marți, 31 iulie 2018

Primul chef

Vă amintiți cum vă spuneam că debutul șederii mele în capitală a fost unul dificil (mai ales că prima vizită pe care am făcut-o când am ajuns acolo a fost la spital, fiind proaspăt mușcată de un câine…). Și nu doar la muncă, ci și acasă, unde în fiecare seară noi trei, locatarele apartamentului, ne întâlneam după serviciu pentru a ne plânge iubirile pierdute (da, binențeles că toate sufeream din dragoste). Și cum bâzâitul fără băutură e ca baba fără moș, ne asezonam tânguielile cu câte un pahar de gin tonic, într-un mod ritualic. Știu, probabil că deja vă întrebați dacă va urma și o narațiune despre cum am ajuns la dezintoxicare. N-a fost cazul, la un moment ne-am potolit. Doar că mai avem de depănat până atunci…După o vreme am remarcat că ginul merge și fără tonic. Și îl serveam ca atare. Numai că într-o seară ne-am ospătat și cu câteva felii de salam “nemțesc”, după care ne-a fost taaaare rău (drept pentru care am hotărât ca pe viitor să renunțăm la mezeluri, nu fac bine la stomac). A doua zi aveam examen. Nu m-am putut prezenta, pe motiv că dacă mă ridicam din pat aveam stări de vertij și de grețuri matinale. Așa că, neștiind ce să fac pentru a scăpa măcar de suferința fizică, l-am sunat pe tata, l-am asigurat că nu sunt gravidă ci doar mahmură, și l-am întrebat încotro s-o apuc. Mi-a explicat ce tratament să-mi aplic și în câteva ceasuri am fost ca nouă (și până la urmă am făcut rost și de o restanță pe bune).
Dacă am început să rememorez “tabieturile” noastre de la domiciliu, trebuie să vă spun și basmul primului chef pe care l-am dat în apartamentul nostru. Contextul era următorul: sărbătoarea Sfântului Ioan (adică onomastica mea), eu îndrăgostită între timp de un coleg din departamentul vecin, de la muncă (în care lucra și Mișu, prietenul Alinuței, și Raluca, amorezată la rândul de ei de Dan, camard cu sus-numiții), și tot eu, chioară de-mi puteai băga degetele-n ochi fără să-mi dau seama. Aici fac din nou o paranteză, pentru a vă spune că acest ultim amănunt e foarte important. Cu ceva vreme înainte de eveniment eu îmi spărsesem ochelarii. La dioptriile mele lentilele, ca să nu arate ca niște funduri de borcan trebuiau subțiate foarte mult, ceea ce însemna că și costau la fel de mult, banii nu mă dădeau afară din casă, deci a durat până să-i înlocuiesc. Eram de râsu’-plânsu’, mă izbeam de pereți prin casă ce mai…Și cam în acea perioadă am avut și revelația de a mă fi înamorat. În fiecare seară le explicam fetelor cât de drăguț, de frumușel și de pofticios este Robert, și nu înțelegeam nedumerirea de pe fețele lor.
Acestea fiind spuse, revin la subiect: imediat după ce am luat decizia de a mă aniversa așa cum se cuvine, am făcut lista invitaților, începând, desigur, cu cei trei colegi-vecini, Alinuța și Raluca. Și alți câțiva, total neimportanți. A sosit și seara mult-așteptată, mare bairam, băutură multă, am zis noi, dar care s-a terminat repede…așa că s-a impus ca eu și Raluca să mergem la non-stop-ul de lângă bloc să reaprovizionăm, eu ca o gazdă bună ce mă aflam, ea ca o prietenă de încredere care nu m-a lăsat să umblu noaptea singură pe străzi. Zis și făcut. Am rezolvat problema rapid, iar când am revenit mi s-a părut de bun-simț să-i întorc favoarea, adică să am, la rândul meu, grijă de ea. Când am încercat să intrăm înapoi în casă dar am avut oareșcari dificultăți în deschiderea ușii, pentru că Heidi se afla într-un moment de tandrețe pe covorul din hol cu Dan (tipul la care v-am spus ca jinduia Raluca), fapt care mie mi s-a părut foarte firesc (deși nu auzisem în prealabil de vreo atracție între cei doi), dar dânsei evident că nu, și mi-a spus:
- Eu o să plec acasă! i-am răspuns numaidecât:
- Cum să pleci???!! Distracția abia a început!
- Nu, sunt obosită, vreau să merg la mine să mă odihnesc! Eu nu înțelegeam nici să mă pici cu ceară. Și nu am scuza că aș fi băut, că nu consumasem cine știe ce…eram doar prostuță uneori.
- Vai, dar nu te pot lăsa să pleci!!! E noapte, sunt atâtea pericole!!! Rămâi neapărat și te repauzezi aici, fără probleme!!! insistam eu pășind calmă peste Heidi și Dan.
Nu știu dacă până la final a reușit să scape, am abandonat-o rapid, aveam și eu invitatul meu special de care trebuia să mă ocup. Ceea ce am și făcut. Cu spirit de răspundere. Nu m-am mai dezlipit toată noaptea de el. Problema a fost a doua zi de dimineață, când m-am trezit cu el pe perna mea. Și, cât de mioapă eram eu, de la distanța aceea mi-am dat seama că toate însușirile fizice pe care i le atribuisem până atunci erau false (cel puțin din punctual meu de vedere; nu spun acum că băiatul era urât, oricum asta este o chestiune tare relativă, ci doar că mie de fapt nu îmi plăcea; doar că am realizat puțin mai tardiv). Am fugit în camerele fetelor, le-am trezit și le-am convocat la bucătărie, unde era sala noastră de ședințe:
- Băăăăăiiii!!! Ce-am făcut????!!!! Voi nu sunteți întregi la minte???!!! De ce m-ați lăsat???!!! Binențeles, ele erau principalele vinovate…
- Păi da’ n-ai zis tu că e un dulce și un scump și are “ochi de căprioară”?!!! mi-au răspuns ele răzând cu lacrimi.
- Mda…foarte amuzant! Măcar eu n-am avut ochelari, dar voi ce scuză aveți???!!!
- Noi am încercat să-ți sugerăm că nu suntem de accord cu tine, dar n-ai vrut să înțelegi! Acum culege ce-ai semănat!
- Intelectualelor ce sunteți! le-am spus eu trântindu ușa după mine, poate se trezește și căpriorul să plece de la mine de acasă.
S-a dezmeticit, i-am spus că eu am o treabă foarte importantă de făcut și l-am poftit să meargă la domiciliul lui. Și asta a fost. De a doua zi, la muncă, într-un mod extrem de matur, nu l-am mai băgat în seamă.
Chestiunea acesta fiind rezolvată, a urmat Heidi la “cancelarie”:
- Dar tu ce făceai întinsă cu Dan pe hol, panaramo care ești???!!!! Că nu ne-ai spus că ai “bucurii” la el!
- Păi n-am!
- Păi și-atunci?...
- Nu știu, că eram “obosită”.
Aha…măcar bine că nu fusese ceva serios, puteam s-o pun în temă și pe Raluca…Doar că am făcut asta în propriul meu stil și, firește, n-a fost tocmai drăguț!
Și anume: la două-trei seri după marea destrăbălare, Dan și pretendenta lui au venit pe la noi să recupereze un casetofon (da, încă mai existau!). Ne-am întins la vorbă, și, din una în alta, am ajuns la o discuție despre câini și despre cât de mult îmi plac mie. Și am aflat că și lui. Și că deținea doi ciobănești mioritici. La el în apartament (deh, fiecare cu “fluturii” lui…), situau nu departe de noi. Pe care urma să îi scoată la plimbarea de seară:
- Vrei să vii cu noi să îi vezi?
- Normaaaal! am zis eu repezindu-mă deja către ușă.
Și duși am fost. Toți trei. După ce am aerisit cățeii, am urcat în casa omului, eu cu scopul de a mă prosti cu ei, iar Ralu cu Dan. Ideea era, cred, că pentru a se produce a doua acțiune trebuia să părăsesc eu întâi incinta. Ceea ce nu planificam să fac prea curând, între mine și namile fusese dragoste la prime vedere, nu ne puteam despărți așa ușor. A așteptat fata cât a așteptat, după care a început să bată niște a-popos-uri fine (prea subtile pentru mine):
- Eu o să plec…
Nu știu Dan ce i-a răspuns, cert este că eu nu auzeam, nu vedeam. De fapt, deslușeam ceva, dar sinapsele au avut loc abia a doua zi. Așa că, după ce a repetat această frază de câteva ori, la intervale destul de mari de timp, aștepând probabil, să spun că mă mișc eu, sau că măcar plec împreună cu ea – eu neavând de gând să fac nici una nici alta – fata s-a retras până la urmă…Cred că au trecut ceva ceasuri bune până să-mi dau seama că nu mai e acolo. Și mi-am zis că ar trebui să dispar și eu…Doar că ne aflam în miez de noapte, așa că după niște calcule făcute în grabă am hotărât laolaltă cu stăpânul “cățelușilor” să rămân acolo până dimineață. Ceea ce am și făcut, și parol că nu s-a întâmplat nimic în afară de nani-nani. Mă cunoașteți deja, știți că v-aș spune…dar n-am ce!
Ba da! Dimineață el trebuia să ajungă la muncă la ora șase, eu pe la nouă că aveam un curs. Nu avea deci rost să plec acasă cu noaptea în cap, mai puteam dormi vreo două ore. M-a rugat doar atât:
- Eu sunt în întârziere deja, crezi că poți duce tu câinii afară înainte să pleci?
- Sigur că da, e plăcerea mea.
- În regulă, uite cheia, dar vezi să nu încui ușa de două ori, că se blochează. Și când îi aduci înapoi să-i bagi în camera lor, că eu nu-i las singuri prin toată casa, fac dezastru…
- Da…am zis eu chioară de somn.
N-am făcut nimic din ce mi-a spus. M-am întors de afară și am meșterit vreo jumătate de oră până să intru în casă (inevitabilul de produsese, yala se blocase), timp în care vecinii care plecau la muncă mă priveau foarte suspicios (ce-i drept, dacă nu aveam animalele cu mine putea lesne părea că vreau să dau vreo spargere). Până la urmă am reușit, doar că deja zăbovisem și eu prea mult, așa că le-am făcut vânt în casă (în toată casa), am încuiat (tot de două ori) și am fugit la mine să mă schimb și să ajung și în timp util la curs (care avea loc la muncă). Înainte să intru în sală însă, am avut grijă să cobor în department la Dan și, de față cu toți colegii lui (implicit și cu Raluca), să îi spun, senină:
- Poftim, ți-am adus cheile!
Nu, nu sunt rea. Tot timpul. Uneori sunt doar blondă. Și atât.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Gripă

Hei, dragilor! O mai fi vreun român slobod sau îs toți grămadă la "Matei Balș", la mă-sa și la tac-su, să se testeze?... Da' ...