joi, 31 octombrie 2019

#Colectiv

Hei, dragilor! Am vrut să scriu despre asta ieri, dar deh... eu sunt mai specială... 😓
30 octombrie 2015... Prima amintire e că m-a sunat tata, Dumnezeu să-l odihnească. Avea glasul gâtuit...
- Fata tatii, vezi pe unde mergi... Să ai grijă de tine, fata tatii!
Apucasem să deschid televizorul. Văzusem... Eram acasă, nu fusesem în niciun pericol... Eram bine merci, în patul meu cald, cu grija părintească lângă mine, ca întotdeauna.
Atunci am înțeles. Ba nu! E mult spus! NU VREAU să înțeleg vreodată! Să simt ce-au simțit mamele și tații aceia... 😪 Am realizat doar că un copil rămâne un copil. La orice vârstă, atâta vreme cât îi trăiesc părinții. O parte din mine s-a bucurat. Că i-am putut spune tatei că sunt bine. Că dragii mei nu plângeau pentru mine. Apoi am plâns toți. Am plâns durerea tinerilor EXECUTAȚI și pe a celor rămași în brațele disperării. Am plâns de furie și de frustrare.
După 4 ani, NIMIC nu s-a schimbat. După 4 ani am rămas cu aceleași sentimente. După 4 ani aceeași nesimțire ridicată la rang de artă a rămas nepedepsită. Aceeași nepăsare crește numărul victimelor vinovate că s-au născut și au trăit aici. Mi-e scârbă, dragilor! Mi-e doar scârbă!!!
Haide bine pa!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După vot

Hei dragilor!!! Pot să vă spun că iar mă încearcă un profund, de-a dreptul visceral, sentiment de scârbă?... De la alegeri mi se trage. 😂 U...