"Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată"

Era o vreme când aș fi văzut doar metafora din versurile lui Mateevici, și aș fi umplut inspirată, câteva pagini despre limba asta prea faină, pornind de la atât de cuprinzătorul atribut "comoară"...
Acum aș putea încă umple câteva foi, mânată însă nu de muza poeziei, ci de pură revoltă, furie și dispreț. Disprețul pe care prea mulți (și prea mult) îl arată cu nonșalanță (aș putea să-i spun nesimțire, că de fapt asta gândesc) limbii ăsteia în care au avut marele privilegiu să se nască.
Dumnezeu m-a înzestrat cu o oarecare "ureche muzicală". Prin urmare, simțurile-mi sunt brutal violate, prea des, când cohorte de afoni încearcă să compună. Fraților, asta nu-i pentru oricine!
Cum n-ar trebui să fie pentru oricine nici exprimarea liberă, atunci când ea este ineptă!
Cred cu tărie în acceptarea condiției fiecăruia. În acceptarea propriei condiții, adică. Ești prost? Asumă-ți. Taci, adică! Sau exprimă-te DECÂT prin semne, înțelegi ce vreau să zic? E mai simplu și pentru tine și pentru mine. Tu n-o să te enervezi că nu-nțeleg ce vrei, mie n-o să-mi vină să-ți sar la beregată de câte ori o să-mi dai picioare în timpane.
Mai mult, dacă nu știi vorbi (mda...e complicat, pentru că tu nu știi că nu știi...), atunci crede-mă, cu siguranță nu știi nici scrie. Deci te rog, nu mai încerca! Nu-ți mai debita fantasmagoriile retarde pe orice canal care e prea la îndemâna oricui. Mai bine "I-A" și te tratează, că până la urmă și analfabetismul e o boală. N-o fă incurabilă, totuși, te rog!
Conluzia, dragilor, vine natural, tot de la poetul-vizionar. Din păcate!
"Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme."

Mă plictisești!

Mă plictisești când încerci să mă minți, mă plictisești și mai rău când crezi că-ți iese. Nu știi că "pun botul" doar la ce vreau eu și când vreau eu?
Nu mi-e ușor s-o fac pe-a proasta, dar din altruism, mă straduiesc, că vreau să te-nțeleg. Măcar eu, că tu e clar că nu mă-nțelegi pe mine. Nici n-ai avea cum. Că-ți trebuie dicționar pentru asta. Și tu nu știi să cauți în dicționar. Adică în cartea aia mare, cu multe cuvinte. Nu dragă, abecedarul e ăla cu literele. La ce pagină ai ajuns?
Mă plictisești când vrei să intri cu forța la mine-n suflet. Acolo te invit eu, nu dai tu buzna, că nu e sală de așteptare! Și mă plictisești și mai abitir când vrei să-mi și faci ordine în suflet. Nu știi că-mi place haosul?!
Mă plictisești și când mă perii ca pe-o iapă. Nu știi nici că-s leu? Așa că nu m-ai câștigat cu alea câteva cuburi de zahăr pe care mi le-întinzi cu palma tremurândă (ți-e frică și de mușcătura calului, că doare a naibii, totuși), nu, că eu mi-s carnivoră!
Și mă mai plictisești și când crezi că te cred. Asta s-ar putea să n-o știi, dar pot fi de zece ori mai perversă decât tine. Pot, dar nu sunt. Că nu-s ca tine. Și tu sigur n-o să fii vreodată ca mine. De-aia mă plictisești!

Nu mă citi printre rânduri

Nu vreau să fiu abecedarul tău.
Nici o fițuică de can-can.
Nici vreun cotidian de mare tiraj.
Nici Biblie nu vreau să-ți fiu.
Vreau să fiu povestea ta de seară. Romanul vieții tale. Să nu mă termini niciodată de citit. Iar eu să nu termin niciodată de scris.
Nu îndoi pagina, ca să nu uiți unde ai rămas. Ia-mă de la capăt. Fără semne de carte. Și scrie-mi tu notele de subsol.
Nu mă răsfoi, devorează-mă. Încet, cu fiecare virgulă și fiecare semn de întrebare.

Ironie

Tată, știi că îți spuneam că ești singurul în lumea asta care mă poate convinge să fac ceva ce nu vreau? Știi că asta nu s-a schimbat nici măcar acum?
Ai avut întotdeauna o ironie fină, nu te-înțelegea oricine...dar eu o făceam, pentru că eram cei mai buni prieteni.
De-asta când ai plecat am știut ce mi-ai fi răspuns când te-aș fi întrebat de ce.
Știi că împreună făceam întotdeauna haz de necaz? Îi râdeam sorții în față, printre lacrimi. Și doar noi știam de ce, și lumea nu ne-înțelegea, dar ne invidia.
Acum unde-i hazul, prietene?!...Că ironia o simt, tată...Știi și tu care e: în dimineața în care m-am trezit, la propriu, fără tine, am făcut ce m-ai învățat. M-am uitat la jumatea plină de pahar, și mi-am spus, cinic și puțin frivol: de-acum NIMENI nu mă va putea convinge să fac altceva decât vreau eu! Mi-a scăpat un mic amănunt, tată, nu? Că tu și de-acolo ai putere-asupra mea! Tot tu încă mă convingi să fac ce nu vreau să fac! Ca-ntotdeauna, îmi demontezi orice argument. Și-ți place, cum ți-a plăcut tot timpul să ne întrecem în încăpățânare. De cele mai multe ori mă lăsai să câștig. Dar ultimul meci este al tău.
Nu vreau, tată, să merg mâine într-o casă goală. Nu vreau să sărut o lespede rece, nu vreau să plec și să n-am cui să-i spun rămas-bun...
Nu vreau! Și totuși m-ai convins. Din nou. Ironic, nu?

Suflă, mamă, să-mi treacă!

Suflă-mi, mamă, pe suflet, să-mi treacă durerea!
Ia-mă, tată, în brațe, să-mi treacă dorul!
Mai sună-mă mamă o dată și n-o să-ți spun decât că sunt bine! N-am să mă plâng, n-am să mă grăbesc, n-am să-ți spun că-mi fac timp mai târziu să vorbim mai multe...
Mai spune-mi tată povești. Mai ține-mă la pieptul tău, acolo unde n-am stat decât eu, unde nimeni și nimic nu mă putea atinge.
Mai așteptați-mă o dată acasă!
Mai spune-mi tată o dată că-s "capoasă" ca un catâr, și rea de gură,  și eu o să-ți răspund că semăn cu tine...Că tot capoasă sunt tată, că tot cu tine semăn...și de la tine știu să mângâi și să ard cu vorbele...
Mai ceartă-mă mamă o dată! N-o să mă mai supăr...
Mai dați-mi o zi să fiu copil, mai ștergeți-mi o dată lacrimile. Promit, doar o dată!

Rock my world!

Dacă-mi zgudui lumea când suntem doar în doi, dacă mi-a plăcut să mor, și la final îmi sun prietenele să le povestesc (da, noi femeile suntem de 10 ori mai perverse decât voi, parol!), dacă te mai caut și data viitoare când îmi tropăie hormonii...asta nu te face să fii bărbat. Nici pe mine femeie.
Fă-mă să te vreau din vorbe, din atitudine, provoacă-mă, joacă-te cu mintea mea, surprinde-mă așa cum n-a făcut-o careva până acum.
Nu mă satisface doar noaptea, că nu-mi ajunge. Dă-mi orgasme de zi, de-alea pe care numai tu poți să mi le oferi.
Nu aștepta să te cuceresc, fă-o tu! Nu crede că îmi petrec ceasuri în fața oglinzii, schimbând 7 rânduri de țoale și 10 rujuri ca să arăt bine pentru tine. Nu, o fac pentru mine. Asta-i plăcerea pe care mi-o ofer singură. Tu dă-mi ceva în plus. Lasă-mă câteodată să te fac să crezi că sunt slabă, că tu decizi pentru amândoi, că tu conduci. Chiar dacă nu e așa.
N-o căuta pe mă-ta în mine, că n-o s-o găsești. Unde mai pui, că dacă încă o cauți...nu ai nevoie de o femeie ca mine. Și cu siguranță nu-i faci față.
Lasă-mă pe mine să scot animalul din tine, nu mi-l arăta tu în lipsă de ceva mai bun.
Adu-mi florile care îmi plac, pentru că știi care sunt, nu pentru că ai mai făcut cu alte câteva zeci de femei ce-ai vrea să faci și cu mine.
Fă-mă să uit de mine, nu să vreau să uit de tine!

Trăiește-ti clipa!

E sfatul pe care mi-l mai dau eu mie, din când în când... Când mai uit cât sunt de importantă eu pentru mine!!! Când uit să trăiesc. Când, contrar aparențelor, îi pun pe alții pe primul loc. Pe ăi care nu merită... în detrimentul celor care vor să fie în viața mea agitată, lângă mine și când râd, și când plâng, și când sunt un înger, și când sunt o scorpie.
Nu, prieteni, n-am pățit NIMIC! Doar îmi mai dau câte un refresh uneori. Și-mi amintesc că eu VREAU să-mi trăiesc fiecare moment cu încăpățânare, cu pasiune, cu îndârjire, cu disperare, cu orice mă mână, dar să-l trăiesc! Ca și cum ar fi singurul. Fără ieri, fără mâine, doar azi, doar acum. Fără frică, fără mii de întrebări fără răspuns, fără lașitate, fără fățărnicie, fără oameni care nu au nevoie de mine, de grija mea, de prietenia mea, de NEBUNIA mea.
Vreau să gust cu toată ființa tot ce-mi oferă viața. Vreau să-i simt și gustul amar, dar să-i simt și dulceața.
N-o să renunț să fac ce-mi place, n-o să-i pun sufletului frână. Pentru nimic și pentru nimeni! Pentru că nimic și nimeni nu merită sacrificiul ăsta! N-o să-mi mai ascund vreodată nici zâmbetul, dar nici lacrimile. O să râd de fiecare dată când voi simți s-o fac, o să plâng când o să mă doară, o să urlu tare când voi vrea să fiu auzită, o să tac atunci când voi avea nevoie doar să ascult. Dar pe toate le voi face așa cum simt eu. Când simt eu!
Îmi voi face timp. Acum. Pentru mine, pentru cei care au nevoie de timpul și atenția mea. De la restul... îmi iau "rămas bun"! N-o să mai amân nicio secundă. Nimic din ce-mi doresc. Să fac, să obțin, să iubesc.
N-o să las pe nimeni să-mi spună că nu pot. Pentru că eu pot. Orice. O să doresc! Întotdeauna o să caut ceva, pe cineva, n-o să-mi las sufletul gol. Dezgolit, dar nu gol.
Nu voi fugi de eșec. E parte din mine. Îl voi îmbrățișa scurt, de la revedere, apoi voi călca pe el și voi merge mai departe. Nu îmi voi mai număra înfrângerile, nici rănile, nici victoriile. O să mă bucur doar de fiecare, o să învăț, o să mă ridic, iar și iar, și-o să apuc prezentul de gât. N-o să-mi mai număr clipele.  O să le las doar să curgă. Una câte una...