Zi cu finalizare și bis!

Hei Mărkuleți!!! Nu m-am hotărât exact cu ce să debutez. Știu doar că o să termin cu o poză. Cu două din nebunele cu care mi-am petrecut prima oră a dimineții. Nu, nu lucrez la casa de copii, așa sunt ele. 😂
Cert e că mi s-a solicitat ca ziua de azi să fie una cu finalizare, și mai ales cu multe bisuri. Nu fiți perverși...că eu nu sunt! Nu acum! 😀
Este foarte probabil ca vouă să nu vi se pară așa de amuzant ce o să vă povestesc, însă nouă sigur așa ni s-a nălucit, drept pentru care am deja la activ două reprize de râs cu lacrimi, la modul cel mai propriu. Care vor fi urmate, tot ce-i posibil, de un puseu de febră musculară abdominală. Doamne ajută! 😂
Așadar, ca să se bucure toată lumea (inclusiv, sau mai ales cei care m-au categorisit drept arogantă și infatuată - e clar, trebuie sa reflectez la asta. prea aduc des vorba, înseamnă că mă frustrează, înseamnă că oamenii "are" dreptate, înseamnă că va fi necesar cât de curând și un nou moment de introspecție pe care, dacă doriți, îl voi împărtăși cu voi), în scrierea asta n-o să mai fiu nici ironică, nici sarcastică. O să arăt încă unul din eurile mele. Ăla de-i de-o seamă cu fi'mea (care face patru ani în decembrie). Deci...nu vă așteptați la prea multe...😀
Hai, că iar am bătut câmpii o grămadă! Nu mă pot abține, Uneori îmi place mult să mă aud "vorbind". 😂
Cred că v-am mai spus, dacă nu o fac acum, eu îmi încep ziua de lucru cu a doua cafea și a n-a țigară corespunzător, la locul special amenajat pentru fumat (de terminat o termin mai nepotrivit, dar asta n-ați "auzit" 😀), de obicei împreună cu fetele. Doar cu ele. Băieții trebuie să asigure bunăstarea "casei", așa că dânșii deja muncesc. Sau așa îmi place mie să cred. 😂Vorbim vrute și nevrute, uneori serioase, alteori nu...depinde de vaibul pe care-l avem. Și azi a fost unul cam sărăcuț cu duhul. Nu prea aveam ce să ne comunicăm, fiecare era în lumea ei, nu ne-nțelegeam una cu/pe alta, așa că, din când în când, concluzionam, pe rând, fiecare despre celelalte trei:
- Ce proaste sunteți!
Nu vă impacientați, așa ne alintăm noi! 😀 Mai puțin Cinthya, care e femeie serioasă și, după atâția ani, încă ne privește șocată când ne dezlănțuim.
Dar, să revin: Aura azi a avut figuri în cap (vânturi cum le spunem noi de fapt). Cel puțin așa părea. Că era plictisită tare, nu părea deloc încântată că ne vede (ceea ce aproape imposibil pentru oricine, suntem niște apariții încântătoare), îți venea s-o bați. Mult! Cred că i-am și zis că intenționez s-o tăvălesc prin toată curtea... Nicoleta (Poștărița) dădea din gură singură (dar n-are nimic, ea e obișnuită), că n-o băga nimeni în seamă. Eu dădeam niște mesaje și eram super-concentrată să nu încurc destinatarii între ei (ceea ce mi se întâmplă frecvent), iar Elena (Pitica), avea gura închisă. Ceea ce e cel puțin frapant. Pentru că ea nu tace. Niciodată! Dar astăzi era prea ocupată să-și facă niște selfie-uri. Vreo cincizeci. Pe scurt, fiecare era în lumea personală.Și toate am ieșit de acolo brusc, datorită mie. Deși nu intenționam să ajung la acest rezultat, totuși am făcut-o, involuntar. În momentul în care, cu ochii în "spartphone", am luat paharul de cafea al Poștăriței, crezând că e al meu, și am sorbit cu sete din el. Creierul meu, care e mereu treaz și pe fază, a înțeles imediat că ceva nu e în regulă (eu beau licoarea neagră fără zahăr, ea bea de fapt ceai). Doar că, obosit fiind (așa cum bine a sesizat Aura acum ceva vreme - și din păcate situația a rămas aceeași), nu a perceput mesajul corect până la final. Și imediat l-a transmis mai departe către corp cu un alt sens:
- Vezi mă că ai băut din scrumieră! (mai folosim pahare cu resturi de cafea pe post de cenușieră).
Normal că într-o fracțiune de secundă am eliminat lichidul, scârbită (oi mânca eu rahat, dar chiar să ajung la mucuri de trabuc...parcă e prea de tot), înapoi în paharul Poștăriței! Pe care am văzut-o, în același timp, cum se uita dezgustată și totodată consternată la mine!
- Aoleuuuu!!! Aia era cupa ta?...
- Daaaa! De ce ai scuipat în ea??!!!
- De-a dracu'! Proasto care ești! Nu mi-am dat seama! Ce întrebări pui! Am crezut că am băut apă cu scrum! Mai servești?
Ei...acțiunea mea și conversația anterioară a stârnit un val interminabil de râs. Probabil că nu era nostim decât pentru noi. Mă, dar era!!!...Am hohotit până eu una m-am înecat și am dat-o în tuse. Și insensibila aia de Poștărița, în loc să-mi tufe două după gât, să-mi revin, le zice la fete:
- Luați-o pe mămica în brațe și bateți-o pe spate, să eructeze, că n-a scos aerul! 😂
Altă criză de hohoteală. Expresia aia..."râzi ca proasta-n târg", ni se potrivea mănușă! Eu deja intrasem în convulsii, așa că tot Poștărița și-a făcut milă de mine și a sunat la una din fetele ei să-mi aducă niște apă. A venit biata copilă într-un suflet, crezând că mi s-a făcut rău! Când m-a văzut bănuiala i-a fost confirmată, că fața mea era roșie înspre mov. A fost dificil s-o convingem de contrariul. 😀 Dar am reușit și ne-am și potolit. Pentru căteva minute. Puține.
Că dacă tot i-a sunat telefonul Aurei și a trebuit s-o întindă puțin de la fața locului, smintita din porumb, adică Poștărița, evident, i-a solicitat fetei de mai devreme să-i aducă și mai urgent niște sare. Normal, de pus în cafea. Probabil se gândise ea că Aura e mahmură, de aia e așa ciufută, și trebuie trezită la realitate.
Până să se-ntoracă ea, am zis că avem timp să ne tragem sufletul, dar n-a fost așa. Că a venit bărbac'su, Cosmin (Pufi), care ți le dă la genunchi cu o mină atât de serioasă încât n-ai cum să nu reacționezi. Ceea ce am făcut și noi atunci când, în timp ce Pitica (ea e chiar mică, mică de tot, nu degeaba îi spunem așa...se îmbracă de la copii) ne povestea despre cum n-a avut ea bilet când a mers la capitală și s-a plimbat cu tramvaiul (că noi la țară n-avem așa ceva), Puf îi spune sec:
- Dar copiii sub șapte ani au voie să circule gratis!
Mamăăăăă! Ce hazliu! Am căzut iar de pe scaune de râs! Dar ne-am ridicat repede că urma să vină Aura, și noi trebuia să părem serioase, să nu se prindă că o paște ceva...Ne-am mobilizat, ne-am făcut sobre, și am așteptat. Aveam de gând să filmăm, dar deshidratata s-a înfipt direct în cafea, nu am avut nicio șansă să pornim vreuna camera. 😪 Norocul nostru că a avut prezența de spirit să se întoarcă cu posteriorul către noi când a aruncat lichidul vreo doi metri în spațiu. Binențeles, și acest aspect a fost extrem de amuzant, deci i-am dat bătaie...
Până la urma ne-am hotărât să încercăm să și muncim nițel. Ne-am despărțit și am stabilit că ne vedem la masă, după care ne strângem cu toții în sala de ședințe să sărbătorim un eveniment trecut dar pe care îl ratasem, pentru că personajul principal fusese în concediu.
Zis și făcut. Ne-am întâlnit în formulă completă, însă din cauza presiunii atmosferice prea scăzue (sau prea ridicate, nu știu, că nu mă pricep), eram cam apatici. Până mi-am amintit eu s-o întreb pe Poștărița dacă dorește o cafea! Atât ne-a trebuit. Nouă, celor patru! Ne-am pus iarăși pe un râs isteric, la propriu, care a durat vreo zece minute. Restul audienței de privea perplexă. Întrebarea "Te servesc cu o cafea?" nu li se părea deosebit de nostimă. Una dintre noi (sigur nu eu) a reușit să le explice și celorlalți de ce ar trebui să râdă, ceea ce cred că au și făcut. Nu știu, că eu îmi ștergeam lacrimile, procedură pe care nu o pot face cu ochelarii la ochi, deci nu vedeam nimic. 😀 Oricum, rememorând, nouă ni s-a părut în continuare la fel de amuzant, deci am continuat să râdem ca țicnitele, la un moment dat una de hăhăitul alteia. Am repetat asta și când o colegă care lipsise câteva momente ne-a întrebat ce s-a întâmplat, și a trebuit să reluăm.
Insist, nu știu dacă e de înțeles, însă pentru noi a fost o mare gură de oxigen. De prea multă vreme n-am mai plâns de-atâta râs. De-asta s-a cerut finalizare și bis! 😂Hei Mărkuleți!!! Nu m-am hotărât exact cu ce să debutez. Știu doar că o să termin cu o poză. Cu două din nebunele cu care mi-am petrecut prima oră a dimineții. Nu, nu lucrez la casa de copii, așa sunt ele. 😂
Cert e că mi s-a solicitat ca ziua de azi să fie una cu finalizare, și mai ales cu multe bisuri. Nu fiți perverși...că eu nu sunt! Nu acum! 😀
Este foarte probabil ca vouă să nu vi se pară așa de amuzant ce o să vă povestesc, însă nouă sigur așa ni s-a nălucit, drept pentru care am deja la activ două reprize de râs cu lacrimi, la modul cel mai propriu. Care vor fi urmate, tot ce-i posibil, de un puseu de febră musculară abdominală. Doamne ajută! 😂
Așadar, ca să se bucure toată lumea (inclusiv, sau mai ales cei care m-au categorisit drept arogantă și infatuată - e clar, trebuie sa reflectez la asta. prea aduc des vorba, înseamnă că mă frustrează, înseamnă că oamenii "are" dreptate, înseamnă că va fi necesar cât de curând și un nou moment de introspecție pe care, dacă doriți, îl voi împărtăși cu voi), în scrierea asta n-o să mai fiu nici ironică, nici sarcastică. O să arăt încă unul din eurile mele. Ăla de-i de-o seamă cu fi'mea (care face patru ani în decembrie). Deci...nu vă așteptați la prea multe...😀
Hai, că iar am bătut câmpii o grămadă! Nu mă pot abține, Uneori îmi place mult să mă aud "vorbind". 😂
Cred că v-am mai spus, dacă nu o fac acum, eu îmi încep ziua de lucru cu a doua cafea și a n-a țigară corespunzător, la locul special amenajat pentru fumat (de terminat o termin mai nepotrivit, dar asta n-ați "auzit" 😀), de obicei împreună cu fetele. Doar cu ele. Băieții trebuie să asigure bunăstarea "casei", așa că dânșii deja muncesc. Sau așa îmi place mie să cred. 😂Vorbim vrute și nevrute, uneori serioase, alteori nu...depinde de vaibul pe care-l avem. Și azi a fost unul cam sărăcuț cu duhul. Nu prea aveam ce să ne comunicăm, fiecare era în lumea ei, nu ne-nțelegeam una cu/pe alta, așa că, din când în când, concluzionam, pe rând, fiecare despre celelalte trei:
- Ce proaste sunteți!
Nu vă impacientați, așa ne alintăm noi! 😀 Mai puțin Cinthya, care e femeie serioasă și, după atâția ani, încă ne privește șocată când ne dezlănțuim.
Dar, să revin: Aura azi a avut figuri în cap (vânturi cum le spunem noi de fapt). Cel puțin așa părea. Că era plictisită tare, nu părea deloc încântată că ne vede (ceea ce aproape imposibil pentru oricine, suntem niște apariții încântătoare), îți venea s-o bați. Mult! Cred că i-am și zis că intenționez s-o tăvălesc prin toată curtea... Nicoleta (Poștărița) dădea din gură singură (dar n-are nimic, ea e obișnuită), că n-o băga nimeni în seamă. Eu dădeam niște mesaje și eram super-concentrată să nu încurc destinatarii între ei (ceea ce mi se întâmplă frecvent), iar Elena (Pitica), avea gura închisă. Ceea ce e cel puțin frapant. Pentru că ea nu tace. Niciodată! Dar astăzi era prea ocupată să-și facă niște selfie-uri. Vreo cincizeci. Pe scurt, fiecare era în lumea personală.Și toate am ieșit de acolo brusc, datorită mie. Deși nu intenționam să ajung la acest rezultat, totuși am făcut-o, involuntar. În momentul în care, cu ochii în "spartphone", am luat paharul de cafea al Poștăriței, crezând că e al meu, și am sorbit cu sete din el. Creierul meu, care e mereu treaz și pe fază, a înțeles imediat că ceva nu e în regulă (eu beau licoarea neagră fără zahăr, ea bea de fapt ceai). Doar că, obosit fiind (așa cum bine a sesizat Aura acum ceva vreme - și din păcate situația a rămas aceeași), nu a perceput mesajul corect până la final. Și imediat l-a transmis mai departe către corp cu un alt sens:
- Vezi mă că ai băut din scrumieră! (mai folosim pahare cu resturi de cafea pe post de cenușieră).
Normal că într-o fracțiune de secundă am eliminat lichidul, scârbită (oi mânca eu rahat, dar chiar să ajung la mucuri de trabuc...parcă e prea de tot), înapoi în paharul Poștăriței! Pe care am văzut-o, în același timp, cum se uita dezgustată și totodată consternată la mine!
- Aoleuuuu!!! Aia era cupa ta?...
- Daaaa! De ce ai scuipat în ea??!!!
- De-a dracu'! Proasto care ești! Nu mi-am dat seama! Ce întrebări pui! Am crezut că am băut apă cu scrum! Mai servești?
Ei...acțiunea mea și conversația anterioară a stârnit un val interminabil de râs. Probabil că nu era nostim decât pentru noi. Mă, dar era!!!...Am hohotit până eu una m-am înecat și am dat-o în tuse. Și insensibila aia de Poștărița, în loc să-mi tufe două după gât, să-mi revin, le zice la fete:
- Luați-o pe mămica în brațe și bateți-o pe spate, să eructeze, că n-a scos aerul! 😂
Altă criză de hohoteală. Expresia aia..."râzi ca proasta-n târg", ni se potrivea mănușă! Eu deja intrasem în convulsii, așa că tot Poștărița și-a făcut milă de mine și a sunat la una din fetele ei să-mi aducă niște apă. A venit biata copilă într-un suflet, crezând că mi s-a făcut rău! Când m-a văzut bănuiala i-a fost confirmată, că fața mea era roșie înspre mov. A fost dificil s-o convingem de contrariul. 😀 Dar am reușit și ne-am și potolit. Pentru căteva minute. Puține.
Că dacă tot i-a sunat telefonul Aurei și a trebuit s-o întindă puțin de la fața locului, smintita din porumb, adică Poștărița, evident, i-a solicitat fetei de mai devreme să-i aducă și mai urgent niște sare. Normal, de pus în cafea. Probabil se gândise ea că Aura e mahmură, de aia e așa ciufută, și trebuie trezită la realitate.
Până să se-ntoracă ea, am zis că avem timp să ne tragem sufletul, dar n-a fost așa. Că a venit bărbac'su, Cosmin (Pufi), care ți le dă la genunchi cu o mină atât de serioasă încât n-ai cum să nu reacționezi. Ceea ce am făcut și noi atunci când, în timp ce Pitica (ea e chiar mică, mică de tot, nu degeaba îi spunem așa...se îmbracă de la copii) ne povestea despre cum n-a avut ea bilet când a mers la capitală și s-a plimbat cu tramvaiul (că noi la țară n-avem așa ceva), Puf îi spune sec:
- Dar copiii sub șapte ani au voie să circule gratis!
Mamăăăăă! Ce hazliu! Am căzut iar de pe scaune de râs! Dar ne-am ridicat repede că urma să vină Aura, și noi trebuia să părem serioase, să nu se prindă că o paște ceva...Ne-am mobilizat, ne-am făcut sobre, și am așteptat. Aveam de gând să filmăm, dar deshidratata s-a înfipt direct în cafea, nu am avut nicio șansă să pornim vreuna camera. 😪 Norocul nostru că a avut prezența de spirit să se întoarcă cu posteriorul către noi când a aruncat lichidul vreo doi metri în spațiu. Binențeles, și acest aspect a fost extrem de amuzant, deci i-am dat bătaie...
Până la urma ne-am hotărât să încercăm să și muncim nițel. Ne-am despărțit și am stabilit că ne vedem la masă, după care ne strângem cu toții în sala de ședințe să sărbătorim un eveniment trecut dar pe care îl ratasem, pentru că personajul principal fusese în concediu.
Zis și făcut. Ne-am întâlnit în formulă completă, însă din cauza presiunii atmosferice prea scăzue (sau prea ridicate, nu știu, că nu mă pricep), eram cam apatici. Până mi-am amintit eu s-o întreb pe Poștărița dacă dorește o cafea! Atât ne-a trebuit. Nouă, celor patru! Ne-am pus iarăși pe un râs isteric, la propriu, care a durat vreo zece minute. Restul audienței de privea perplexă. Întrebarea "Te servesc cu o cafea?" nu li se părea deosebit de nostimă. Una dintre noi (sigur nu eu) a reușit să le explice și celorlalți de ce ar trebui să râdă, ceea ce cred că au și făcut. Nu știu, că eu îmi ștergeam lacrimile, procedură pe care nu o pot face cu ochelarii la ochi, deci nu vedeam nimic. 😀 Oricum, rememorând, nouă ni s-a părut în continuare la fel de amuzant, deci am continuat să râdem ca țicnitele, la un moment dat una de hăhăitul alteia. Am repetat asta și când o colegă care lipsise câteva momente ne-a întrebat ce s-a întâmplat, și a trebuit să reluăm.
Insist, nu știu dacă e de înțeles, însă pentru noi a fost o mare gură de oxigen. De prea multă vreme n-am mai plâns de-atâta râs. De-asta s-a cerut finalizare și bis! 😂