Despre limite

Salut Mărkuleți!
Acum ceva vreme vă întrebam despre ce v-ați dori să mai citiți pe blogul meu. Și, printre altele, cineva mi-a spus să vorbim despre prostie și orgoliu personal.
Sunt păreri conform cărora nu exista oameni proști. S-ar putea ca acestea să fie corecte, în măsura în care opinia unei ființe umane poate fi vreodată exactă. Ceea ce e imposibil, din punctul meu de vedere. Pentru mine, o heităriță înrăită a matematicii 😀, axiomele nu au aplicabilitate în viață. Teoremele, insă, da! Eeee??!!! Cu asta v-am dat gata! 😂 Tot am rămas cu ceva în creier după aproape cele mai urâte ore la care am participat eu.
Așa că n-o să vorbesc despre prostie. Deși am folosit de multe ori termenul ăsta, exprimându-mi considerațiile despre anumite subiecte sau anumiți indivizi. Recunosc, am făcut-o pentru că mi-a fost la îndemână. E simplu să spui cuiva sau despre cineva "Ești/e prost!". Din mai multe motive, dintre care îl voi aminti pe moment doar pe cel mai elementar (și nu în sensul pozitiv al cuvântului):
Asta-ți conferă ție un sentiment de superioritate asupra insului în cauză, care are, la rândul său, câteva variante: ori te ignoră și atunci va îți va demonstra contrariul a ceea ce tocmai ai proferat (ceea ce, cred eu, e cel mai greu de realizat), ori îți sare la beregată într-un mod cu totul rudimentar, transformând natural axioma ta în teoremă și arătându-și totodată disponibilitatea să te ajute și cu demonstrația, ori te “atacă” într-un mod care nu frizează deloc grosolănia (pe care îți va fi foarte greu să îl înțelegi și să îl digeri), iar concluzia firească, dar nerostită (și pe care probabil încă te mai străduiești s-o înțelegi) va fi cea a unui prunc ce nu și-a pierdut încă inocența nativă, și anume: “Cine spune ăla este!” Joac-o pe asta. Tot după un model folosit în copilărie, când jucam “Fazan”: “Restaurant! Te-am închis!” 😀😀😀 Uneori paradigmele nevârstniciei sunt cele mai simple și mai autentice, și totuși atât de complicat de folosit…
Așadar, n-o să perorez despre prostie. Din două temeiuri: pe primul tocmai ce l-am descris mai sus, al doilea fiind că eu încerc să mă pronunț, de obicei, doar asupra unor chestiuni pe care, în vreun fel, le-am experimentat. 😂😂😂
Voi vorbi doar despre limitări. Și despre cunoașterea sau negarea lor. Că de fapt asta consider eu că e problema. Hai să ne cunoaștem constrângerile. Alea proprii, nu alea exterioare. Știu, e al naibii de complicat. De recunoscut. Dar încercarea merită orice efort. Te eliberează. Atenție, am zis să le “cunoaștem”, nu să le acceptăm ca atare. Sunt pentru depășirea “hotarelor”, dar cred cu tărie că nu ai cum să reușești dacă nu ți le-ai stabilit în prealabil, dacă nu ai petrecut destul timp înăuntrul lor încăt să vă știți atât de bine ca să-ți poți permite să spui: “Gata, trec la nivelul următor!” Limitele astea…au și ele o ierarhie, că așa e-n viață, altfel s-ar crea dezordine. Și nu oricine e capabil să trăiască în haos. Așa că cel mai sănătos îmi pare mie să le escaladezi pe rând. Nu te avânta pe Everest dacă nu ai trecut de Dealul Ciuperca…Nu de altceva, dar faci buba, și dacă mami și tati nu mai sunt acolo să sufle…s-ar putea să te doară rău…
Astfel, dacă reușești să te împrietenești (pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, asta depinde doar de tine) cu limitele tale, atunci, la momentul oportun, despărțirea nu va fi traumatizantă. De nicio parte. Și egoul tău nu va avea de suferit. Dacă nu poți s-o faci însă…n-o să pari arogant, ci doar penibil. Și ridicolul (odată ce-ți dai seama de el) e al naibii de greu de îndurat…
Haide bine pa!