Nostalgie post-comunistă

Neața, dragii mei! Pentru că am scris despre 1 mai laborios și era cât pe-aici să dau naștere la niscaiva polemici, dar n-am reușit, mai încerc și astăzi, poate am mai mult noroc. 😂 Glumesc. Sau nu. 😉 Adică... sunt destul de "precisă" că risc să fiu fugărită cu pietre. Dar ce puii mei... nu m-am născut să fiu simpatică! 😅
Am spus ieri, răspunzând comentariului unui cititoare, că personal îmi asum o oarecare doză de nostalgie post-comunistă și am promis că voi detalia subiectul. Deci, surprinzător, voi fi serioasă, că mie melancolia nu-mi stârnește miștouri.
Așadar, prieteni, ca să stabilim dintru început datele problemei, vă rog să țineți cont că vă scrie adultul pe care-l paște o iminentă schimbare de prefix, însă vorbele și amintirile vin de la copilul care-avea aproape 11 ani la revoluție... Precoce fiind însă de mică, pot să-mi exprim și vis-a-vis de aceste subiect punctul de vedere. 😅
Da, stimabililor și onorabililor, mă gândesc cu oareșcare regret la perioada de "tristă amintire". Și gustul pe care-l simt nu e unul amar. E cel de "Gumela" cumpărată de la chioșcul școlii, pe care vărul Didi avea bunăvoința să mi-o aducă de îndată ce se întorcea acasă, unde eu îl așteptam "cuminte", ca să le terorizăm cu mai mult spirit de răspundere pe bietele bunica și străbunica.
Și, ca să intrăm mai în profunzime, simt gustul respectului! Aceeași cititoare se întreba ieri cum, dacă pe-atunci ai fost un intelectual cu nevoi normale, acum poți fi nostalgic. Ăăă... eu intelectuală nu eram... am dubii dacă sunt măcar acum. 😂 Însă, fără a dori să cad în păcatul aroganței, voi spune că toți ai mei au fost. Tata, toți bunicii, unchii și mătușile, au fost fie medici, fie profesori... Numai mama a făcut notă discordantă și a dat-o în comerț, iar eu am urmat-o... Și da, îmi amintesc cu muuuultă nostalgie ce însemna în acele vremuri să vindeci oameni sau să fii dascăl! Care era statutul învățătorului atunci, de ce considerație aveai parte... Dacă tata ar mai fi trăit, mi-ar fi dat dreptate... El, care și-a iubit până la final cu ardoare meseria. La fel și bunicul, care alerga în miez de noapte să-și vadă micii pacienți, și nu se întorcea acasă cu buzunarele pline de bani... Doar cu mulțumirea unui bine făcut la nevoie.
Îmi mai amintesc... de "copiii", cum le spunea părintele meu, care veneau la noi acasă la meditații. Nu erau puștani de bani-gata care se chinuiau să treacă dintr-a patra într-a cincea! Erau viitorii medici, ingineri, profesori... Care voiau să urmeze o facultate, care visau să facă ceva în viață, care-și priveau părinții și dascălii cu admirație și respect!
Dragilor, multe sunt de spus... dar, recunosc, mi-e greu și mi-e dor... Mi-e dor de simplitate... Mi-e dor de lipsa de emancipare ineptă... Mi-e dor de oameni!
Hai să avem o zi frumoasă și să ne bucurăm, care cum putem, de "libertatea" atât de mult visată!