Ortodoxie sau ipocritodoxie?

De câte ori nu i-am mulțumit lui big boss că a ales să fiu catolică...Și de câte ori încă o s-o mai fac...
Departe de mine a avea pretenția să judec o religie. Și mai departe de mine bigotismul.
Dar nu pot să mă abțin în a mă întreba (pentru că recunosc, eu nu am citit Biblia), unde și când l-au întâlnit pe Dumnezeu babele alea cucernice, ortodoxe mai ceva ca Preafericitul, care debitează  cu titlu de lege supremă dogme "religioase" pe care dacă nu le respecți vei fi prăjit la foc mic într-un ceaun mare?
Oare credința nu ar trebui să însemne decență? Unde e decența când îl invoci cu sete pe necuratul pentru că ți-a luat locul la coadă la cozonaci de post sora ta ortodoxă, care nici ea nu servește cu ouă, brânză, lapte, dar te blagoslovește de toate neamurile, vii și răposate, pentru că era de fapt cu doi cozonaci înaintea ta!
Unde sunt decența și credința când te calci în picioare ca să pupi mai repede o icoană de care ți-a zis tanti Frosa că face minuni, în timp ce înjuri printre dinți, că te-ai plictisit de stat la încă o coadă. Parol, minunile există, dar nu le fac icoanele. Cel puțin nu singure.
Unde e credința când vă tociți genunchii prin biserici, ceasuri care vi se par zile, cu gândurile în cu totul altă parte decât la ce vă propovăduiește taica părintele, în cele mai multe cazuri și el plictisit de jobul pe care-l face din pur interes pecuniar. Chiar așa, stimate preot ortodox (cel care te simți, nu vreau să generalizez), unde-n Biblie, fie a și reeditată, și cu adăugiri, te-ndeamnă cineva să-ți lărgești și lungești buzunarele sutanei, să-ți arogi dreptul de a lăsa copii nebotezați și morți neîngropați, atunci când tariful stabilit după bunul tău plac nu poate fi onorat? Și dacă nășesc două suflete, și matale, cel ce ai puterea de a le da taina botezului, îmi spui, la final, că se dublează "factura", că au fost doi, și eu nu pot, sau nu vreau, înalte prelat, să fiu părtașă la evaziunea dumitale (că nu te-am văzut cu chitanțierul în mână), atunci ce faci? Îi "dezlegi" de botez? Așa e cu cele sfinte?
Răposatul meu tată, într-o discuție cu un preot catolic misionar, i-a adresat acestuia două întrebări ale căror răspunsuri au fost geniale, prin asumare și sinceritatea lor brută, neprelucrată:
1. "Cum poți tu, părinte, om ca și mine, să-mi oferi iertarea divină prin intermediul spovezii?". "Iertarea lui Dumnezeu ți-o câștigi tu, prin faptul că ai atâta putere să-ți arăți în fața unui om ca și tine cele mai intime și ascunse taine ale sufletului tău!". Parcă ar avea sens, nu?
2. În contextul în care preoții catolici nu au voie să se căsătorească: "Părinte, ești și tu bărbat până la urmă...". "Fiule, religia nu-mi dă voie să mă căsătoresc (atât)". Genial!!! Câtă transparență, ce recunoaștere a condiției umane, ce lipsă de ipocrizie și de orgoliu!
Știați că la catolici, un preot nu-și arogă dreptul de a-ți refuza taina împărtășaniei, în funcție de ierarhizarea păcatelor pe care le-ai făcut? Și singurul caz în care are nevoie de o dispensă specială este atunci când ai făcut, cu bună știință, o crimă sau un avort? Pentru că, indiferent cât de mare ți-e păcatul, ideea e să-ți pară rău ție, omul care susții că ești credincios. Atât de simplu.
Mâine o să PASC (fericită, sper). Și nu e nevoie să trec nici pe sub masă, nici pe sub vreun alt obiect de mobilier, nici să-mi petrec nopți de veghe la biserică tocând mărunt restul de enoriași (cu ce s-a îmbrăcat, cu cine s-a culcat/trezit, etc). Trebuie doar ca pe lângă corp, să-mi iau cu mine și mintea și sufletul, ca să primească și ele lumină și un pic de liniște...