Bacul la fizică

Mărkuleți, m-am întors întrreagă de la "consfătuire", dar n-am nimic notabil să vă relatez de acolo, așa că vă las să mai citiți un fragment din viitoare carte autobiografică, se pare, și anume "bacul la fizică ". Pe mie m-a marcat. Profund! 😂😂😂

"(...)V-am spus ceva mai devreme că în clasa a douăsprezecea n-am mai scăpat, nici eu nici el, și l-am avut pe tata prof de fizică! Și-apoi să nu credeți că ne-a mai mers așa ușor…că nu mai dădeam lucrări de control “servite”, la care eram toți ași, le dădeam pe bune! Iar tata săracul, obsedat de ideea de a nu lăsa cuiva impresia că mă favorizează în vreun fel, a rămas toată viața cu regretul și cu vina că DOAR mie mi-a încheiat media 8 la terminarea anului școlar, iar restul de colegi au avut 9…(așa cică mi-a “stricat” media generală – între noi fie vorba, de aia nu mai putem eu…). Dar asta nu-i nimic, pe lângă ce a urmat. Bacul, normal! :))) Și ia uite le ce se gândește Marku: “Dacă tot trebuie să vă alegeți o probă din profilul opus, n-ai vrea tu ca aceasta să fie fizica?” Mi-au ieșit ochii din cap exact ca în desene animate, m-am tăvălit pe jos de râs, am făcut și-un atac de panică, pentru că, să mă ierte Dumnezeu, am suspectat pentru câteva momente că și-a pierdut tata mințile! Cum mama ploilor să dau eu bacul la fizică?????? Tată, nu vrei să avem și noi acolo o diplomă pe perete, dacă tot am pierdut patru ani din viață ca să fac liceul???!!! Băi, ce-a făcut el și cum a făcut, ce ne-a zis și cum ne-a zis, că ne-a convins, șapte nebune și un smintit (vă amintiți de Teo, singurul băiat din clasă), că putem s-o facem și pe asta. Cică fizica atomică, de se făcea într-a doișpea, poți s-o-nveți chiar dacă până atunci n-ai avut tangență cu materia asta, că decât să tocim vreo biologie sau alte alea mai bine ne învață el un obiect care are logică, și noi, dotați intelectual fiind, o să pricepem…În fine, aveam mari dubii, însă am mers pe mâna lui. Și am mers bine. În anul ăla a băgat tata la fizică în noi câtă franceză nu făcusem în patru ani (și credeți-mă, făcusem oleacă, la vreo doișpe ore pe săptămână, cu trei profesoare, ca să cuprindem tot). Cum în programa școlară era prevăzută o singură oră de fizică la profilul nostru, să ne vezi pe noi cum ne prezentam în fiecare zi la laborator la tata, ca niște oi bete, ca să ne-nvețe cum stă treaba cu electronii care vin așa, fuguța, și se aranjează în jurul nucleului, și uneori rânduiala lor se mai modifică…Dacă vreun cunoscător ar fi asistat la aceste ore de pregătire, pot sa pun mâna-n foc, ar fi leșinat de râs măcar de douăzeci de ori în cincizeci de minute. Unde mai pui că eu și cu Vasi, eterna mea colegă de bancă și vecină în cartier, făceam suplimentar și acasă, că eram nițel mai lente…:))) Era râsu’-plânsu’. Într-o cameră tata avea la meditații elevi care urmau să dea admiterea la medicină, în alta pe noi…nu vreau să-mi închipui cum trăia el trecerea de la viitori mediciniști la niște filoloage…:))) Încet-încet (dar ce zic eu încet, că de fapt s-a întâmplat cu viteza luminii), am ajuns să mai avem câteva zile până la proba de foc. Tata zicea că suntem pregătiți. Nu știu pe cine încerca să convingă…pe el sau pe noi? Aveam totuși o singură mică problemă: în toată fizica aia atomică se afla un capitol, pe numele lui “reactorii”, care pare-se că nu avea vreo logică, în sensul în care trebuia învățat pe de rost, altă posibilitate nu exista. Și cum eu niciodată nu am excelat în acest sens, “toceala” n-a fost punctul meu forte, am intrat într-un nou episod de panică majoră. Avantajul meu a fost că de imaginație n-am dus lipsă vreodată. Așa că nu mi-a luat mult timp până să mă trăsnească ideea că TREBUIE să-mi redactez niscai copiuțe. Zis și făcut. Împreună cu Vasi, binențeles, am luat problema în mână și ne-am ocupat într-un mod deosebit de responsabil de dânsa (în pauzele de la Campionatul Mondial de fotbal, că nu ratam eu vreun meci...). Fițuicile noastre au fost mai exact niște cărticele micuțe (că măruțe n-aveau cum să fie, logic), capsate frumos, care la început aveau și un cuprins, să știm unde să căutăm, având în vedere că era un capitol destul de vast, pe care noi îl transcrisesem în integralitatea lui. A sosit și ziua “fatidică”. Bietul tata…a avut emoții mult mai mari decât noi. Fiind profesor în liceul în care învățasem și eu, nu a avut voie să intre în incintă pe perioada bacului, așa că s-a învârtit ca un leu în cușcă preț de câteva ceasuri, cu stomacul în gât și su sufletul pe-afară, mai ales că după începerea examenului subiectele deveniseră publice, deci era la curent că unul dintre ele era (și aici se aud bătăi de tobe!!!!) din capitolul REACTORI!!! El nu a știut în prealabil de copiuțe, n-am vrut să-i provoc neliniști și mai mari (s-ar fi gândit cu siguranță cum ar fi fost ca fi’sa să fie dată afară din bac, plus că m-ar fi pus să îi promit că nu intru cu ele în sală, iar eu pe tata nu puteam să-l refuz). Când într-un final am ieșit din încăperea de tortură, tata, roșu la chip, transpirat și tremurând (în condițiile în care el nu era tocmai o persoană emotivă – sau cel puțin nu o arăta oricând și oricui) , a început bombardamentul întrebărilor: “Acolo ce ați scris? La aia ce ați răspuns? La cealaltă cât v-a dat?” Noi, care ne simțeam de parcă participasem la maraton, îl priveam aiuriți, incapabili să articulăm vreun cuvânt inteligibil. Parcă îi văd și acum expresia feței, care spunea: “E clar, n-au făcut nimic, toată truda mea a fost în zadar…bine măcar că mai e o sesiune în toamnă…” Am reușit totuși să ne deblocăm, i-am explicat noi ce și cum am consemnat pe acolo, și s-a luminat. Aha…deci era bine, aveam șanse să luăm bacul “din prima”. După care s-a-ntunecat iar (eu deja mă gândeam: “săracul tata…a luat-o razna de la atâta stres…”): “Dar la subiectul din reactori ce ați scris?”, ne-a întrebat cu vocea trepidândă. Eu, extrem de încântată, cu un zâmbet până la urechi și înapoi: “Am copiat!!!” S-a înnegrit și mai rău. “Hai măi tata, că nu ne-a prins…” (mai exact s-au făcut profii că nu ne văd, că la cum circula broșura de la unul la altul ca porumbelul călător trebuia sa fii Andrea Bocelli să nu-ți dai seama ce se întâmplă…). În fine, am trecut repede peste episod că se părea că o scosesem la capăt și cu deosebita aia de fizică…și a urmat așteptarea rezultatelor. Care au venit ca un trăsnet!!!... V-am speriat? :))) Fiți pe pace, tot rămăsesem cu șansa să intrăm la Poli primii pe listă, în ordine alfabetică. Am luat 9!!!! Toți!!! Pardon, aproape toți! Că Alinuța a luat 10. Dar la ea nu se pune, că e dovada clară că geniile se arată lumii cam o data la o sută de ani. Adică a fost Eminescu și apoi ea (nu cred că își poate închipui cineva vreodată cât de mândru a fost tata de realizarea noastră…până s-a dus săracul ne-a dat exemplu tuturor claselor de real la care a mai predat…). (...) "