat, în care, de cum au pus capul pe pernă, vitejii mei au trecut în lumea viselor. Eu, care în prealabil montasem un scaun sub clanță (așa cum văzusem în filmele cu americani), stăteam cu urechile ciulite. Și bine am făcut. Că nu a trecut mult și ușa a început să se zgâlțâie, cu tot cu obiectul montat pentru siguranță, și de-afară de auzea obsesiv și amenințător: "Oanaaa!! Oanaaa! Oanaaa!" Am țâșnit din plapumă, m-am lovit de tavan, după care am început să trag cu disperare de corpurile obosite ale tuturor celor cu care împărțeam așternutul, într-o ordine aleatorie. "Săriți!! Săriți!!! A venit!!!". Mi s-a părut că a durat vreun ceas până să se dezmeticească vreunul. Ceas în care glasul din noapte s-a stins...și, aproape de necrezut, m-a învăluit și pe mine somnul.

De dimineață, când ne-am trezit și l-am găsit pe omul cel rău la aceeași masă la care îl lăsasem, doar că acum dormea, probabil foarte confortabil, ne-am dat seama de două lucruri, și anume: în primul rând, cu câteva ore înainte, numitul NU mă pironea pe mine cu căutătura, ci doar se uita în gol, de turmentat ce era; în al doilea rând, nu era responsabil nici cu vocea oe care o auzisem eu în întuneric...Deci mai rămânea varianta ca eu să fiu nebună, greu de demontat, din păcate. Ferice de mine că individul care totuși încercase să pătrundă prin efracție în incintă, și care mă și chema tânguitor, a ieșit în față și a recunoscut că el a fost "autorul". Nu a putut totuși să ne explice DE CE mă striga pe mine, când de fapt avea nevoie de Drăgoșel, să-i fie partener la o nuntă care avea loc în sat și la care bănuia că a fost poftit, dar pierduse invitația și se afla și în mare întârziere...

Într-un final așadar, toate misterele și problemele au fost dezlegate și rezolvate și Croitoru, obligat-forțat, și-a cerut scuze pentru impertinența de care a dat dovadă în ceea ce mă privrea. Nu l-am iertat. Nici până azi. Așa cum sunt sigură că nici părinții lui Mache nu și-au mai revenit vreodată din șocul provocat de adunătura de vandali care le-a invadat ograda...