Nunți, botezuri, cununii...

Dragi Mărkuleți, dacă aseară v-am povestit cu m-am cunoscut cu Biți, v-am rămas totodată datoare cu povestea nunții. A nunților de fapt, veți înțelege în curând că nu bat câmpii. :)))
Ca să începem cu începutul, așa cum vă spuneam, ne-am cunoscut la sfârșit de ianuarie. Și dacă tot ne-am mutat împreună la trei zile după, nu a durat mult până ne găseam amândoi vorbind, foarte firesc, de viitor. Doar că discuțiile noastre nu includeau vreo nuntă, se axau mai degrabă pe ce și cum vom face când, curând, eu va trebui să părăsesc Bucureștiul (plecam într-un nou stagiu, se pare că m-a urmărit o perioadă chestia asta...). Habar n-aveam unde voi fi trimisă, exista posibilitatea să ajung și pe la Cuca Măcăii, ceea ce ar fi fost cam trist pentru tânăra noastră relație. Cred că am stat cam o lună amândoi la capitală, până să fiu anunțată că voi merge la Constanța. Mda..."hai că nu-i rău, ne-am zis". Autostradă, mașină, kilometri nu foarte mulți...probabil vom rezista. Asta în condițiile în care nu știam cât va dura acest interval. Depindea de mai mulți factori, dintre care cei mai importanți erau: câte magazine se vor mai deschide și când, cât de pregătiți vom fi noi să preluăam aceste magazine (că doar nu eram singura din firmă cu aspirații de "mărire"). Cert e că mie îmi spusese un coleg, care trecuse deja prin experiența asta, și care era responsabil de stagiul meu, că nea Anton (așa îi spuneam noi șefului nostru francez) nu ține cont de preferințele noastre, ba dimpotrivă, o să-i sară "muștarul" dacă îi explic eu că vreau să merg colo sau dincolo. "I-ote de-aia nu mai pot! Încercarea moarte are", mi-am zis...Dar asta a fost din nou o paranteză, despre cum am ajuns la Buzău vă explic ulterior, că e tot cu pățanii.
Revin: am ajuns la Constanța, m-am pus pe stagiatură și ea pe mine, drumul litoral-capitală îl știam și eu și Biți cu ochii închiși...Așa se face că la una din vizitele mele în București - care se întâmpla undeva la sfârșit de aprilie, ne cunoșteam deci deja de trei luni :))) (după ce, în prealabil, tot în cadrul unei discuții prea generale, după părerea mea, despre viitor, l-am întrebat dacă nu ne "luăm" totuși și noi, și mi-a zis că da) am mers amândoi frumușel într-un mall, mi-am ales inelul de logodnă, în mașină îmi zice :"Ține tu punga că eu conduc"...Mi-am pus singură inelul pe deșt, că tare mândră eram de el, i-am zis: "Da, vreau să fiu nevasta ta" (că așa era "protocolul", nu că m-ar fi întrebat, Bucureștiul era și pe atunci aglomerat și trebuia să fie atent la volan) , și asta a fost. Cred că v-ați dat seama deja, nu trebuie să mai punctez, că pe amândoi ne dă romantismul afară din casă. :)))
Drept urmare, ne-am luat ulterior o sticlă de șampanie, pe care am desfăcut-o direct pe laptopul meu de la muncă (acesta funcționând apoi doar prin loviri repetate, că i se lipiseră tastele între ele, ceea ce oricum a fost mai puțin grav decât sa anunț, de exemplu, că am nevoie de a doua cheie de la mașină, aflată la sediu, pentru că pe prima mi-a mâncat-o câinele), am sărbătorit cum se cuvine, după care ne-am dat seama că ar trebui să ne anunțăm și apropiații, să strângă bani de nuntă. Primii au fost ai mei. Mama s-a bucurat (nu mai spera că se va întâmpla minunea, aveam aproape 29 de ani...), tata mi a- spus că mă va suna a doua zi pentru că e prea emoționat....Cu amicii a fost mai greu, că niciunul n-a vrut să ne creadă de prima oară...Ba nu, mint! Nicu, prieten din copilărie cu viitorul meu soț și coleg de cameră la cămin, mi-a povestit ulterior că i-a spus încă de când eu eram plecată în teambuilding și Biți (fost mare crai de Grozăvești și nu numai) s-a-ntors de la Botoșani și i-a arătat o poză cu "aia" pe care urma s-o...:"Băi, tu cu fata asta o să te-nsori!". Ori era vizionar, ori se citea disperarea combinată cu determinarea pe fața mea. :))) Pe părinții lui nu i-am sunat, ne-am prezentat direct la ei acasă. Întâi a intrat inelul și apoi eu, radioasă (era pentru a doua oară când mă vedeau, însă ne îndrăgiserăm reciproc de la prima întâlnire, așa că vestea a fost primită cum se cuvine).
Am organizat apoi repejor și o întrevedere între viitorii cuscri (ocazie cu care ai mei mi-au cunoscut și logodnicul). Har Domnului că s-au plăcut mutual, nu a fost nevoie de intervenții. :))) Doar tata a avut o mică dar importantă, adăugire de făcut:
 - Dacă îi faci ceva lui fi'mea, te omor! Scurt!
 - Am înțeles...
Primul pas fusese făcut. Urma nunta. Graba era mare, să nu care cumva să se răzgândească Bițișor. :))) Glumesc. Cert e că am stabilit să facem cununia civilă în iulie, la Botoșani, normal. Așa o socotisem eu cu tata, cu care, până acum vreo trei ani, dezbăteam orice decizie importantă pe care o aveam de luat. Și dacă tot urma să facem actele în Moldova, tot noi doi ne-am gândit că ar fi fost păcat să trăim în "preacurvie", deci se impunea și o vizită scurtă la biserică (dar revin cu amănunte în acest sens mai târziu).
Uitasem un mic detaliu totuși: ne-ar fi trebuit și o pereche de părinți spirituali. Am cumpănit, am cântărit, am avut și o încercare eșuată, și-apoi am ales. Până am cules. Bine de tot!!!! Și nu e nicio urmă de ironie sau de sarcasm aici. Avem cei mai mișto nași din Univers. Dar trebuie să fac din nou o paranteză, că e poveste și cu ei, În scurtul răstimp petrecut împreună până să plec eu la Constanța, Biți îmi povestea în fiecare seară, când venea de la muncă, despre șeful lui, Cristi. Că le-a dat nu știu câtă hârțogăraie de completat, că le-a pus GPS pe mașini, că-i ia la "șuturi" dacă nu se îmbracă în cămașă (ceea ce însemna că eu trebuie să calc, și îndeletnicirile casnice nu au fost vreodată punctul meu forte) și altele din aceeași "partitură". Am decis imediat că nu-mi place individul. Dar ce zic eu nu-mi place??!! Așa persoană agasantă nu am mai "întâlnit". Dar când voi avea "plăcerea", voi fi cât de scârboasă și arogantă pot eu (și pot, dacă îmi propun), mi-am spus.Vă dați seama șoc și groază când, într-o zi, Biți îmi spune:
 - I-am zis lui Cristi că mă însor, și-a zis că vrea să-mi fie naș!
Am râs isteric și nervos.
 - Poate ție, că mie nu! Mă, tu ești nebun???!!!! Aoleuuuu! Cu cine era să mă mărit??!!! Păi cum să-mi fie mie naș fițosul și încrezutul ăla???!!! Și oricum, probabil că te-a luat la mișto și tu ai pus botu'! N-am mai auzit până acum de nași care să caute fini, unde mai pui că pe mine nici nu mă cunoaște...e clar! Ăla a râs de tine și tu nici măcar nu te-ai prins!!!!!
 - Bine, lasă c-o să-l întreb dacă a vorbit serios și mai vedem...Și oricum, eu nu am zis vreodată așa ceva despre el, tu ai dedus singură, în capul tău...mi-a zis Biți împăciuitor.
 - Mai vedem pe naiba! Nu vedem nimic! Discuția s-a încheiat!!!
La scurtă vreme, departamentul în care lucra Bițișor, condus de vestitul Cristi, a organizat o ieșire în weekend la Cernica. Am fost și eu invitată, am strâmbat tare din nas că eu pe ingâmfatul ăla nu vreau să-l văd, deci să aibă grijă Biți cum face să nu ne intersectăm că eu îi zic vreo două de la Moldova...și m-am prezentat. Jumate de zi a reușit dom' inginer să ne țină departe unul de altul, că domeniul e mare, însă inevitabilul s-a produs, până la urmă, c-așa e-n viață. De ce ți-e frică...nu scapi! Așa se face că "șeful la instalatori" s-a înființat la un moment dat la masa noastră, cum nu prea mai erau locuri s-a așezat taman lângă mine, eu mă gândeam cum să fac să ma abțin de la vreo scenă de circ...și brusc (încep să cred că e ceva patologic), m-am răzgândit! Omul era chiar mișto. Hâtru, de gașcă, aveai ce vorbi cu el...opusul persoanei "scorțoase" și "încuiate" pe care mi-o imaginasem eu. Așa că, în momentul în care ne-a spus, râzând, că i-ar plăcea să cunune și el o directoare, ca să se dea mare prin târg, mai că mi-a părut rău că glumește...ceea ce i-am comunicat și lui Biți ulterior. Mi-a spus că totuși luni de dimineață, când se vor întâlni la muncă, o să-l întrebe dacă propunerea a fost "pe bune". (Vă rog să remarcați că nu v-am spus nimic de soția dânsului, pe care nu am cunoscut-o atunci, din cauză de prea mare hărmălaie și forfotă la fața locului).
Vine și începutul de săptămână, eu pe drum către litoral...mă sună Biți și-mi spune că a discutat cu Cristi, care vorbise serios, dar singur. În sensul în care nu se consultase și cu Cristina, nevasta lui. Urma să o facă, după care să ne dea un răspuns. Logic și de bun-simț. Doar că eu eram sigură că verdictul va fi negativ, cum să fie femeia aia de acord să cunune doi indivizi pe care nu i-a văzut vreodată în viață???? Uite că a fost! (De-atunci mi-am dat seama ce relație mișto au ei, dacă ea a mers "pe mâna" lui...frumos!). Am stabilit și o întâlnire în cadrul căreia să ne cunoaștem totuși și să le cerem oficial "mâna". Și-a fost dragoste la prima vedere. Oamenii ăștia sunt atât de faini încât n-ai cum să nu-i iubești. Doar dacă ești de pe altă planetă. Și probabil că nici atunci.
Și dacă tot ne strânseserăm cu toții am luat cuvântul și le-am explicat că vom merge la Starea Civilă în Botoșani, într-o vineri din iulie, urmând ca sâmbătă să ne cununăm religios în ritul catolic, așa cum visasem eu încă de copilă. Nu era loc de dezbateri, nu concepeam să nu mă conducă tata la altar, pe acordurile marșului nupțial. Ceremonia urma să fie succedată de o petrecere foarte restrânsă, acasă la Eminescu, adică la Ipotești, într-un peisaj idilic. Pentru cei care nu erau "de baștină". Că nașul și-acum e marcat de replica pe care i-a trântit-o Heidi, sec, în momentul în care și-a exprimat dorința de a vizualiza vestitul lac cu nuferi: "Ce crezi că e de văzut la balta aia împuțită??..."
A sosit și ziua mult așteptată. Totul s-a desfășurat conform planului, Am intrat la brațul tatei, plângând, în biserică, pe armoniile lui Bartholdy, nașul era în extaz de cât de civilizat se desfășoară toată treaba, unde mai pui că nici nu a trebuit să stăm în picioare...:)))) A fost visul meu devenit realitate.
La petrecere tot tata a avut grijă ca în momentul în care intrăm eu și Biți în sală să fim întâmpinați din boxe de Holograf, cu "Ți-am dat un inel"...Aici urmează o pauză pentru plâns...Și încă una pentru bocit și mai tare, care se repetă ori de câte ori aud "Ploaia" lui Cargo, melodie pe care am dansat, cu tata, amândoi cu lacrimi în ochi, pentru că atunci am știut că nu va mai fi el cel mai important bărbat din viața mea...
Doar că (întotdeauna există și un "dar"), satisfacția noastră nu era deplină. Nu purtasem rochie de mireasă, nu avusesem toți prietenii cu noi...erau mulți de nu. Deci se impunea și o nuntă "ca la carte", de data asta în Buzău, și în rit ortodox, ca să fim împăcați cu toții (mi-a spus cineva cu ocazia asta că dacă bunica s-a tras din evrei, se așteaptă și la o a treia ceremonie...). Eveniment de care m-am ocupat exclusiv, adică fără Biți. :))). Că am beneficiat din plin de spijinul și expertiza Danei, prima prietenă pe care mi-am făcut-o în Buzău. Cu ea am ales local, flori, am făcut invitații, mi-am redactat o listă cu ce, cum și când se face, de pe care am tăiat ce nu mi-a convenit...Timpul fiind scurt (nu a trecut un an între cele doua ceremonii), am fixat data într-o duminică (singura disponibilă), pentru că mă îndrăgostisem de locația aleasă și am refuzat cu încăpățânare să mai caut alta. Ritualurile dinaintea nunții le-am respectat aproape întru totul, pentru că mi s-au părut distractive (mai puțin ceva cu găini și cu brazi...pe-astea nu le-am înțeles deci am zis pas). Nașa îmi spusese să fac ce vreau eu și cum vreau eu și pe ei doar să-i anunț ce-am stabilit (v-am spus că-s super-mega extraordinari), singurul amestec al lui Biți a constat în a le explica neamurilor să nu care cumva să se bage că sunt doar invitați și atât...și cam asta a fost...Bine...el a mai intervenit și la nuntă, prin participare. :)))
Nuntă la care a fost o distracție totală și demențială, care a debutat cu un moment de stors lacrimi din partea mea, normal! Pentru că, în timp ce ne primeam oaspeții, i-am văzut pe colegii mei în parcare, făcând eforturi disperate să extragă ceva dintr-o mașină. Când într-un final au reușit, am văzut un imens coș cu trandafiri roșii, preferații mei, câte unul de la fiecare din colegii cu care lucram la momentul respectiv (să fi tot fost vreo două sute și...).
Momentele notabile ale petrecerii? Păi a și plouat, deci o s-avem noroc de bani...:))) S-a furat mireasa...nimic ieșit din comun, doar că fiind undeva prin pustietate n-am putut fi dusă, în miez de noapte, decât la o mănăstire de călugări...cu o mașină condusă de un coleg pe care l-am suspectat că vrea să-mi facă de petrecanie, în timp ce mă încleștasem toată pe portieră și îmi plângeam de milă că o să mor în beznă în pădure...S-a furat și mirele...Am dansat pe manele... EU!!!! Și am terminat tumultuos cu o baie în piscină. Nu, nu era nimeni dotat cu echipament de înot, nici nudism n-am făcut, am procedat la această acțiune ca atare: fiecare cu ce-avea pe el. Adică eu cu rochia de mireasă, că cică așa te îmbraci când ești personajul principal din poveste...Păcat că în vâltoarea pregătirilor preliminare omisesem un amănunt: să-mi iau la mine ceva de schimb. :)))
Haide bine pa, azi particip la un botez, trebuie să mă pregătesc...