Facultate

Nu vreți să știți de câte ori m-am gândit și m-am răzgândit până să mă hotărăsc ce facultate să frecventez. Nu că mă așteptau toate pe mine cu “brațele” deschise dar…am trecut de la litere la jurnalism, la psihologie, la drept (mă apucasem chiar de învățat istoria românilor – de tocit, de fapt, ce-mi “plăcea” mie mai mult și mai mult…). Până la urmă m-am hotărât ca istoria universală e mai subțirică și că Studiile Europene (profil Șiințe Politice) sunt mai “de viitor”. Zis și făcut. Între două zbateri interioare, două reprize de plâns isteric sau două scrieri compulsive, am reușit să învăț cât să prind și eu un loc, la coada listei “fără taxă”. Am fost puțintel complexată, pentru că Vasi intrase printre primii la aceeași secțiune, Iepu și cu Heidi la fel, doar că la celaălalt profil, de Management…dar m-am consolat cu gândul ca am avut “circumstanțe atenuante”.

Ce euforie pe noi când am plecat în Cluj…ce forfotă și hărmălaie inter-județene…Ne-am luat cățel, purcel, pat și dulap, și câte-o gasonieră la două persoane (închiriată prin bunăvoința părinților, că noi nu produceam nimic): eu cu Vasi și Iepurașul cu Heidi.

Și ce șoc, ce groază, ce înfiorare, când am ajuns în orașul de pe Someș!!! Nu mi-a plăcut. Aveam impresia că mă strânge tot, că nu pot respira, c-o să pice clădirile alea uricioase pe mine în orice moment. De oameni nu mai spun…nu ne puteam înțelege…ei molcomi și domoli, eu iute și puțin țicnită, cu glume de autobază întotdeauna la purtător…era un vis. Mai exact un coșmar. Am cunoscut-o totuși atunci pe Blonda, colega fetelor, o ardeleancă atipică. Făcea cât trei moldovence la un loc, atât de sprintenă și focoasă era. De-aia ne-am și împrietenit.

După perioada de acomodare (care pentru mine oricum a durat vreo patru ani, până am plecat la capitală), am început în forță cursurile. Eram studentă! Cu acte în regulă! Doar că de data asta n-a durat mult până să îmi dau seama că nici facultatea mea “de viitor” nu îmi place! Deloc! Doar că alt lucru care nu îmi place este să las treburile neterminate. Așa că mi-am zis c-o voi duce până la capăt, resemnându-mă cu gândul că la final mi-o găsi și mie mama vreun post pe la Prefectură, să plimb toată ziua două acte dintr-un birou în altul, pentru că de mai mult n-aș fi fost în stare. Norocul meu că n-am apucat să le expun planul “măreț” și alor mei, probabil că m-ar fi dezmoștenit.

Și-am dus-o, cu chiu cu vai trei ani. Că în ultimul am luat bursa. De merit. Din greșeală :))) Dar o să ajung și acolo…

Mergeam pe la cursuri ca la cinematograf. Foarte rar, când chiar nu găseam altceva de făcut. Nu înțelegeam nimic, doarece nu mă interesa. Examenele le luam destul de onorabil, în general, pentru că, așa cum am spus, îmi propusesem să am măcar o diplomă acolo…să fie la dosar. Totuși, ca orice student care se respectă, trebuia să am și eu o restanță acolo…nu? Așa se face că la examenul de geografie politică, unde am copiat cu nerușinare toată lucrarea de la colega Svetlana, eu am luat un minunat patru, în timp ce ea a luat opt. Eram foarte sigură că extemporalele noastre erau identice, drept pentru care m-a luat o amețeală pe la cap, pe bază de nervi, când am văzut rezultatele! Existau două variante: ori moldoveanca se…simpatiza cu dascălul, ori ăluia nu-i plăcea fața mea. Greu de crezut…nu pentru c-aș fi vreo frumusețe nemaîntâlnită, ci pentru simplul motiv că nu mă văzuse vreodată. Oricum ar fi fost, trebuia să aflu, mi se făcuse o mare nedreptate. Și de unde puteam obține informația corectă, dacă nu direct de la sursă?...Drept pentru care m-am interest cum îl cheamă pe dom’ profesor, unde are cabinetul, și m-am prezentat la dumnealui bățoasă ca un trandafir plin de spini:

- Bună ziua! zic eu.

- Bună ziua! îmi răspunde nedumerit.

- Am fost studenta dumneavostră la cursul de geografie politică.

- Cum vă numiți? (Eu nu considerasem necesr să mă prezint, se pare).

- Markiewicz.

- Așa, și ce doriți? mă întreabă deja evident agasat de prezența mea acolo.

- Doresc să știu de ce mi-ați acordat nota patru! îi răspund eu și mai agasată.

- Pentru că atât ați meritat! (Deja mă enervasem rău, tot eu!)

- Și dacă ați punctat după merit, atunci de ce colega Svetlana, care a avut teza întocmai cu a mea, a obținut nota 8??!!!

După ce am rezolvat chestiunea mi-am dat seama cât tupeu nerușinat, combinat cu o doză mare de tot de inconștiență, am avut. Atunci eram atât de pornită, încât demersul meu mi se părea unul foarte firesc. Și nu înțelegeam de ce omul se uită la mine de parcă l-ar fi văzut pe Karl Ritter reîncarnat.

- Haideți să vedem…îmi spune evident șocat. Da, lucrările sunt identice, dar dumneavoastră nu ați fost la nici un curs tot semestrul…

- Și ăsta este un motiv să nu mă “treceți”???? întreb eu extrem de contrariată…Atâta vreme cât am învățat, nu văd unde este problema! Sau și Svetlana merita să pice dar asta nu s-a întâmplat din alte motive??

Nu știu care a fost până la urmă logica profului, probabil o fi citit pe fața mea că n-o scoate ușor la capăt cu așa smintită, ori s-o fi gândit că de cât să-mi mai suporte obrăznicia și în toamnă, mai bine facem un pact la fața locului, ca să scăpăm unul de altul. Așa că mi-a spus:

- Bine, vă trec, dar mai mult de cinci nu vă pot da!

- E perfect așa, mi-am spus eu în mintea mea, că am de cules via, nu am timp de restanțe!

Aceea a fost singura noastră întrevedere, soldată cu mare success, din punctual meu de vedere.

Dar cum vă spuneam, știți că românul are o vorbă: “N-ai restanță, n-ai prestanță”. Păi tocmai maiestății mele să i se întâmple așa ceva? Am soluționat-o și pe asta, rapid: am picat examenul la franceză. Nu, nu e o greșeală de tehnoredactare, e chiar realitatea! Dar există o explicație: proba a avut loc într-o luni. Dimineață. Prea dimineață. În condițiile în care eu în ziua precedentă mă aflasem la București, ca o catolică practicantă ce eram, ca să mă întâlnesc cu Papa (venise în vizită în România, așa ceva nu puteam rata). Și cum de la capitală am revenit cu puține ceasuri înainte de începerea probei, nu am avut timp să dorm. Și m-a tuflit oboseala aia mare taman în timpul examenului. Drept pentru care mi-am așezat frumușel capul ostenit pe foaie și am așteptat să se scurgă timpul alocat. A trecut repede, probabil pentru că am ațipit nițel. Nu fabulez deloc, nu am scris un cuvânt! Nimic! Normal că nu aveam cum să “scot” un cinci. Deci până la urmă am “sărit” de adunat strugurii și m-am prezentat la runda a doua. Ocazie cu care proful, care mă știa (că dacă pe dânsa, adică pe franceză, am iubit-o de mica, mergeam și la cursuri), a fost atât de drăguț încât mi-a spus că dacă îi pot explica de ce i-am predate o coală alba nu ne mai pierdem vremea cu reexaminarea, pentru că îmi cunoaște nivelul. Binențeles că am fost capabilă să-mi justific momentul de absență totală, relatându-I faptele exact așa cum au stat. Se pare că adevărul merge cel mai bine…am plecat acasă cu un binemeritat zece.

Toate acestea se întâmplau prin anul trei…după cum v-am spus, la final de facultate am fost premiantă. De ce? Și pentru asta există “demonstrație” logică: am studiat foarte mult drept în acea perioadă, așa era programa. Și mi-a plăcut. Destul de mult încât să merg la cursuri și să-mi iau notițe, dar nu îndeajuns de mult ca să renunț la nerușinarea care mă consacrase. Așa că, după ce m-am hotărât să-mi dau licența în drept commercial, mi-am informat și profesorul despre această decizie a mea, iar dumnealui s-a arătat mai mult decât disponibil să mă susțină și să mă ghideze. Ceea ce a și făcut, sugerându-mi niște modificări pe care ar fi trebuit să le fac în teza scrisă. Dar cum aroganța mea depășise limitele, nu m-am sinchisit să-l ascult. Drept pentru care, deși ceilalți membri ai comisiei de examinare mi-au dat nota maxima, dânsul mi-a acordat un nouă (“tras de păr”, am concluzionat singură la ceva vreme), spunându-mi doar:

- Știți de ce…(știam, desigur).

Totuși, în apărarea mea trebuie să vin cu un argument puternic: eram la acea vreme ocupată cu alt proiect extrem de important, și de această data chiar “de viitor”. Dar pentru a vă putea pune în temă trebuie să mă întorc puțin în timp, respective la debutul celui de-al doilea an de Studii Europene.

Atunci Alinuța, după o vizită făcută la Târgul de Universități, s-a prezentat foarte încântată la noi acasă, zicându-ne:

- Băi, am văzut un franțuz drăguț tare de tot! Mișto rău, ce mai…

- Unde??!!! TREBUIE să-l vedem și noi!!!

Ne-a explicat fata ce și cum și am decis ca a doua zi să ne prezentăm cu toatele acolo, să vedem “piesa”. Zis și făcut. Ne-am înființat în locație, l-am remarcat de cum am intrat, mai rămânea să găsim o modalitate să și conversăm cu el. Drept pentru care ne-am dus “glonț” la standul Universității pe care o reprezenta, prefacându-ne interesate. Am auzit ceva de deschidera unei filiale în cadrul ISE-ului, și-ncă ceva de Managementul și Gestiune Întreprinderilor, și cam atât, că pentru noi conta doar priveliștea și să stăm cât mai mult pe acolo. Normal că în momentul în care ne-a întrebat dacă vrem să parcurgem un test de franceză nu ne mai dădeam rând…I-am predat repejor foile, necăjite că nu mai avem motive să mai pierdem vremea pe lângă el, și am plecat extaziate de ce vizionasem. Nu știu dacă pe moment am înregistrat sau nu că vom fi contactate dacă trecem testul, că nu ne ardea nouă de altă facultate, asta era stabilit deja. Drept pentru care, în momentul în care am fost sunate pentru o programare la un interviu, deja nu prea mai știam despre ce este vorba. Ne-am amintit totuși, și în speranța că îl vom revedea pe Don Juan, ne-am prezentat la sediului facultății de Științe Economice. Feblețea noastră nu era, din păcate, acolo, însă am dat peste niște oameni tare faini, viitorii nostril profesori, care ne-au intervievat, ne-au testat, după care ne-au transmis că vom fi anunțate dacă am fost sau nu admise. Peste câteva săptămâni am primit “avizul pozitiv”. Super, ne-am zis! După întrevederea avută cu domniile lor chiar ne făcea cu ochiul noul proiect. Mai rămânea o singură mica problemă: banii, că pe asta trebui s-o plătim!! Ne-am sunat fiecare părinții, iar discuția a fost cam aceeași:

- Mamă, tată, m-am înscris la facultate!

- Păi nu ești mama deja în anul doi?...

- Ba da, dar mai vreau să fac una.

- Bine, mama, cum crezi tu…

- Stai, că n-am terminat. Am nevoie de patru sute de euro. Anual. Durează patru ani. Dar stai liniștită, că nu știu sigur dacă o să fiu în stare s-o termin, că cică e grea. Dar dacă iau examenele, primesc o diplomă după fiecare an…Și sigur o să ajung departe cu ea…Haaaaaiiii! Te rooooog! O să meargă și Alinuța, și Heidi, și Vasi, și Blonda…numai eu să rămân pe dinafară?...

Normal, așa ceva nu era posibil. I-am convins fiecare pe ai noștri, și așa am început cursurile Institutului Franco-Român de Gestiune.

Noi pline de entuziasm, dascălii puțin (mai mult) îngrijorați (după cum ne-au spus chiar ei la ceva vreme, pentru că nu auziseră cele mai bune lucruri despre România și români, surpinzător!!!). Dar, ca să nu vă induc, de fapt, în eroare, p săîncep prin a vă spune că dumnealor nu erau profesori la bază. Erau profesionști în diverse domenii (economie, management, gestiune…), care țineau cursuri la facultate. Probabil că tocmai asta a făcut diferența. Faptul că oamenii ăia nu ne predau, nu deschideau o carte din care citeau vreo două ore și noi scriam după dictare, după care mergeam frumușel acasă, aruncam fițuicile într-un coț și le luam la tocit cu vreo câteva zile înainte de examen. (Cunoscându-i pe ei mi-am amintit de profii din liceu, care-și făceau meseria din pasiune…). Nu, totul curgea ca o poveste, teoria era aproape inexistentă, totul se învăța din exemple practice, din experiențe reale.

Ei își petreceau în țară câte două săptămâni pe lună. Perioadă în care făceam cursuri zilnic, de luni până vineri. Aceeași materie, o zi întreagă, de dimineață până pe la șase ale după-amiezii (cu pauza de rigoare la prânz). Și NU ne plictiseam, nu știam când a trecut timpul. Mi-l amintesc pe M. Mathonnat, fost negociator FMI. Păi când începea omul ăla să vorbească, rămâneai tâmp. Îl urmăreai ore în șir cu gura căscată, ca un copil care ascultă poveștile spuse de bunici la gura sobei (știu, asta nu se mai “poartă” acum, dar cei care au cel puțin vârsta mea vor înțelege comparația…). Mi-a rămas în minte și M. Chenevoy, veșnic jovial și zâmbitor, care pufăia ca o locomotive din nelipsitele sale Gauloises…

Dar cel mai tare m-a marcat, și cred că nu doar pe mine, M. Fenies, proful de control de gestiune. Urâtă materie, mi-a luat muuuult s-o înțeleg. Norocul meu că în afară de ante-numitul geniu, Alinuța, care era bună la orice, oricum, oricând, Heidi și cu Blonda pricepeau bine de tot “chestia” asta – drept dovadă stă faptul că imediat după terminarea facultății au profesat exact în acest domeniu. Și-mi mai explicau și mie acasă. De vreo sută de ori, cu desene (cam cum făcea tata cu fizica). Nu eram nici eu nici ele ferm convinse că m-am dumerit (de fapt asta s-a întâmplat la ceva vreme după ce m-am angajat), dar măcar nu rămâneam “bâtă” de tot.

Mai devreme v-am spus că le transmisesem părinților că nu se știe dacă vom duce la bun sfârșit toți cei patru ani, și n-am glumit. Examenele erau dure. Dure de tot. Nu se punea problema de copiat, că nu aveai de unde. Și parcă ți-era și rușine să o faci. Până și mie mi-ar fi fost. Dar pentru că ne plăcea ce se întâmplă acolo, le treceam. Cu brio aș spune.

Eeee….cu proba la control de gestiune a fost totuși o poveste...Dar înainte să v-o relatez, trebuie să menționez că eu eram recunoscută, atât de colegi cât și de profesori datorită faptului că râdeam. Mult, zgomotos și colorat. E important acest aspect în înțelegerea derulării evenimentelor viitoare.

Așadar, iată-ne în dimineața extrem de temutului examen. Vine M. Fenies, ne trântește niște subiecte pe care le-am privit preț de câteva minute precum se uită curca la lemne (daaa, inclusiv Alinuța făcea asta, ceea ce pe mine m-a panicat și mai rău), după care ne-am apucat de rezolvat…în timp ce ne gândeam cum ne vom lua “la revedere” unii de la alții și cu toții de la profesori, că n-avem nicio șansă să trecem peste această încercare. Vreodată! Am încheiat, am predat care de care mai plouați lucrările, urmând să luăm prânzul (de parcă ne mai ardea de mâncare atunci), după care să ne întoarcem la același domn Fenies, pentru a mai primi niște informații pe care oricum consideram că nu le vom mai putea folosi, având în vedere că experiența noastră la IFRG luase sfârșit. În cele două ore de pauză am mers acasă la Heidi, care locuia cu prietenul ei, să ne hrănească și pe noi cineva, că ne anemiasem de atâta efort intelectual. Și eventual să ne plângă și de milă. Măcar puțin, de poftă. Că noi oricum am ajuns bocind, care mai de care…Însă Luci ne-a întâmpinat senin:

- Ce faceți, fetelor? Ce-ați făcut la examen?

- Nimic!!! N-am făcut nimic!!! A fost îngrozitor de greu, o să picam toate…e vai de capul și de zilele noastre…Special a făcut-o ăla, ca să nu trecem noi anul!!!! Ne întreceam una pe alta în reproșuri, invective și lacrimi amare…

- Hai, măi fetelor, ce-o fi o fi! Vă pun câte un pahar de vin să vă mai treacă necazul?

- Pune! Am strigat în cor (bine, corul era format din mine, Heidi și cred că și Blonda).

Și-a pus. Și noi am servit, să ne-necăm amarul. Eu cred că mi l-am sugrumat de tot. Nu neapărat din cauza cantității de băutură, care nu a fost considerabilă, ci mai mult a combinației dintre aceasta și soarele arzător, de iulie, care m-a bătut în creștet pe drumul de întors. Așa că nu-i de mirare (cel puțin pentru noi nu era) că dintr-o data situația a-nceput să mi se pară deosebit de amuzantă. “Ha! Ha! Ha! Ce mișto e să pici un examen și să fii sigură că n-o să-l treci veci!” Ajunse înapoi în băncile noastre, îl așteptam, în hohote isterice de râs, pe prof. Mai puțin Alinuța, care era neagră de supărare și a avut grijă să se citească asta pe fața și în ochii ei, care mai pluteau în lacrimi încă.  Probabil că nu era, totuși, singura necăjită (eram noi trei, cu mine comandant de pluton, singurele turmentate de-acolo…). Deci când Fenies a intrat în sală s-a regăsit în mijlocul unui soi de priveghi, la care totuși două individe chicoteau ușurel, iar ce-a de treia, rectae eu, nu se putea opri din hăhăit. O fi cumpănit însă că ăsta e ritualul la români, drept pentru care s-a apucat de predate, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar probabil că săgețile ascuțite aruncate de Iepurașul nostru i-au pătruns adânc în spinare, pentru că s-a întors rapid, a venit către ea întrebând-o destul de îngrijorat ce s-a întâmplat. Asta i-a trebuit…că a început prietena Alinuța o tiradă despre cât de dificil a fost, despre cum ne vom rata toți viitorul (din cauza dumnealui), că noi am tras și-am învățat dar la așa subiecte nici Einstein nu putea să răspundă, etc. Mai că-l făcuse pe om să-i pară rău că și-a bătut joc de niște biete suflete tinere, cu mari dorințe de afirmare. Doar că eu care (fără voie), în timpul acesta le declaram solemn, și în scris, colegilor, că nu mai vin niciodată amețită la școală, nu mai pridideam cu amuzamentul. Oricărui om normal i-ar fi fost aproape imposibil să înțeleagă situația, ba chiar ar fi crezut că e luat la mișto. Numai că mâhnirea Alinuței era atât de veridică, încât proful a insistat:

- Atunci domnișoara Markiewicz de ce râde?..a întrebat vizibil contrariat.

- Așa reacționează ea la stres…și acum e foarte stresată…

În câteva zile am reușit să ne obișnuim, mai exact să ne resemnăm: am făcut doi ani de management și gestiune, dar tot administrația ne “paște”! Aia e…viața merge mai departe. La fel cum am făcut-o până la urmă și noi, în anul următor, că am trecut examenul. Se pare că eram mai inteligente decât am fi crezut!

De curând v-am spus că profii noștri francezi stăteau pe meleaguri românești doar două săptămâni pe lună. Ceea ce înseamnă că în restul de zile, în care binențeles că nu frecventam prima facultate, decât extrem de accidental, făceam cursuri la ISE. Și binențeles că și aici m-a marcat ceva (acum realizez la câte trauma am fost eu supusă în viața asta…). Și anume contabilitatea. Ce matematică, ce fizică, ce control de gestiune???!!!! Doamne apără și păzește…așa ceva nu poate exista pe lume! N-a putut să mă facă să înțeleg chestia asta…niciodată! Nu i-am găsit nicio urmă de logică, așadar pentru examenul aferent am fost nevoită să învăț pe de rost (că tot fugisem toată viața de asta). Îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri de cartea mare, roșie cu un pic de galben pe coperți, din care a trebuit să memorez un întreg capitol. Și cum, în fiecare seară, repetam, în loc de rugăciune, poezia “Conturile”, de Iacob-Petru Pântea. Probabil că și eu m-aș fi tăvălit de râs dacă n-aș fi fost implicată în mod direct în problemă. Dar am trecut și peste asta.

Și am ajuns și în prag de an terminal. Care a venit la pachet și cu un interviu de angajare. Compania franceză care ne-a ales și pe care am ales-o a ajuns cu “caravana” și pe la noi. Așa că ne-am programat pentru un interviu, evident toate. Se pare că traversam o perioadă în care nu făceam nimic pe cont propriu. În ziua cu pricina (în care delegații firmei au început ziua cu o prezentare generală a ceea ce urma să fie viitorul nostru loc de muncă, într-o sală destul de mică, eram puțini studenți – e important de specificat), eu, care pe perioada verii mă angajasem asistent manager (deja termenul de secretară devenise desuet), am întârziat, pentru că nu-mi permiteam să lipsesc prea mult de la serviciu (nu mă angajasem demult, nu dădea bine…). Drept urmare, am fost imediat remarcată când am intrat în “clasă”, spre finalul prezentării, urmată de întrevederea individuală. Erau două comisii, eu am “picat” la Ana și M. Iffly. Cea dintâi m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și călduros, care mi-a mai tăiat din emoții, însă nu pentru mult timp. Pentru că imediat domnul mai sus menționat, care avea o expresie complet impasibilă, pe fața căruia nu puteai citi absolut nimic, m-a întrebat, sec:

- De ce ați întârziat, domnișoară?

“Gata, până aici mi-a fost”, mă gândeam eu în timp ce încercam să găsesc un răspuns care să facă impresie bună. Nu mi-a venit altceva în minte decât, din nou, adevărul, pe care i l-am relatat cu exactitate. Nu am putut să-mi dau seama dacă l-am convins sau nu, dacă m-am făcut și mai rău de rușine au ba, cum v-am spus, figura lui nu exprima nimic! Deloc! A urmat apoi un șir de întrebări cărora nu cred că le-am mai dat mare importanță, fiind deja sigură că interviul devenise de la debut doar o formalitate. Am ieșit, am anunțat pe toată lumea că nu am trecut de primul pas, deci nu vom mai fi colegi, și am plecat necăjită acasă. Dar, încă o data, planetele s-au aliniat pentru mine, și după câteva zile sărbătoream împreună cu fetele viitoarea mutare la capitală (unde urma atât să intrăm în câmpul muncii, cât și să continuăm ultimul an de IFRG)!