Aveam vreo 25 de ani, lucram într-un hypermarket din Grozăvești, adică din buricul târgului (nu vreau sa mă dau mare, :))), e un amăunt important în derularea evenimentelor viitoare), când, brusc, am început să am niște căderi în cap. La propriu. Prima s-a întâmplat într-o seară la muncă (lucram până la închiderea magazinului la data respectivă). Eram la birou, vorbind la telefon cu eterna mea Heidi (țin minte că era ceva amuzant, pentru că mă împrăștiam de râs), până când, la un moment dat, m-am rarefiat de tot. Adică m-am trezit lată pe birou, cu telefonul pe lângă mine pe jos...probabil că leșinasem un pic. Mi s-a părut foarte amuzant (v-am zis că sunt tralala...:)))). Am coborât în prăvălie, unde, povestindu-i unei colege ce tare m-am distrat eu, mă dezmeticesc întinsă lângă un raft, cu camașs de pe mine ruptă pe la poale, și cu femeia aplecată deasupra mea, galbenă ca ceara.
- Aolei, Oana, ai leșinat!!!
- A da??!! Din nou??!!! Hmmm...
- Hai să te duc sus, îmi zice ea cu vocea stinsă
Șotânc- șotânca o luăm înspre zona birourilor. Pe drum, fata îmi spune:
- Poți să urci singură, să rămân eu să-ți iau niște fructe?..
- Sigur, stai liniștită!!
Am putut. Doar că de la scări până la open-space mai era un coridor de străbătut. Prea mult pentru mine, pare-se...M-am deșteptat din nou lungită pe jos, doar că de data asta, când am deschis ochii, am văzut o băltuță de sânge lângă căpișorul meu amețit. Ceea ce m-a cam panicat. Nu foarte tare, totuși. Nu am amintiri despre cum m-am ridicat și cum am ajuns la cabinetul medical din incintă, știu doar că m-am pomenit întinsă pe un pat, cu câțiva colegi panicați forfotind în jurul meu, cu sângele șiroindu-mi pe față în jos (ulterior am aflat că o lovitură la cap, chiar dacă nu este majoră dă sângerări abundente, din cauză că zona e puternic vascularizată) și cu doctorița terifiată, îndensâdu-mi cu spirit de răspundere pe gât niște calciu, și repetând obsesiv:
- Rana, nu văd rana! Nu știu unde e rana!!!
- Uitați-o, doamnă, aici! îi răspunde o colegă îndreptând mâna către tâmpla mea.
- O să mor?!...întreb și eu neliniștită deja oarecum...
- Nu cred...
Fain răspuns, mi-am zis, îm timp ce doamna doctor explica disperată la dispeceratul ambulanței că are un traumatism cranio-cerebral și nu știe ce să facă...Mi-a sunat foarte apocaliptic (tot mai târziu am aflat că ăsta este termenul medical utilizat pentru orice pălitură în zona tărtăcuței) și am concluziont că sigur mă curăț, fără să fi apucat măcar să-mi fac testamentul...:)))
După vreo jumătate de oră în care prima salvare nu a nimerit locația, m-a prelat și pe mine un echipaj și m-a transportat la UPU. În săatele nostru, un prieten cu mașina. Ajung acolo, un doctor foarte sictirir întreabă:
- De unde ați adus-o?
- De la..."Sculeni".
- Și ce treabă avem noi cu "Sculeni-ul"??!!!
Începeam să mă enervez! "Plm, dacă mă găseau moartă de beată prin vreun șanț nu cred te mai interesa pe matale de unde am venit!!!" - mi-am zis eu în gând.
M-a dat pe mâna unui rezident să mă coase (har Domnului, că măcar ăla nu era bădăran), după care mi-a făcut vânt să-mi fac o radiografie, cred. Aveam un pulover peste cămașă pe care a trebuit să-l scot, pentru că era dotat cu fermoar și interfea pe acolo cu nu știu ce...M-au iradiat oleacă, după care m-au poftit pe hol până ies rezultatele. Peste câteva minute iese un nene și îmi spune:
- Vă chem imediat înapoi să repetăm, e foarte probabil să aveți fractură craniană!
Băi să-mi dau palme! Să leșin din nou, nu altceva! Prietenul meu se făcuse și el albastru...era belită, cum s-ar zice. Până să intru, apucă să îmi zică totuși:
- Nu-ți mai ține, tu, ecusonul ăla agățat de nădragi, că ești la urgențe acum, nu interesează pe nimeni unde lucrezi.
Încerca să mai detensioneze atmosfera...așa că l-am ascultat. Am lăsat obiectul la el și m-am întors pentru investigații. Rezultatul a fost în regulă, se pare că lucrul împricinat bruiase aparatura. Așa că am fost trimisă acasă, unde am fost păzită toată noaptea de Heidi și de Condrea.
Dimineață, arătând precum o mumie, cu căpățâna bandajată toată, i-am anunțat că eu pe seară urmează să merg la lucru, avem niște chestiuni foarte importante de rezolvat.
- Băi femeie, tu ești complet nebunăăăă???!!!
- Da, de cemă-ntrebi?...vorba unui clasic în viață.
- Unde naiba să te duci în halul ăsta la serviciu???
- Lăsați că îmi pun o șapcă, și oricum noaptea nu prea e nimeni, n-are cine să mă vadă...
- Nu fi tâmpită, că nu e vorba de cât de bine arăți!!! Ai căzut de trei ori și ultima dată ți-ai spart țeasta!!! Îți iei medical!
- Îmi iau pe draq! N-am nevoie! Sunt ok, mi s-a crăpat doar pielea!
Biata Heidi a sunat la birou și a anunțat că nu ajunge în ziua aia, ca să stea cu mine...și bine a făcut. Că am mai dat ochii peste cap de vreo câteva ori, în timp ce stăteam lată-n pat, iar apogeul a fost când, de pe scaun din bucătarie, am plonjat din nou jos, trecând razant cu moaca pe lângă flacăra aragazului. A fost momentul în care am fost luată cu japca, suită în mașină și dusă la o vestită clinică privată. Acolo o doamnă doctor (pe care atunci am considerat-o complet ineptă, că mă pricepeam și la medicină eu...), după ce m-a ciocănit nițel în genunchi mi-a spus s-o-ntind la neurologie rapid, că nu-i a bună! Eu beleam ochii buimacă, așa că Heidi a întrebat:
- Suferă amânare până mâine dimineață? Că nu suntem pregătite...
- Da, i s-a răspuns, dar trebuie să ajungă neapărat la Municipal!
Ne-am întors acasă, a venit și Blonda, mi-au făcut bagajele și a doua zi, la spital! Unde preț de câteva ceasuri nu m-a băgat nimeni în seamă, deși sprijineam pereții cu un bandaj plin de sânge deja în jurul divlei. Treceau cadrele medicale (unele cu țigara-n bot - băi, și eu fumez, mult, dar unde chiar n-am voie mă abțin, în plua mea!!!) pe lângă noi de parcă eram invizibile. De ce să ne ascundem, aveam și bani pregătiți, dar nu știam cui să-i dăm! Pe mine, normal. m-au apucat dracii ăia mari:
- Să-mi bag...eu aici nu stau!
- Stai, că până la urmă o să te ia cineva!...
- Să mă ia în...n-auzi că nu rămân???!!! Ce vrei, să ajung direct la nebuni după?
M-am dat puțin mai într-o parte și l-am sunat pe tata (pe care nu îl anunțasem nimic, nu am vrut să-i sperii). Era ultima mea șansă...Săracul, a încercat să-și păstreze calmul, dar numai el știa ce e în inima lui...
- Vrei să vină tata acolo?..
- Ce să faci, tată??!! Crezi că la tine s-o uita cineva??!!! Dar eu aici nu stau!!!
- Bine tată! Poate să te urce cineva în tren, și acolo stai cuminte până acasă, și te preiau eu? Om fi noi la Botoșani, dar măcar mă cunoaște lumea...te tratează cineva, că nu poți sta așa...
- Da, tată, vin!!!!
Am închis și i-am spus lui Heidi din mers că plec acasă. Prinsesem o viteză,,,că abia a putu să se țină după mine. Și nu mi-a mai adresat o vorbă până când nu m-a suit în compariment, pe motriv că sunt o inconștientă.
- Taci, tu, că așa mi-a zis tata!!!
Am ajuns la Moldova, jap-jap niște analize uzuale la sânge, că rana de la cap era "frumoasă" (de album foto, ce mai...), care au ieșit bine, nu aveam carențe de niciun fel, dar totuși mi s-a prescris un terapie cu vitamine, să fie...
După câteva săptămâni în care m-am îndopat cu suplimente nutritive, căderile în bot au revenit. Eu din nou în București...ce să fac? O sun pe Magda, prietena mea din copilărie, care la momentul acela era medic rezident la spitalul de neurologie din Iași. Îi povestec toată tărășenia, de-a fir a păr, și-mi spune:
- Nu vii tu frumușel la mine, te duc la vraciul cu care îmi fac rezidențiatul, că e prof universitar și doctor în medicină, și vedem ce ai?
- Hai că vin!
Și dusă am fost! Acolo, prima dată, același protocol: niște ciocăneșe în genunchi și pe la coate, oleacă de gâdilat în tălpi, și niște discuții purtate preponderent în termeni medicali, din care am reținut doar ceva de niște reflexe mai slabe pe o parte și de un sindrom piramidal...ce-o fi fost ăla! Și doamna doctor care mă întreabă:
- Ce notă ai luat la naștere? Doamneeee....mă gândeam eu (care întotdeauna am trăit în lumea mea puțin paralelă), astea se droghează...
- Păi eu până în clasa I nu am luat note...
- Sun-o pe mama ta, te rog,și întreab-o cum au decurs sarcina și nașterea. Acum! Tonul e a fost destul de hotărât, așa că m-am executat.
- Mi-a spus că sarcina a fost normală, doar că la momentul expulzării fătului (rectae eu), bataile inimilor noastre s-au suprapus, drept pentru care doctorii au decis că bebelușul e decedat, vor încerca s-o salveze pa mamă, dar nu înainte de a încerca să tragă copilul afară. Nu au reușit, așa că au recurs la o cezariană rapidă...și uitați-mă, că nu-s fantomă!!!
- Hmm...înțeleg. Și bag seamă că v-au tras de-un singur picior, că celălalt e puțintel mai scurt și aveți și coloana strâmbă din acest motiv. ("Mamăăăăă!!!Ăia mai trăiesc???!!! Ca să-i ucid eu, nu de alta! Păi de asta m-am chinuit eu cu ani de kinetoterapie și purtat de corset???!!! Din cauza animalelor ălora incompetente???!!!") Dar asta-i cea mai mică problemă. Trebuie să vedem ce e cu capul. ("Buba, ce să fie, mi-am zis..."). Facem trei zile de EEG consecutiv.
Am plecat buimacă de acolo, deja intrată în fibrilații. A încercat Magda să mă mai calmeze, mi-a explicat ce-i cu sindromul ăla piramidal (ceva cu creierul care trimite prea multe impulsuri deodată către corp și acesta din urmă nu poate suporta și cedează...),
- Dar vedem exact ce ne spune după electroencefalograme!
- Ce să fac tu, dacă-mi funcționeză cerebelul la capacitate peste limita maximă admisă...
După cele trei zile doamna doctor era aproape sigură că prognosticul inițial era cel corect, însă a decis ca înainte de a prescrie vreun tratament să fac și-un RMN.
- Ce-i ăla? o întreb eu pe Magda (că pe atunci nu era așa la modă).
- Un fel de tomograf!
- Cum adică "un fel"???!!! Vezi că eu în "coșciug" nu mă bag vie!
Magda, care nu știa că fobia mea de spații închise nu e doar un moft (eu dorm iarna cu fereastra puțin deschisă, că altfel n-am aer) mi-a zis că nu.
- Nu, doar te întinzi și-ți plimbă ceva pe deasupra capului!
- Bine, fie, hai că mă duc...Dar o să mă plictisesc o oră acolo... (că atâta mă anunțase deja asistenta că durează).
Și m-am dus. Aproape de tot. Că, după ce mi-a pus tanti o pătură pe mine, care îmi venea până pe stern, a apăsat pe un buton și eu intram, încet și sigur, într-un tub. Îngust. A început teroarea. Am auzit-o spunându-mi să nu care cumva să mă mișc, să vorbesc sau să deschide ochii, că-i bai. După care a ieșit. Și eu am rămas singură acolo. În sicriu. Cu urme de viață în mine. Așa frică nu cred că mi-a fost vreodată...Înăuntru era un microfon prin care ea putea comunica, într-un singur sens, cu mine (că eu n-aveam voie să dau din clanță), și mi se tot burzuluia că dacă mă mai foiesc mă dă jos de acolo..."Nu mă mișc, proasta din porumb, îmi tremură corpul și nu mă pot controla! - îmi ziceam eu în sinea mea. Și nici nu mi-ai spus, handicapato, că ăsta e stricat, că altfel n-are cum să duduie așa...Scoate-mă dracu' de-aici că dacă nu ies singură, și-ți las și aparatul daună totală! ". Velința de pe pieptul meu? O simțeam ca pe o cărămidă, pe cuvânt! - și-acum, când îmi amintesc, mă ia cu senzații de asfixie...Pe la jumate intră dânsa, mă scoate de acolo, eu dau să mă ridic, și-mi spune:
- Stai, că mai e jumate de oră! Trebuie doar să îți injectez niște substanță de contrast! ("Injecta-i-ai lu' mă-ta!!!") Strânge pumnul! (Ce pumn să strâng, că mie-mi fâcea mâna mai ceva ca la un bolnav de Parkinson).
- Nu pot, doamnă!
- De ce??!! Ori ție ți-e puțin frică?
- Puțin???!!! M-am c...t pe mine de frică!!!!
- Și vrei să intre prietena ta cu tine?
- Dacă se poate, daaa!!!
- Păi și de ce nu ai zis de la început?!!
- Pentru că nu m-ați întrebat! ("Unde mai pui că dacă Magda, rezidentă la neurologie, știa că nu are voie să stea cu mine în încăpere, de unde mă-ta-n c.. de toanta satului să-mi treacă mie prin dovleac să-i spun vină înăuntru??!!!")
În fine, a intrat Magda cu mine, următoarea jumate de oră a trecut cât de cât mai bine, că-mi ieșeau labele afară și mă ținea de gleznă și-i mai auzeam și glasul...măcar nu crăpam singură acolo...Am scăpat...când m-a scos din raclă am zbughit-o cu acul în venă, noroc că n-a trebuit să alerge aia mult după mine să-și recupereze accesoriul, că m-am prăbușit pe primul scaun. Am mai stat câteva minte să îmi revim, că nu mă ascultau picioarele, după care am plecat, nu înainte să-mi întindă cornuta o foaie, să fie acolo...N-am studiat-o decât acasă, unde am și făcut o criză de nervi:
- PLM!!! Eu p-asta o dau în judecată!!! Păi tu vezi ce scrie aici???!!! Că dacă sufăr de claustrofobie trebuie să fiu sedată??!!! Păi s-o tufe câinii, nu trebuia să se intereseze înainte??!!! Dă-te, că mă duc la ea s-o omor!!!!
- Stai, măi, Oana, că nici eu n-am știut că fobia ta e chiar așa reală...
- Ce contează??!!! Vițica trebuie să întrebe, era obligația ei! N-auzi să te dai, că mă duc să-i crăp capul ăla de melc??!!!
- Stai, Oana, că iar ți se face rău! Hai să așteptăm rezultatele...Și m-a sunat și taică-tu și e speriat, nu-l mai supune și la alte șocuri...cu asta m-a convins.
A venit și verdictul în câteva zile, l-a preluat Magda (care mi-a spus ulterior că a făcut puțin pe ea de emoție până l-a scos din plic). Era ok, nu se vedea decât o sinuzită de care știam. Ne-am întors la doamna doctor care mă consultase inițial, al cărei prim diagnostic fusese corect, care m-a pus în temă cu ceea ce Magda îmi explicase deja, dar mi-a mai spus că aceste "crize" se datorează unei leziuni pe creier, cauzate de ștrangularea mea cu cordonul ombilical la naștere, când nenii ăia au încercat să mă scoată din...burta mamei ca pe un sac de cartofi.
- Nuuuuu!!! Că ăia chiar nu mai scapă de mine dacă mai sunt în viață! În două ore ajung la Botoșani și îi trimit direct la cimitir!!!!! Să vadă și ei cum e la sarcofag!
- Hai taci, că bați câmpii! mi-a spus Magda, fericită că problema nu era așa de gravă până la urmă. Se rezolva "doar" cu cinci ani de tratament, fără cafea și alți excitanți ai sistemului nervos central.
- Adică ce??? Acuma m-ați scos nebună??!!!
- Ți-am zis să taci! Sistemul nervos central n-are legătură cu țicneala! Nu că n-ai fi, dar asta-i altă discuție!
Păi mai bine smintită ca mine, decât proastă grămadă ca doamna farmacistă la care am fost și care, când am întrebat-o dacă are doctoria indicată, ne-a spus consternată:
- Nu eliberăm medicamente pentru boli psihice fără rețetă!
Magda, într-un mod profesionist și foarte calm, îi spune:
- Doamnă, în afară de faptul că avem prescripție, neurologia e una și psihiatria e alta, să știți!
I-am zis și eu, că n-am putut să mă abțin:
- Nesimțito ce ești! Mă faci sonată??!!! Scoate în decedații mă-tii pastilele că te joc, dacă tot sunt bolnavă psihic!!!! Și le-a scos. :)))
Și cam atât, ca mi-a fost de ajuns,
Și nu, nu v-am povestit asta ca să-mi plângeți de milă...nici nu-mi place și au și trecut vreo zece ani de când nu mai am căderi în cap, decât cauzate de faptul că nu mă uit pe unde merg. :))) Doar ca să vă puteți explica de ce uneori îmi mai filează câte o lampă pe la mansardă...:)))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu