Moda asumării

"Îmi asum!". O afirmație în mare vogă, nu-i așa? Sună bine, pari puternic/ă când o zici, bătându-te cu pumnul în piept ascuns/ă pe sub vreo masă. Că-n două picioare, ochi în ochi, situația devine puțin mai dificilă. Parcă nu ți-ai mai asuma. Nici ce faci, nici ce spui...că-i complicată totuși chestia cu asumarea. Ți-a explicat cineva ce înseamnă de fapt, și uite că ți-ai dat seama că nu ai "balls" pentru așa ceva. Că-ți trebuie din astea ca să-ți părăsești locul călduț și să-ți susții până la capăt niște păreri de care cică erai convins/ă până mai adineaori.
Stai...că tu nu ești capabil/ă să ai păreri(de convingeri nu mai vorbim, că nu știi ce-s alea). Nu, tu poți doar să le "împrumuți" pe-ale altora. Dacă te "coafează" la un moment dat, atunci îți asumi, ți le-asumi. Dacă turma sau interesele tale meschine te poartă-n altă direcție, păi te duci după cireadă, și-o lași sufletului de asumare, că oricum nu-i pentru oricine.
Când nu ești stăpân/ă nici pe ce știi, nici pe ce gândești, nici pe ce-ți iese pe gură, nu prea te ține să faci afirmații din astea. Nu! Te scuturi mai rapid decat se leapăda nașul de satana la botez. De trei, de zece, de o sută de ori. De câte ori e nevoie ca să ștergi naibii cu buretele momentul ăla de rătăcire, în care te-ai crezut leu când de fapt nu ești decât un vierme. A dracului ispită!