Marți

Neața Mărkuleți! Astăzi e marți, ieri a fost luni…și lunea de obicei suntem ciufuți…adică eu! :))) Nu s-a întâmplat încă nicio minune, așa că am respectat modelul prestabilit. Și dacă am debutat săptămâna cu “joc și voie bună”, m-am gândit să nu încerc să fentez karma, că nu-i bine, așadar și azi sunt la fel de draguță și amabilă.  Drept pentru care o să-mi exprim părerea, la solicitarea Monicăi, vis-a-vis de “mamele cu copii”. Sună un pic pleonastic, dar îmi permit să folosesc sintagma aceasta.
Ca să încep cu începutul, trebui să spun că și eu sunt mamă. Cu copii. Genul acela foarte paranoic, panicard, care stă tot timpul cu sufletul în gât. Știu, nu e ok, dar n-am ce-i face…
Dar nu despre asta doream să discutăm. Ci despre femeia aia care consideră că, odată ce a dat naștere la cel puțin un plod, Universul trebuie să se încline în fața ei. Le “ginești” de la câteva sute de metri pe stradă. Că tot spațiul din lume TREBUIE să fie al lor. Adică să nu te gândești că ar putea să te ocolească vreo miime de milimetru, chiar dacă tu n-ai nicio posibilitate să o ferești! Dăăăă!!!! Gândește un pic!!! Doamna e cu căruciorul (tu ai habar ce însemnă asta????!!!)!!!! Deci să nu îndrăznești să faci vreo grimasă dacă trece cu obiectul peste picioarele tale! Sau îți rupe vreun genunchi! Așa-ți trebuie! Aveai alternative (să te arunci în vreun șanț sau în fața mașinii ca să îi faci loc – pe bune, chiar aveai pretenția să-și împingă landoul nițel mai într-o parte, ca să poți să treci și tu???!!!, sau să stai naibii în casă, nu să umbli dezlegat pe drumuri, prin mall-uri, prin zone publice în general, pentru că astea sunt rezervate doar speciei din care face ea parte, înțelegi?). Ce să-ți fac dacă nu ai vrut să le iei în calcul?
Și mai e și femeia, aceeași femeie de fapt, care se folosește de copilul din dotare ca să câștige simpatia “publicului” și să treacă mai repede prin orice situație care necesită timp și răbdare. Știu, voi fi blamată pentru insensibilitate, dar îmi asum, asta e opinia mea. E normal, nu poți să lași o mamă cu copil să aștepte la coadă, că ești bădăran…nu o poți lăsa să stea nici în picioare în autobuz, chiar dacă tu ocupi un loc din motive obiective (poate chiar ți-e rău de crăpi și poziția “sculat” nu te avantajeză), de fapt nu o poți lăsa să facă NIMIC! DELOC! NICIODATĂ! Că a făcut deja! A dat viață, ceea ce înseamnă că pământul nu se mai rotește în jurul soarelui, ci în jurul EI! Cu majuscule, binențeles! Așa că tu ce stai și te uiți???!!! Graviteză în jurul ființei supreme, vezi cu ce îi poți fi de folos! Că asta e menirea ta pe Terra! Totuși, dacă te afli, cumva, în aceeași postură cu Dumneaei, adică ai, la rândul tău, o odraslă la purtător, acceptă că EA și puiul EI sunt mai importanți, fără comentarii inutile, dacă nu vrei să te spurce!
Rândurile de mai sus au fost, din nou, aproape pamflet, și trebuie tratate ca atare!
Haide bine pa!

Noapte nebună

E noapte nebună în straie colorate,
Copacii cuminți se alintă în șoapte,
Pe cer stelele dănțuiesc apucate,
Pământul mai are cărări necălcate.

Liniștea strigă și bate în geam enervată,
Vântul i-a spus că a fost iar chemată.
Însă timpu-i lipsește, căci mulți o așteaptă,
Și nu mai știe nici ea încotro se îndreaptă.

Dar greierii cântă frenetic, eu n-am auzit-o,
Așa că s-a-ntors și a spus "N-am găsit-o!"
"Eram aici! Te speram!"-am urlat după ea.
"Te-aștept poate mâine, să bem o cafea!"

Nu mi-a răspuns, în goana-i smintită prin noapte.
Iar eu am privit-o doar alergând spre departe.
Dar i-am strigat: "Nu-mi pasă! Și dacă nu vei vrea,
O viață-o să te caut, dar tot vei fi a mea!"

Învață-mă

Ca-n prima zi, învață-mă să trăiesc,
De parcă "ieri" n-a fost și "mâine" n-ar mai fi.
Ca-n ultima zi, învață-mă să iubesc,
Aflând că doar așa îmi voi găsi

Antidot la eternul și povarnicul dor
Ce urlă amarnic în suflet de Tine,
Platoșă demonilor ce-mi strigă în cor
Că n-or să plece vreodat' de lângă mine.

Ca-n fiecare zi, învață-mă să-mi fiu,
Stăpână, sclavă, freamăt și liniște.
Ca-n orice zi, învață-mă și azi să știu
Că sufletul hoinar cu pace se hrănește.

Ca-n fiecare viață, învață-mă iar uitarea,
Ca-n fiecare veșnicie, învață-mă să-mi amintesc.
Ca-n fiecare sfârșit, învață-mă s-aud chemarea
Ce-n orice început m-ai învățat să o doresc.

Despre limite

Salut Mărkuleți!
Acum ceva vreme vă întrebam despre ce v-ați dori să mai citiți pe blogul meu. Și, printre altele, cineva mi-a spus să vorbim despre prostie și orgoliu personal.
Sunt păreri conform cărora nu exista oameni proști. S-ar putea ca acestea să fie corecte, în măsura în care opinia unei ființe umane poate fi vreodată exactă. Ceea ce e imposibil, din punctul meu de vedere. Pentru mine, o heităriță înrăită a matematicii 😀, axiomele nu au aplicabilitate în viață. Teoremele, insă, da! Eeee??!!! Cu asta v-am dat gata! 😂 Tot am rămas cu ceva în creier după aproape cele mai urâte ore la care am participat eu.
Așa că n-o să vorbesc despre prostie. Deși am folosit de multe ori termenul ăsta, exprimându-mi considerațiile despre anumite subiecte sau anumiți indivizi. Recunosc, am făcut-o pentru că mi-a fost la îndemână. E simplu să spui cuiva sau despre cineva "Ești/e prost!". Din mai multe motive, dintre care îl voi aminti pe moment doar pe cel mai elementar (și nu în sensul pozitiv al cuvântului):
Asta-ți conferă ție un sentiment de superioritate asupra insului în cauză, care are, la rândul său, câteva variante: ori te ignoră și atunci va îți va demonstra contrariul a ceea ce tocmai ai proferat (ceea ce, cred eu, e cel mai greu de realizat), ori îți sare la beregată într-un mod cu totul rudimentar, transformând natural axioma ta în teoremă și arătându-și totodată disponibilitatea să te ajute și cu demonstrația, ori te “atacă” într-un mod care nu frizează deloc grosolănia (pe care îți va fi foarte greu să îl înțelegi și să îl digeri), iar concluzia firească, dar nerostită (și pe care probabil încă te mai străduiești s-o înțelegi) va fi cea a unui prunc ce nu și-a pierdut încă inocența nativă, și anume: “Cine spune ăla este!” Joac-o pe asta. Tot după un model folosit în copilărie, când jucam “Fazan”: “Restaurant! Te-am închis!” 😀😀😀 Uneori paradigmele nevârstniciei sunt cele mai simple și mai autentice, și totuși atât de complicat de folosit…
Așadar, n-o să perorez despre prostie. Din două temeiuri: pe primul tocmai ce l-am descris mai sus, al doilea fiind că eu încerc să mă pronunț, de obicei, doar asupra unor chestiuni pe care, în vreun fel, le-am experimentat. 😂😂😂
Voi vorbi doar despre limitări. Și despre cunoașterea sau negarea lor. Că de fapt asta consider eu că e problema. Hai să ne cunoaștem constrângerile. Alea proprii, nu alea exterioare. Știu, e al naibii de complicat. De recunoscut. Dar încercarea merită orice efort. Te eliberează. Atenție, am zis să le “cunoaștem”, nu să le acceptăm ca atare. Sunt pentru depășirea “hotarelor”, dar cred cu tărie că nu ai cum să reușești dacă nu ți le-ai stabilit în prealabil, dacă nu ai petrecut destul timp înăuntrul lor încăt să vă știți atât de bine ca să-ți poți permite să spui: “Gata, trec la nivelul următor!” Limitele astea…au și ele o ierarhie, că așa e-n viață, altfel s-ar crea dezordine. Și nu oricine e capabil să trăiască în haos. Așa că cel mai sănătos îmi pare mie să le escaladezi pe rând. Nu te avânta pe Everest dacă nu ai trecut de Dealul Ciuperca…Nu de altceva, dar faci buba, și dacă mami și tati nu mai sunt acolo să sufle…s-ar putea să te doară rău…
Astfel, dacă reușești să te împrietenești (pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, asta depinde doar de tine) cu limitele tale, atunci, la momentul oportun, despărțirea nu va fi traumatizantă. De nicio parte. Și egoul tău nu va avea de suferit. Dacă nu poți s-o faci însă…n-o să pari arogant, ci doar penibil. Și ridicolul (odată ce-ți dai seama de el) e al naibii de greu de îndurat…
Haide bine pa!

Zi cu finalizare și bis!

Hei Mărkuleți!!! Nu m-am hotărât exact cu ce să debutez. Știu doar că o să termin cu o poză. Cu două din nebunele cu care mi-am petrecut prima oră a dimineții. Nu, nu lucrez la casa de copii, așa sunt ele. 😂
Cert e că mi s-a solicitat ca ziua de azi să fie una cu finalizare, și mai ales cu multe bisuri. Nu fiți perverși...că eu nu sunt! Nu acum! 😀
Este foarte probabil ca vouă să nu vi se pară așa de amuzant ce o să vă povestesc, însă nouă sigur așa ni s-a nălucit, drept pentru care am deja la activ două reprize de râs cu lacrimi, la modul cel mai propriu. Care vor fi urmate, tot ce-i posibil, de un puseu de febră musculară abdominală. Doamne ajută! 😂
Așadar, ca să se bucure toată lumea (inclusiv, sau mai ales cei care m-au categorisit drept arogantă și infatuată - e clar, trebuie sa reflectez la asta. prea aduc des vorba, înseamnă că mă frustrează, înseamnă că oamenii "are" dreptate, înseamnă că va fi necesar cât de curând și un nou moment de introspecție pe care, dacă doriți, îl voi împărtăși cu voi), în scrierea asta n-o să mai fiu nici ironică, nici sarcastică. O să arăt încă unul din eurile mele. Ăla de-i de-o seamă cu fi'mea (care face patru ani în decembrie). Deci...nu vă așteptați la prea multe...😀
Hai, că iar am bătut câmpii o grămadă! Nu mă pot abține, Uneori îmi place mult să mă aud "vorbind". 😂
Cred că v-am mai spus, dacă nu o fac acum, eu îmi încep ziua de lucru cu a doua cafea și a n-a țigară corespunzător, la locul special amenajat pentru fumat (de terminat o termin mai nepotrivit, dar asta n-ați "auzit" 😀), de obicei împreună cu fetele. Doar cu ele. Băieții trebuie să asigure bunăstarea "casei", așa că dânșii deja muncesc. Sau așa îmi place mie să cred. 😂Vorbim vrute și nevrute, uneori serioase, alteori nu...depinde de vaibul pe care-l avem. Și azi a fost unul cam sărăcuț cu duhul. Nu prea aveam ce să ne comunicăm, fiecare era în lumea ei, nu ne-nțelegeam una cu/pe alta, așa că, din când în când, concluzionam, pe rând, fiecare despre celelalte trei:
- Ce proaste sunteți!
Nu vă impacientați, așa ne alintăm noi! 😀 Mai puțin Cinthya, care e femeie serioasă și, după atâția ani, încă ne privește șocată când ne dezlănțuim.
Dar, să revin: Aura azi a avut figuri în cap (vânturi cum le spunem noi de fapt). Cel puțin așa părea. Că era plictisită tare, nu părea deloc încântată că ne vede (ceea ce aproape imposibil pentru oricine, suntem niște apariții încântătoare), îți venea s-o bați. Mult! Cred că i-am și zis că intenționez s-o tăvălesc prin toată curtea... Nicoleta (Poștărița) dădea din gură singură (dar n-are nimic, ea e obișnuită), că n-o băga nimeni în seamă. Eu dădeam niște mesaje și eram super-concentrată să nu încurc destinatarii între ei (ceea ce mi se întâmplă frecvent), iar Elena (Pitica), avea gura închisă. Ceea ce e cel puțin frapant. Pentru că ea nu tace. Niciodată! Dar astăzi era prea ocupată să-și facă niște selfie-uri. Vreo cincizeci. Pe scurt, fiecare era în lumea personală.Și toate am ieșit de acolo brusc, datorită mie. Deși nu intenționam să ajung la acest rezultat, totuși am făcut-o, involuntar. În momentul în care, cu ochii în "spartphone", am luat paharul de cafea al Poștăriței, crezând că e al meu, și am sorbit cu sete din el. Creierul meu, care e mereu treaz și pe fază, a înțeles imediat că ceva nu e în regulă (eu beau licoarea neagră fără zahăr, ea bea de fapt ceai). Doar că, obosit fiind (așa cum bine a sesizat Aura acum ceva vreme - și din păcate situația a rămas aceeași), nu a perceput mesajul corect până la final. Și imediat l-a transmis mai departe către corp cu un alt sens:
- Vezi mă că ai băut din scrumieră! (mai folosim pahare cu resturi de cafea pe post de cenușieră).
Normal că într-o fracțiune de secundă am eliminat lichidul, scârbită (oi mânca eu rahat, dar chiar să ajung la mucuri de trabuc...parcă e prea de tot), înapoi în paharul Poștăriței! Pe care am văzut-o, în același timp, cum se uita dezgustată și totodată consternată la mine!
- Aoleuuuu!!! Aia era cupa ta?...
- Daaaa! De ce ai scuipat în ea??!!!
- De-a dracu'! Proasto care ești! Nu mi-am dat seama! Ce întrebări pui! Am crezut că am băut apă cu scrum! Mai servești?
Ei...acțiunea mea și conversația anterioară a stârnit un val interminabil de râs. Probabil că nu era nostim decât pentru noi. Mă, dar era!!!...Am hohotit până eu una m-am înecat și am dat-o în tuse. Și insensibila aia de Poștărița, în loc să-mi tufe două după gât, să-mi revin, le zice la fete:
- Luați-o pe mămica în brațe și bateți-o pe spate, să eructeze, că n-a scos aerul! 😂
Altă criză de hohoteală. Expresia aia..."râzi ca proasta-n târg", ni se potrivea mănușă! Eu deja intrasem în convulsii, așa că tot Poștărița și-a făcut milă de mine și a sunat la una din fetele ei să-mi aducă niște apă. A venit biata copilă într-un suflet, crezând că mi s-a făcut rău! Când m-a văzut bănuiala i-a fost confirmată, că fața mea era roșie înspre mov. A fost dificil s-o convingem de contrariul. 😀 Dar am reușit și ne-am și potolit. Pentru căteva minute. Puține.
Că dacă tot i-a sunat telefonul Aurei și a trebuit s-o întindă puțin de la fața locului, smintita din porumb, adică Poștărița, evident, i-a solicitat fetei de mai devreme să-i aducă și mai urgent niște sare. Normal, de pus în cafea. Probabil se gândise ea că Aura e mahmură, de aia e așa ciufută, și trebuie trezită la realitate.
Până să se-ntoracă ea, am zis că avem timp să ne tragem sufletul, dar n-a fost așa. Că a venit bărbac'su, Cosmin (Pufi), care ți le dă la genunchi cu o mină atât de serioasă încât n-ai cum să nu reacționezi. Ceea ce am făcut și noi atunci când, în timp ce Pitica (ea e chiar mică, mică de tot, nu degeaba îi spunem așa...se îmbracă de la copii) ne povestea despre cum n-a avut ea bilet când a mers la capitală și s-a plimbat cu tramvaiul (că noi la țară n-avem așa ceva), Puf îi spune sec:
- Dar copiii sub șapte ani au voie să circule gratis!
Mamăăăăă! Ce hazliu! Am căzut iar de pe scaune de râs! Dar ne-am ridicat repede că urma să vină Aura, și noi trebuia să părem serioase, să nu se prindă că o paște ceva...Ne-am mobilizat, ne-am făcut sobre, și am așteptat. Aveam de gând să filmăm, dar deshidratata s-a înfipt direct în cafea, nu am avut nicio șansă să pornim vreuna camera. 😪 Norocul nostru că a avut prezența de spirit să se întoarcă cu posteriorul către noi când a aruncat lichidul vreo doi metri în spațiu. Binențeles, și acest aspect a fost extrem de amuzant, deci i-am dat bătaie...
Până la urma ne-am hotărât să încercăm să și muncim nițel. Ne-am despărțit și am stabilit că ne vedem la masă, după care ne strângem cu toții în sala de ședințe să sărbătorim un eveniment trecut dar pe care îl ratasem, pentru că personajul principal fusese în concediu.
Zis și făcut. Ne-am întâlnit în formulă completă, însă din cauza presiunii atmosferice prea scăzue (sau prea ridicate, nu știu, că nu mă pricep), eram cam apatici. Până mi-am amintit eu s-o întreb pe Poștărița dacă dorește o cafea! Atât ne-a trebuit. Nouă, celor patru! Ne-am pus iarăși pe un râs isteric, la propriu, care a durat vreo zece minute. Restul audienței de privea perplexă. Întrebarea "Te servesc cu o cafea?" nu li se părea deosebit de nostimă. Una dintre noi (sigur nu eu) a reușit să le explice și celorlalți de ce ar trebui să râdă, ceea ce cred că au și făcut. Nu știu, că eu îmi ștergeam lacrimile, procedură pe care nu o pot face cu ochelarii la ochi, deci nu vedeam nimic. 😀 Oricum, rememorând, nouă ni s-a părut în continuare la fel de amuzant, deci am continuat să râdem ca țicnitele, la un moment dat una de hăhăitul alteia. Am repetat asta și când o colegă care lipsise câteva momente ne-a întrebat ce s-a întâmplat, și a trebuit să reluăm.
Insist, nu știu dacă e de înțeles, însă pentru noi a fost o mare gură de oxigen. De prea multă vreme n-am mai plâns de-atâta râs. De-asta s-a cerut finalizare și bis! 😂Hei Mărkuleți!!! Nu m-am hotărât exact cu ce să debutez. Știu doar că o să termin cu o poză. Cu două din nebunele cu care mi-am petrecut prima oră a dimineții. Nu, nu lucrez la casa de copii, așa sunt ele. 😂
Cert e că mi s-a solicitat ca ziua de azi să fie una cu finalizare, și mai ales cu multe bisuri. Nu fiți perverși...că eu nu sunt! Nu acum! 😀
Este foarte probabil ca vouă să nu vi se pară așa de amuzant ce o să vă povestesc, însă nouă sigur așa ni s-a nălucit, drept pentru care am deja la activ două reprize de râs cu lacrimi, la modul cel mai propriu. Care vor fi urmate, tot ce-i posibil, de un puseu de febră musculară abdominală. Doamne ajută! 😂
Așadar, ca să se bucure toată lumea (inclusiv, sau mai ales cei care m-au categorisit drept arogantă și infatuată - e clar, trebuie sa reflectez la asta. prea aduc des vorba, înseamnă că mă frustrează, înseamnă că oamenii "are" dreptate, înseamnă că va fi necesar cât de curând și un nou moment de introspecție pe care, dacă doriți, îl voi împărtăși cu voi), în scrierea asta n-o să mai fiu nici ironică, nici sarcastică. O să arăt încă unul din eurile mele. Ăla de-i de-o seamă cu fi'mea (care face patru ani în decembrie). Deci...nu vă așteptați la prea multe...😀
Hai, că iar am bătut câmpii o grămadă! Nu mă pot abține, Uneori îmi place mult să mă aud "vorbind". 😂
Cred că v-am mai spus, dacă nu o fac acum, eu îmi încep ziua de lucru cu a doua cafea și a n-a țigară corespunzător, la locul special amenajat pentru fumat (de terminat o termin mai nepotrivit, dar asta n-ați "auzit" 😀), de obicei împreună cu fetele. Doar cu ele. Băieții trebuie să asigure bunăstarea "casei", așa că dânșii deja muncesc. Sau așa îmi place mie să cred. 😂Vorbim vrute și nevrute, uneori serioase, alteori nu...depinde de vaibul pe care-l avem. Și azi a fost unul cam sărăcuț cu duhul. Nu prea aveam ce să ne comunicăm, fiecare era în lumea ei, nu ne-nțelegeam una cu/pe alta, așa că, din când în când, concluzionam, pe rând, fiecare despre celelalte trei:
- Ce proaste sunteți!
Nu vă impacientați, așa ne alintăm noi! 😀 Mai puțin Cinthya, care e femeie serioasă și, după atâția ani, încă ne privește șocată când ne dezlănțuim.
Dar, să revin: Aura azi a avut figuri în cap (vânturi cum le spunem noi de fapt). Cel puțin așa părea. Că era plictisită tare, nu părea deloc încântată că ne vede (ceea ce aproape imposibil pentru oricine, suntem niște apariții încântătoare), îți venea s-o bați. Mult! Cred că i-am și zis că intenționez s-o tăvălesc prin toată curtea... Nicoleta (Poștărița) dădea din gură singură (dar n-are nimic, ea e obișnuită), că n-o băga nimeni în seamă. Eu dădeam niște mesaje și eram super-concentrată să nu încurc destinatarii între ei (ceea ce mi se întâmplă frecvent), iar Elena (Pitica), avea gura închisă. Ceea ce e cel puțin frapant. Pentru că ea nu tace. Niciodată! Dar astăzi era prea ocupată să-și facă niște selfie-uri. Vreo cincizeci. Pe scurt, fiecare era în lumea personală.Și toate am ieșit de acolo brusc, datorită mie. Deși nu intenționam să ajung la acest rezultat, totuși am făcut-o, involuntar. În momentul în care, cu ochii în "spartphone", am luat paharul de cafea al Poștăriței, crezând că e al meu, și am sorbit cu sete din el. Creierul meu, care e mereu treaz și pe fază, a înțeles imediat că ceva nu e în regulă (eu beau licoarea neagră fără zahăr, ea bea de fapt ceai). Doar că, obosit fiind (așa cum bine a sesizat Aura acum ceva vreme - și din păcate situația a rămas aceeași), nu a perceput mesajul corect până la final. Și imediat l-a transmis mai departe către corp cu un alt sens:
- Vezi mă că ai băut din scrumieră! (mai folosim pahare cu resturi de cafea pe post de cenușieră).
Normal că într-o fracțiune de secundă am eliminat lichidul, scârbită (oi mânca eu rahat, dar chiar să ajung la mucuri de trabuc...parcă e prea de tot), înapoi în paharul Poștăriței! Pe care am văzut-o, în același timp, cum se uita dezgustată și totodată consternată la mine!
- Aoleuuuu!!! Aia era cupa ta?...
- Daaaa! De ce ai scuipat în ea??!!!
- De-a dracu'! Proasto care ești! Nu mi-am dat seama! Ce întrebări pui! Am crezut că am băut apă cu scrum! Mai servești?
Ei...acțiunea mea și conversația anterioară a stârnit un val interminabil de râs. Probabil că nu era nostim decât pentru noi. Mă, dar era!!!...Am hohotit până eu una m-am înecat și am dat-o în tuse. Și insensibila aia de Poștărița, în loc să-mi tufe două după gât, să-mi revin, le zice la fete:
- Luați-o pe mămica în brațe și bateți-o pe spate, să eructeze, că n-a scos aerul! 😂
Altă criză de hohoteală. Expresia aia..."râzi ca proasta-n târg", ni se potrivea mănușă! Eu deja intrasem în convulsii, așa că tot Poștărița și-a făcut milă de mine și a sunat la una din fetele ei să-mi aducă niște apă. A venit biata copilă într-un suflet, crezând că mi s-a făcut rău! Când m-a văzut bănuiala i-a fost confirmată, că fața mea era roșie înspre mov. A fost dificil s-o convingem de contrariul. 😀 Dar am reușit și ne-am și potolit. Pentru căteva minute. Puține.
Că dacă tot i-a sunat telefonul Aurei și a trebuit s-o întindă puțin de la fața locului, smintita din porumb, adică Poștărița, evident, i-a solicitat fetei de mai devreme să-i aducă și mai urgent niște sare. Normal, de pus în cafea. Probabil se gândise ea că Aura e mahmură, de aia e așa ciufută, și trebuie trezită la realitate.
Până să se-ntoracă ea, am zis că avem timp să ne tragem sufletul, dar n-a fost așa. Că a venit bărbac'su, Cosmin (Pufi), care ți le dă la genunchi cu o mină atât de serioasă încât n-ai cum să nu reacționezi. Ceea ce am făcut și noi atunci când, în timp ce Pitica (ea e chiar mică, mică de tot, nu degeaba îi spunem așa...se îmbracă de la copii) ne povestea despre cum n-a avut ea bilet când a mers la capitală și s-a plimbat cu tramvaiul (că noi la țară n-avem așa ceva), Puf îi spune sec:
- Dar copiii sub șapte ani au voie să circule gratis!
Mamăăăăă! Ce hazliu! Am căzut iar de pe scaune de râs! Dar ne-am ridicat repede că urma să vină Aura, și noi trebuia să părem serioase, să nu se prindă că o paște ceva...Ne-am mobilizat, ne-am făcut sobre, și am așteptat. Aveam de gând să filmăm, dar deshidratata s-a înfipt direct în cafea, nu am avut nicio șansă să pornim vreuna camera. 😪 Norocul nostru că a avut prezența de spirit să se întoarcă cu posteriorul către noi când a aruncat lichidul vreo doi metri în spațiu. Binențeles, și acest aspect a fost extrem de amuzant, deci i-am dat bătaie...
Până la urma ne-am hotărât să încercăm să și muncim nițel. Ne-am despărțit și am stabilit că ne vedem la masă, după care ne strângem cu toții în sala de ședințe să sărbătorim un eveniment trecut dar pe care îl ratasem, pentru că personajul principal fusese în concediu.
Zis și făcut. Ne-am întâlnit în formulă completă, însă din cauza presiunii atmosferice prea scăzue (sau prea ridicate, nu știu, că nu mă pricep), eram cam apatici. Până mi-am amintit eu s-o întreb pe Poștărița dacă dorește o cafea! Atât ne-a trebuit. Nouă, celor patru! Ne-am pus iarăși pe un râs isteric, la propriu, care a durat vreo zece minute. Restul audienței de privea perplexă. Întrebarea "Te servesc cu o cafea?" nu li se părea deosebit de nostimă. Una dintre noi (sigur nu eu) a reușit să le explice și celorlalți de ce ar trebui să râdă, ceea ce cred că au și făcut. Nu știu, că eu îmi ștergeam lacrimile, procedură pe care nu o pot face cu ochelarii la ochi, deci nu vedeam nimic. 😀 Oricum, rememorând, nouă ni s-a părut în continuare la fel de amuzant, deci am continuat să râdem ca țicnitele, la un moment dat una de hăhăitul alteia. Am repetat asta și când o colegă care lipsise câteva momente ne-a întrebat ce s-a întâmplat, și a trebuit să reluăm.
Insist, nu știu dacă e de înțeles, însă pentru noi a fost o mare gură de oxigen. De prea multă vreme n-am mai plâns de-atâta râs. De-asta s-a cerut finalizare și bis! 😂

Tragi-comedie

Mărkuleți, de data asta vreau să vă împărtășesc o poveste tragi-comică, ok? Nu e de pus în carte, că pe alocuri va fi cu sudalme. :))) N-o lungesc, intru direct în subiect.

Aveam vreo 25 de ani, lucram într-un hypermarket din Grozăvești, adică din buricul târgului (nu vreau sa mă dau mare, :))), e un amăunt important în derularea evenimentelor viitoare), când, brusc, am început să am niște căderi în cap. La propriu. Prima s-a întâmplat într-o seară la muncă (lucram până la închiderea magazinului la data respectivă). Eram la birou, vorbind la telefon cu eterna mea Heidi (țin minte că era ceva amuzant, pentru că mă împrăștiam de râs), până când, la un moment dat, m-am rarefiat de tot. Adică m-am trezit lată pe birou, cu telefonul pe lângă mine pe jos...probabil că leșinasem un pic. Mi s-a părut foarte amuzant (v-am zis că sunt tralala...:)))). Am coborât în prăvălie, unde, povestindu-i unei colege ce tare m-am distrat eu, mă dezmeticesc întinsă lângă un raft, cu camașs de pe mine ruptă pe la poale, și cu femeia aplecată deasupra mea, galbenă ca ceara.

- Aolei, Oana, ai leșinat!!!

- A da??!! Din nou??!!! Hmmm...

- Hai să te duc sus, îmi zice ea cu vocea stinsă

Șotânc- șotânca o luăm înspre zona birourilor. Pe drum, fata îmi spune:

- Poți să urci singură, să rămân eu să-ți iau niște fructe?..

- Sigur, stai liniștită!!

Am putut. Doar că de la scări până la open-space mai era un coridor de străbătut. Prea mult pentru mine, pare-se...M-am deșteptat din nou lungită pe jos, doar că de data asta, când am deschis ochii, am văzut o băltuță de sânge lângă căpișorul meu amețit. Ceea ce m-a cam panicat. Nu foarte tare, totuși. Nu am amintiri despre cum m-am ridicat și cum am ajuns la cabinetul medical din incintă, știu doar că m-am pomenit întinsă pe un pat, cu câțiva colegi panicați forfotind în jurul meu, cu sângele șiroindu-mi pe față în jos (ulterior am aflat că o lovitură la cap, chiar dacă nu este majoră dă sângerări abundente, din cauză că zona e puternic vascularizată) și cu doctorița terifiată, îndensâdu-mi cu spirit de răspundere pe gât niște calciu, și repetând obsesiv:

- Rana, nu văd rana! Nu știu unde e rana!!!

- Uitați-o, doamnă, aici! îi răspunde o colegă îndreptând mâna către tâmpla mea.

- O să mor?!...întreb și eu neliniștită deja oarecum...

- Nu cred...

Fain răspuns, mi-am zis, îm timp ce doamna doctor explica disperată la dispeceratul ambulanței că are un traumatism cranio-cerebral și nu știe ce să facă...Mi-a sunat foarte apocaliptic (tot mai târziu am aflat că ăsta este termenul medical utilizat pentru orice pălitură în zona tărtăcuței) și am concluziont că sigur mă curăț, fără să fi apucat măcar să-mi fac testamentul...:)))

După vreo jumătate de oră în care prima salvare nu a nimerit locația, m-a prelat și pe mine un echipaj și m-a transportat la UPU. În săatele nostru, un prieten cu mașina. Ajung acolo, un doctor foarte sictirir întreabă:

- De unde ați adus-o?

- De la..."Sculeni".

- Și ce treabă avem noi cu "Sculeni-ul"??!!!

Începeam să mă enervez! "Plm, dacă mă găseau moartă de beată prin vreun șanț nu cred te mai interesa pe matale de unde am venit!!!" - mi-am zis eu în gând. 

M-a dat pe mâna unui rezident să mă coase (har Domnului, că măcar ăla nu era bădăran), după care mi-a făcut vânt să-mi fac o radiografie, cred. Aveam un pulover peste cămașă pe care a trebuit să-l scot, pentru că era dotat cu fermoar și interfea pe acolo cu nu știu ce...M-au iradiat oleacă, după care m-au poftit pe hol până ies rezultatele. Peste câteva minute iese un nene și îmi spune:

- Vă chem imediat înapoi să repetăm, e foarte probabil să aveți fractură craniană!

Băi să-mi dau palme! Să leșin din nou, nu altceva! Prietenul meu se făcuse și el albastru...era belită, cum s-ar zice. Până să intru, apucă să îmi zică totuși:

- Nu-ți mai ține, tu, ecusonul ăla agățat de nădragi, că ești la urgențe acum, nu interesează pe nimeni unde lucrezi. 

Încerca să mai detensioneze atmosfera...așa că l-am ascultat. Am lăsat obiectul la el și m-am întors pentru investigații. Rezultatul a fost în regulă, se pare că lucrul împricinat bruiase aparatura. Așa că am fost trimisă acasă, unde am fost păzită toată noaptea de Heidi și de Condrea.

Dimineață, arătând precum o mumie, cu căpățâna bandajată toată, i-am anunțat că eu pe seară urmează să merg la lucru, avem niște chestiuni foarte importante de rezolvat.

- Băi femeie, tu ești complet nebunăăăă???!!!

- Da, de cemă-ntrebi?...vorba unui clasic în viață.

- Unde naiba să te duci în halul ăsta la serviciu???

- Lăsați că îmi pun o șapcă, și oricum noaptea nu prea e nimeni, n-are cine să mă vadă...

- Nu fi tâmpită, că nu e vorba de cât de bine arăți!!! Ai căzut de trei ori și ultima dată ți-ai spart țeasta!!! Îți iei medical!

- Îmi iau pe draq! N-am nevoie! Sunt ok, mi s-a crăpat doar pielea!

Biata Heidi a sunat la birou și a anunțat că nu ajunge în ziua aia, ca să stea cu mine...și bine a făcut. Că am mai dat ochii peste cap de vreo câteva ori, în timp ce stăteam lată-n pat, iar apogeul a fost când, de pe scaun din bucătarie, am plonjat din nou jos, trecând razant cu moaca pe lângă flacăra aragazului. A fost momentul în care am fost luată cu japca, suită în mașină și dusă la o vestită clinică privată. Acolo o doamnă doctor (pe care atunci am considerat-o complet ineptă, că mă pricepeam și la medicină eu...), după ce m-a ciocănit nițel în genunchi mi-a spus s-o-ntind la neurologie rapid, că nu-i a bună! Eu beleam ochii buimacă, așa că Heidi a întrebat:

- Suferă amânare până mâine dimineață? Că nu suntem pregătite...

- Da, i s-a răspuns, dar trebuie să ajungă neapărat la Municipal!

Ne-am întors acasă, a venit și Blonda, mi-au făcut bagajele și a doua zi, la spital! Unde preț de câteva ceasuri nu m-a băgat nimeni în seamă, deși sprijineam pereții cu un bandaj plin de sânge deja în jurul divlei. Treceau cadrele medicale (unele cu țigara-n bot - băi, și eu fumez, mult, dar unde chiar n-am voie mă abțin, în plua mea!!!) pe lângă noi de parcă eram invizibile. De ce să ne ascundem, aveam și bani pregătiți, dar nu știam cui să-i dăm! Pe mine, normal. m-au apucat dracii ăia mari:

- Să-mi bag...eu aici nu stau!

- Stai, că până la urmă o să te ia cineva!...

- Să mă ia în...n-auzi că nu rămân???!!! Ce vrei, să ajung direct la nebuni după?

M-am dat puțin mai într-o parte și l-am sunat pe tata (pe care nu îl anunțasem nimic, nu am vrut să-i sperii). Era ultima mea șansă...Săracul, a încercat să-și păstreze calmul, dar numai el știa ce e în inima lui...

- Vrei să vină tata acolo?..

- Ce să faci, tată??!! Crezi că la tine s-o uita cineva??!!! Dar eu aici nu stau!!!

- Bine tată! Poate să te urce cineva în tren, și acolo stai cuminte până acasă, și te preiau eu? Om fi noi la Botoșani, dar măcar mă cunoaște lumea...te tratează cineva, că nu poți sta așa...

- Da, tată, vin!!!!

Am închis și i-am spus lui Heidi din mers că plec acasă. Prinsesem o viteză,,,că abia a putu să se țină după mine. Și nu mi-a mai adresat o vorbă până când nu m-a suit în compariment, pe motriv că sunt o inconștientă.

- Taci, tu, că așa mi-a zis tata!!!

Am ajuns la Moldova, jap-jap niște analize uzuale la sânge, că rana de la cap era "frumoasă" (de album foto, ce mai...), care au ieșit bine, nu aveam carențe de niciun fel, dar totuși mi s-a prescris un terapie cu vitamine, să fie...

După câteva săptămâni în care m-am îndopat cu suplimente nutritive, căderile în bot au revenit. Eu din nou în București...ce să fac? O sun pe Magda, prietena mea din copilărie, care la momentul acela era medic rezident la spitalul de neurologie din Iași. Îi povestec toată tărășenia, de-a fir a păr, și-mi spune:

- Nu vii tu frumușel la mine, te duc la vraciul cu care îmi fac rezidențiatul, că e prof universitar și doctor în medicină, și vedem ce ai?

- Hai că vin!

Și dusă am fost! Acolo, prima dată, același protocol: niște ciocăneșe în genunchi și pe la coate, oleacă de gâdilat în tălpi, și niște discuții purtate preponderent în termeni medicali, din care am reținut doar ceva de niște reflexe mai slabe pe o parte și de un sindrom piramidal...ce-o fi fost ăla! Și doamna doctor care mă întreabă:

- Ce notă ai luat la naștere? Doamneeee....mă gândeam eu (care întotdeauna am trăit în lumea mea puțin paralelă), astea se droghează...

- Păi eu până în clasa I nu am luat note...

- Sun-o pe mama ta, te rog,și întreab-o cum au decurs sarcina și nașterea. Acum! Tonul e a fost destul de hotărât, așa că m-am executat.

- Mi-a spus că sarcina a fost normală, doar că la momentul expulzării fătului (rectae eu), bataile inimilor noastre s-au suprapus, drept pentru care doctorii au decis că bebelușul e decedat, vor încerca s-o salveze pa mamă, dar nu înainte de a încerca să tragă copilul afară. Nu au reușit, așa că au recurs la o cezariană rapidă...și uitați-mă, că nu-s fantomă!!!

- Hmm...înțeleg. Și bag seamă că v-au tras de-un singur picior, că celălalt e puțintel mai scurt și aveți și coloana strâmbă din acest motiv. ("Mamăăăăă!!!Ăia mai trăiesc???!!! Ca să-i ucid eu, nu de alta! Păi de asta m-am chinuit eu cu ani de kinetoterapie și purtat de corset???!!! Din cauza animalelor ălora incompetente???!!!") Dar asta-i cea mai mică problemă. Trebuie să vedem ce e cu capul. ("Buba, ce să fie, mi-am zis..."). Facem trei zile de EEG consecutiv.

Am plecat buimacă de acolo, deja intrată în fibrilații. A încercat Magda să mă mai calmeze, mi-a explicat ce-i cu sindromul ăla piramidal (ceva cu creierul care trimite prea multe impulsuri deodată către corp și acesta din urmă nu poate suporta și cedează...),

- Dar vedem exact ce ne spune după electroencefalograme!

- Ce să fac tu, dacă-mi funcționeză cerebelul la capacitate peste limita maximă admisă...

După cele trei zile doamna doctor era aproape sigură că prognosticul inițial era cel corect, însă a decis ca înainte de a prescrie vreun tratament să fac și-un RMN.

- Ce-i ăla? o întreb eu pe Magda (că pe atunci nu era așa la modă).

- Un fel de tomograf!

- Cum adică "un fel"???!!! Vezi că eu în "coșciug" nu mă bag vie!

Magda, care nu știa că fobia mea de spații închise nu e doar un moft (eu dorm iarna cu fereastra puțin deschisă, că altfel n-am aer) mi-a zis că nu.

- Nu, doar te întinzi și-ți plimbă ceva pe deasupra capului!

- Bine, fie, hai că mă duc...Dar o să mă plictisesc o oră acolo... (că atâta mă anunțase deja asistenta că durează).

Și m-am dus. Aproape de tot. Că, după ce mi-a pus tanti o pătură pe mine, care îmi venea până pe stern, a apăsat pe un buton și eu intram, încet și sigur, într-un tub. Îngust. A început teroarea. Am auzit-o spunându-mi să nu care cumva să mă mișc, să vorbesc sau să deschide ochii, că-i bai. După care a ieșit. Și eu am rămas singură acolo. În sicriu. Cu urme de viață în mine. Așa frică nu cred că mi-a fost vreodată...Înăuntru era un microfon prin care ea putea comunica, într-un singur sens, cu mine (că eu n-aveam voie să dau din clanță), și mi se tot burzuluia că dacă mă mai foiesc mă dă jos de acolo..."Nu mă mișc, proasta din porumb, îmi tremură corpul și nu mă pot controla! - îmi ziceam eu în sinea mea. Și nici nu mi-ai spus, handicapato, că ăsta e stricat, că altfel n-are cum să duduie așa...Scoate-mă dracu' de-aici că dacă nu ies singură, și-ți las și aparatul daună totală! ". Velința de pe pieptul meu? O simțeam ca pe o cărămidă, pe cuvânt! - și-acum, când îmi amintesc, mă ia cu senzații de asfixie...Pe la jumate intră dânsa, mă scoate de acolo, eu dau să mă ridic, și-mi spune:

- Stai, că mai e jumate de oră! Trebuie doar să îți injectez niște substanță de contrast! ("Injecta-i-ai lu' mă-ta!!!") Strânge pumnul! (Ce pumn să strâng, că mie-mi fâcea mâna mai ceva ca la un bolnav de Parkinson). 

- Nu pot, doamnă!

- De ce??!! Ori ție ți-e puțin frică?

- Puțin???!!! M-am c...t pe mine de frică!!!!

- Și vrei să intre prietena ta cu tine?

- Dacă se poate, daaa!!!

- Păi și de ce nu ai zis de la început?!!

- Pentru că nu m-ați întrebat! ("Unde mai pui că dacă Magda, rezidentă la neurologie, știa că nu are voie să stea cu mine în încăpere, de unde mă-ta-n c.. de toanta satului să-mi treacă mie prin dovleac să-i spun vină înăuntru??!!!") 

În fine, a intrat Magda cu mine, următoarea jumate de oră a trecut cât de cât mai bine, că-mi ieșeau labele afară și mă ținea de gleznă și-i mai auzeam și glasul...măcar nu crăpam singură acolo...Am scăpat...când m-a scos din raclă am zbughit-o cu acul în venă, noroc că n-a trebuit să alerge aia mult după mine să-și recupereze accesoriul, că m-am prăbușit pe primul scaun. Am mai stat câteva minte să îmi revim, că nu mă ascultau picioarele, după care am plecat, nu înainte să-mi întindă cornuta o foaie, să fie acolo...N-am studiat-o decât acasă, unde am și făcut o criză de nervi:

- PLM!!! Eu p-asta o dau în judecată!!! Păi tu vezi ce scrie aici???!!! Că dacă sufăr de claustrofobie trebuie să fiu sedată??!!! Păi s-o tufe câinii, nu trebuia să se intereseze înainte??!!! Dă-te, că mă duc la ea s-o omor!!!!

- Stai, măi, Oana, că nici eu n-am știut că fobia ta e chiar așa reală...

- Ce contează??!!! Vițica trebuie să întrebe, era obligația ei! N-auzi să te dai, că mă duc să-i crăp capul ăla de melc??!!!

- Stai, Oana, că iar ți se face rău! Hai să așteptăm rezultatele...Și m-a sunat și taică-tu și e speriat, nu-l mai supune și la alte șocuri...cu asta m-a convins. 

A venit și verdictul în câteva zile, l-a preluat Magda (care mi-a spus ulterior că a făcut puțin pe ea de emoție până l-a scos din plic). Era ok, nu se vedea decât o sinuzită de care știam. Ne-am întors la doamna doctor care mă consultase inițial, al cărei prim diagnostic fusese corect, care m-a pus în temă cu ceea ce Magda îmi explicase deja, dar mi-a mai spus că aceste "crize" se datorează unei leziuni pe creier, cauzate de ștrangularea mea cu cordonul ombilical la naștere, când nenii ăia au încercat să mă scoată din...burta mamei ca pe un sac de cartofi.

- Nuuuuu!!! Că ăia chiar nu mai scapă de mine dacă mai sunt în viață! În două ore ajung la Botoșani și îi trimit direct la cimitir!!!!! Să vadă și ei cum e la sarcofag!

- Hai taci, că bați câmpii! mi-a spus Magda, fericită că problema nu era așa de gravă până la urmă. Se rezolva "doar" cu cinci ani de tratament, fără cafea și alți excitanți ai sistemului nervos central.

- Adică ce??? Acuma m-ați scos nebună??!!!

- Ți-am zis să taci! Sistemul nervos central n-are legătură cu țicneala! Nu că n-ai fi, dar asta-i altă discuție!

Păi mai bine smintită ca mine, decât proastă grămadă ca doamna farmacistă  la care am fost și care, când am întrebat-o dacă are doctoria indicată, ne-a spus consternată:

- Nu eliberăm medicamente pentru boli psihice fără rețetă!

Magda, într-un mod profesionist și foarte calm, îi spune:

- Doamnă, în afară de faptul că avem prescripție, neurologia e una și psihiatria e alta, să știți!

I-am zis și eu, că n-am putut să mă abțin:

- Nesimțito ce ești! Mă faci sonată??!!! Scoate în decedații mă-tii pastilele că te joc, dacă tot sunt bolnavă psihic!!!! Și le-a scos. :)))

Și cam atât, ca mi-a fost de ajuns,

Și nu, nu v-am povestit asta ca să-mi plângeți de milă...nici nu-mi place și au și trecut vreo zece ani de când nu mai am căderi în cap, decât cauzate de faptul că nu mă uit pe unde merg. :))) Doar ca să vă puteți explica de ce uneori îmi mai filează câte o lampă pe la mansardă...:)))

 

Revelație

Neața Mărkuleți!! Ceva scurt, că plec la București, dar trebuie să vă spun: azi am avut o revelație!!!! Am găsit, citind un articol pe FB (având cică la bază analiza aprofundată a unor cercetători americani de la universitatea din Minnesota), răspunsul la trei chestiuni existențiale - bine, sunt mai mult întrebările altora , și anume:
1. De ce sunt eu așa dezordonată? Ce-i drept, trăiesc într-un haos total. Și acasă, și la birou, și în mașină, și oriunde. La mine există două variante: ori, în debandada mea generală, mă descurc singură și găsesc ce-mi trebuie când îmi trebuie, ori, mai frecvent, n-am habar de nimic, dar le am pe fetele mele și pe tanti Mimi care știu ce, unde și cum să caute, înainte să înceapă atacurile de panică și crizele de nervi. Însă ele cunosc totodată că babilonia trebuie respectată, totuși. Pentru că, în caz contrar, se duce sufletului liniștea lor...odată cu a mea. Cum ar fi să fie "mămica" agitată și "copiii" zen???!!!
2. De ce sufăr eu de insomnii? Adică adorm tare greu, oricât de obosită aș fi. Norocul meu că acum mi-am găsit ocupație, încing laptopul în fiecare seară, că se pare că am foarte multe de împărtășit posterității...
3. De ce folosesc, deseori, un limbaj extrem de "colorat". Pfff!!! La ce s-o mai dăm pe după gard??!! Dau sudalme mai ceva decât un birjar maniac! Știți că umblă o vorbă care spune că unii pot înjura jumate de oră fără să se repete? Eu cred că sunt și mama lor. Fiind și nițel creativă, pot să și inventez spurcăciuni inedite, ca să nu plictisesc audiența...
Se pare că oamenii de știință americani (despre care am auzit că sunt foarte deștepți), au ajuns la concluzia că persoanele cu caracteristicile de mai sus sunt teribil de inteligente!!!! Adică:
1. "Haosul din biroul unor persoane indică faptul că sunt concentrate asupra lucrurilor care sunt într-adevăr importante, nu că sunt dezordonate".
2. "Oamenii cu talente impresionante, care stau până noaptea târziu, au un nivel ridicat de inteligenţă".
3."Se pare că cei care nu înjură sunt cei care, de fapt, au un vocabular limitat".
Așadar, quod erat demonstrandum!!! Sunt zdrobitor de isteață. :))) Și de infatuată, încrezută și arogantă (ca să nu se lezeze nici harerii...:)))).
Haide bine pa!